O mulţime de poveşti tragice de viaţă au păstrat etnicii germani din România deportaţi în lagărele de muncă din URSS, la mijlocul anilor 1940.
Aproape 1.500 de etnici germani care locuiau în oraşele Văii Jiului au fost deportaţi la sfârşitul celui De-al Doilea Război Mondial, în lagărele de muncă sovietice, „pentru a munci la reconstrucţia URSS”.
La începutul anilor 1940, în Valea Jiului a funcţionat un lagăr al prizonierilor sovietici de răzoi în care au fost aduşi circa 5.000 de oameni. Situaţia s-a schimbat din 1945, când din oraşele miniere au fost selectaţi etnicii germani, pentru a fi trimişi la muncă în URSS.
Urcaţi în vagoane de marfar, începând din ianuarie 1945, cei mai mulţi au luat calea exilului spre regiuni miniere ale fostei Uniunii Sovietice.
Unii au murit pe drum, în timp ce alţi etnici germani nu au mai revenit niciodată în ţară, murind în cei câţiva ani de prizonierat. Cei rămaşi în viaţă s-au putut întoarce în anii 1946 – 1949, traumatizaţi de suferinţele fizice, de condiţiile aspre şi de despărţirea de cei dragi. Unii dintre ei şi urmaşiii lor au solicitat în ultimii ani despăgubiri în instanţă, pentru suferinţele şi traumele suferite. Nu au primit bani de la statul român, în schimb au lăsat, prin cererile lor depuse la tribunal, mărturii despre dramele şi tragediile deportaţilor.
Iată câteva dintre poveştile de viaţă ale etnicilor germani deportaţi, prezentate de aceştia sau de urmaşii lor, în dosarele Tribunalului Hunedoara:
Berta Bustya a relatat că în ianuarie 1945, atât ea cât şi soţul său, ambii etnici germani, au fost ridicaţi de la domiciliu din Lupeni, încărcaţi în vagoane de marfă şi după o călătorie de 19 zile în condiţii inumane, au fost internaţi în URSS, într-un lagăr de muncă cu regim concentraţionist, în bazinul carbonifer din Dombas, Acasă îşi lăsaseră fiica în vârstă de 1 an şi 6 luni.
În URSS au fost obligaţi la muncă grea, în mina de piatră şi cărbune. În perioada respectivă soţul său a decedat, iar ea s-a îmbolnăvit grav de tifos exantematic, depăşind cu greu perioada respectivă,în condiţiile care existenţa sa a fost la limita supravieţuirii, în mizerie, teroare, lipsă de alimentaţie, lipsă de asistenţă medicală, lipsă de igienă. La toate acestea s-au mai adăugat şi un accident de mină, care a avut ca repercusiuni strivirea umărului şi a mâinii stângi. Ca urmare a acestei perioade şi-a pierdut vederea, a dobândit afecţiuni grave, incurabile, care au condus la pierderea capacităţii de muncă.
Germanul ucis în minele din URSS
Ana Mihalache din Lupeni a relatat că în ianuarie 1945, tatăl ei, Waradi A., a fost obligat sub ameninţarea soldaţilor să plece de la domiciliul din Lupeni şi să-şi părăsească familia. Împreună cu ceilalţi cetăţeni de origine germană au fost urcaţi în vagoane de transportat animale, cu destinaţia URSS. Pe timpul transportului s-au închis uşile şi au fost obligaţi să vieţuiască în acele vagoane fără minimă igienă şi fără să mai coboare până la destinaţie. În acele vagoane nu era căldură, apă, lumină şi nici aer, iar mâncarea se primea în găleţi murdare. Unele persoane au decedat pe drum şi au fost aruncate pe calea ferată fără a li se acorda ajutor medical.
„Într-o gară din Dombas, noaptea şi pe un ger năprasnic, neavând haine adecvate au fost obligaţi să mărşăluiască în coloană şi au ajuns la un loc împrejmuit cu sârmă ghimpată şi înconjurat de santinele, unde au fost cazaţi în barăci, în paturi din scândură, supraetajate. În această colonie de muncă, tatăl său a stat din anul 1945 până în anul 1947, când a decedat”, se arată în dosar.
Ana a mai relatat că acesta a fost obligat să presteze muncă în mină, câte 12-15 ore pe zi, fără a beneficia de mâncare adecvată, primind lături şi foarte puţină apă. După ce a plecat nu a primit nici o veste şi nici o scrisoare de la tatăl său, iar cei care s-au întors au povestit că tatăl său a avut un accident în mină şi a fost părăsit într-o nişă din subteran, iar a doua zi a fost găsit mort, deci a murit în chinuri groaznice.
Beau apa cu care erau spălaţi bolnavii
Mihai Herzberger a relatat că în perioada 16 ianuarie 1945 – 27 octombrie 1945 tatăl său a a fost ridicat forţat din Petroşani şi dus lui forţată la muncă obştească în lagărul de muncă nr. 1031 din Derjinsk Dombas din URSS.
„Tatăl său, de origine germană, la data ridicării avea 25 de ani şi nu făcuse războiul deoarece era mic şi slab, nu avea greutatea care să-i fi permis să fie recrutat. Atât deplasarea până la lagăr, cât şi condiţiile în care au fost cazaţi în lagărul în care au fost duşi au contribuit la degradarea stării fizice şi a sănătăţii tatălui reclamantului. Au fost duşi flămânzi, numai cu hainele de pe ei, în vagoane de transport animale, în călătorii de lungă durată şi acolo au fost ţinuţi în friguri mari, cazaţi în barăci fără foc, alimentaţi sărăcăcios şi puşi la muncile cele mai grele. Au fost lipsiţi de cele mai elementare condiţii de viaţă, inclusiv de apă. Au recurs chiar la consumarea apei cu care erau spălaţi bolnavii.
