STALINGRAD, un INFERN alb și pierderea unei ÎNTREGI armate GERMANE

Bătălia de la Stalingrad a lăsat în urmă una dintre cele mai însângerate pagini din istoria omenirii. A fost o bătălie care a schimbat destinele statelor care s-au implicate în luptele celui de al II lea Război Mondial. Pierderea unei întregi armate germane, va rămâne un gol care nu va mai putea fi umplut de nici o măsură ulterioară a Wehrmachtului. URSS a reuşit să-şi pună în valoare superioritatea numerică şi să încercuiască 290000 de soldaţi în urma încheierii Operaţiunii Uranus. Stalingrad, a fost un infern alb în care victorios a fost acela care a reuşit să-şi adaptaze în final strategia la circumstanţele din teren.

Atacul german asupra Stalingradului şi greşelile strategice comise de Hitler

Conştient de faptul că nu poate învinge într-un război prelungit împotriva alianţei dintre URSS, Marea Britanie şi SUA, Hitler a ajuns la concluzia că doar o lovitură militară decisivă poate aduce victoria în URSS . Germania nazistă era conştientă că dacă ar fi adoptat tactica unui război de uzură, nu ar fi avut nici resursele umane şi nici materiale de a învinge URSS.

Prin directiva Fuhrerului nr.41 din 5 aprilie 1942, s-a fixat ca obiectiv acapararea resurselor de petrol din Caucaz(campurile petroliere de la Maycop, Groznâi şi Baku). Maşina de război germană avea nevoie urgentă de o sursă suplimentară de petrol pentru a se confrunta cu alianţa dintre URSS, SUA şi Marea Britanie. Din punct de vedere a strategiei militare se urmărea anihilarea Armatei Roşii la sud de râul Don printr-o serie de încercuiri. Directiva lui Hitler era doar o simplă declarare a strategiei germane şi nu un document care să aibe la bază un plan detaliat.

În planurile puse la punct de conducerea nazistă, capturarea Stalingradului era un obiectiv secundar, în ocuparea câmpurilor petroliere din Caucaz şi eliminarea efectivelor Armatei Roşii din sud.

Operaţiunea cu numele de cod Blau(tr.Albastru) a fost concepută să aibă 4 faze. În prima fază, Armata a 4-a Panzer şi Armata a 2 a comandată de von Weichs trebuia să avanseze rapid la est de regiunea Kursk. În faza a II a, Armata a 6 a trebuia să avanseze până la malurile râului Don în apropiere de Voronej şi să încercuiască formaţiunile Armatei Roşii aflate în partea de vest al râului. În faza a III a, Armata a 4 a Panzer avea în plan deplasarea în direcţia sud-est dealungul râului Don pentru a captura şi elimina efectivele Armatei Roşii care s-au retras la est în urma înaintării Armatei a 17 a din direcţia Rostov. În următoarea fază, forţele germane trebuiau să traverseze fluviul Volga la nord de Stalingrad şi să aştepte mai departe ordinele pentru continuarea ofensivei din Caucaz.

În partea premergătoare operaţiunii Blau, trupele germane trebuiau să elimine “buzunarele de rezistenţă “sovietică din Crimea.

În cadrul ofensivei din 1942 germanii au mobilizat 3 milioane de soldaţi, cautând o victorie decisivă care să termine campania. Eşecul de a captura Moscova în iarna lui 1941, a arătat însă faptul că Germania nazistă nu avea un plan bine pus la punct în ceea ce priveşte obţinerea unei victorii hotărâtoare. Hitler vrea să ocupe nişte teritorii enorme ca întindere însă cu trupe puţine, ceea ce bineînţeles nu era un plan fezabil. În plus drumurile proaste şi vremea nefavorabilă de pe teritoriul sovietic au îngreunat foarte mult liniile de aprovizionare a armatei Reich-ului. Avansarea armatei nu era urmată şi de extinderea corespunzătoare a liniilor de aprovizionare. În ciuda victoriilor obţinute la începutul campaniei în est, armata germană era incapabilă să susţină o ofensivă strategică dealungul întregului front de est. Singura opţiune realistă era ofensiva pe un singur front. Acapararea câmpurilor pertroliere din Caucaz ar fi privat URSS de 90% din totalul rezervelor de petrol.

Grupul de armate Sud responsabil de executarea misiunii a fost împărţit pe 9 iulie 1942 în Grupul de armată A(armata 1 Panzer şi Armata a 17 a) şi Grupul de armată B(armata a 6 a şi armata a 4 a Panzer). Se adăuga armata a 11 a staţionată în Crimea. Dintre forţele aliate ale Germaniei care au participat la bătălia de la Stalingrad, România a avut 2 armate:Armata a 3 a comandată de generalul de armată, Petre Dumitrescu şi Armata a 4 a comandată de generalul de armata Constantin Constantinescu-Claps. Italia a avut armata a 8 a, iar Ungaria armata a 2 a.

Pe 23 iulie 1942, prin Directiva nr.45, Hitler a ordonat un atac simultan în direcţia Stalingradului şi a Caucazului. În timp ce grupul de armate A a avansat către câmpurile petroliere din Caucaz (Maycop ocupat pe 9 august), generalul von Paulus şi armata a 6 a au primit ordinul de a ataca Stalingradul pe 19 august 1942. Strategia era de a securiza înaintarea Grupului de armate A în Caucaz. Până pe 26 septembrie cea mai mare parte a Stalingradului era în mâinile germanilor.Trupele germane nu au reuşit însă să întrerupă pătrunderea de noi întăriri sovietice de pe celălalt mal al fluviului Volga. În consecinţă se ajunge în scurt timp la o bătălie de uzură în care germanii nu îşi mai puteau aplica strategia favorită a “războiului fulger”.

În urma bombardamentelor aeriene intensive, Stalingradul a ajuns o imensă grămadă de moloz care împiedica atacul tancurilor.Ultima ofensiva majoră germană în interiorul oraşului a avut loc pe 11 noiembrie 1942. Principala greşeala făcută de Hitler a fost una de ordin psihologic. Germania afişa un complex de superioritate în faţa Rusiei, datorită faptului că începând cu Petru cel Mare, cultura germană a jucat un rol major în dezvoltarea instituţiilor Rusiei Ţariste. Administraţia şi armata din imperiul ţarist era organizată după modelul german. Această atitudine superioară afişată de Hitler era completată şi de caracterul său vulcanic care