Din istorisirile tatălui său, a aflat că gerul în Dombas – Siberia era aşa de mare încât de la sursa de apă care se afla la aproximativ 20 metri distanţă şi până la barăcile în care erau cazaţi apa îngheţa în timpul transportului. Tatăl reclamantului a fost folosit la executarea de săpături manuale, transportarea de pământ şi materiale de construcţie. S-a întors bolnav şi istovit şi decedat la vârsta de numai 55 de ani”, se arăta în cererea fiului fostului deportat.
Muncă silnică în mină
Maria Feszner a relatat că în 10 ianuarie 1945, soţul ei a fost obligat prin forţă de către organele de miliţie din acea perioadă, să se predea pentru a fi deportat, acest fapt petrecându-se după ce acesta se ascunsese în pădure pentru a scăpa de forţele represive locale.
„Pentru a-l forţa să-şi divulge locaţia şi să se predea, organele de miliţie i-au arestat soţului două dintre surori şi pe cei doi părinţi ai acestora. Silit de împrejurări, soţul Mariei a fost nevoit să se predea pentru a-şi salva părinţii şi surorile. După zile de aşteptare, împreună cu alţi oameni, a fost transportat cu vagoane de animale, spre Dombas, URSS. Aici au fost aşteptaţi de către ofiţeri ruşi şi duşi în lagăre pentru a presta muncă în minele din zonă.
Odată ajunşi aici, au fost obligaţi pe lângă munca silnică în mină, in condiţii inumane, să trăiască iadul de pe pământ. A fost bătut, umilit zilnic, fiind lipsit de hrană, igienă, asistenţă medicală etc. (au existat dese momente când soţul ei era bătut până la sângerare, a fost bătut cu bocancul până la sângerare, i-au rupt piciorul, apoi a fost dus pentru corecţie, în beciul lagărului, beci care era plin cu apă până la piept). În urma acestui tratament inuman, s-a îmbolnăvit foarte rău. Din cauza stării precare de sănătate s-a hotărât trimiterea sa în ţară în octombrie 1947. Tot stresul la care a fost supus, tensiunea psihică în care a trăit, traumele trecutului din URSS s-au concentrat şi au culminat cu decesul în anul 1973”. Arăta femeia în cererea sa.
A născut în lagăr
Ghizela Feraru şi Iuliana Ancuţescu au arătat că, în perioada 20 februarie 1945 – 15 octombrie 1945 mama lor, de naţionalitate germană, a fost deportată şi internată într-un lagăr de muncă din fosta URSS. În luna februarie 1945, doi soldaţi români şi unul rus au ridicat-o pe aceasta de la domiciliul din Lupeni, doar într-o îmbrăcăminte sumară şi pantofi de casă, şi au dus-o la sediul unui sindicat unde se aflau mai multe persoane, toate de origine germană.
Aduşi în Petroşani, au fost urcaţi noaptea, pe ascuns, pentru a nu stârni protestele populaţiei, în vagoane de animale, fără a avea spaţiu adecvat, foarte înghesuiţi, aceste operaţiuni făcându-se sub ameninţarea armelor. Pe parcursul călătoriei multe persoane au decedat şi au fost aruncate direct pe calea ferată fără a li se acorda ajutor medical şi fără a li se acorda sprijin religios sau înmormântare creştinească. Sub ameninţarea armelor au fost obligaţi să coboare în localitatea Djerjinsk, regiunea Dombas, noaptea, pe ger năpraznic, ei neavând haine adecvate, şi obligaţi să mărşăluiască în coloană până în lagărul de muncă forţată.
La destinaţie au fost cazaţi în nişte barăci fără încălzire, câte 80 de persoane, într-o aşa-zisă cameră cu paturi supraetajate de două persoane, doar din scândură, împrejmuite cu gard de sârmă ghimpată, supravegheaţi de santinele înarmate, într-o colonie de muncă forţată. Acolo mama reclamantelor a fost obligată la munci în construcţii şi demolări, în minele de cărbune şi în agricultură, câte 12 – 15 ore, fără mâncare adecvată şi apă. Uneori beau apă din bălţi sau din urmele de animale. Condiţiile de igienă sau de îngrijire medicală lipseau cu desăvârşire, mama reclamantelor contactând diferiţi paraziţi sau boli parazitare pentru care nu existau medicamente. În lagăr mama reclamantelor a născut în condiţii extrem de precare pe o fată care a şi murit din cauza bolilor moştenite la data de 24 decembrie 1945, după venirea acasă din deportare.
Foamea şi frigul
Hermina Pilly a fost ridicată în ianuarie 1945 din casa părintească din Călan şi deportată în fosta URSS în regiunea Dombas. Până în 16 octombrie 1948 a fost internată obligatoriu în lagărul de muncă nr.7242/1003 din Djerjinsk.
„Pe perioada deportării, împreună cu alţi cetăţeni de etnie germană a suferit de frig, de foame fiind cazaţi în barăci neîncălzite şi insalubre, pline de purici şi ploşniţe şi fără a avea acces la condiţiile de igienă minimă. Hermina a fost obligată să încarce vagoneţi în mina de cărbune fără echipament de protecţie, în condiţii foarte grele şi având de realizat norme mari de muncă. Mâncarea pe care a primit-o în lagăr a fost sărăcăcioasă şi insuficientă, astfel că în scurt timp s-a epuizat fizic şi sănătatea i-a fost grav afectată fiind repatriată în anul 1948 cu un transport de bolnavi. După întoarcerea în ţară a rămas cu traume psihice şi probleme de sănătate pe toată durata vieţii, ajungând imobilizată la pat”, se arată în dosarul ei.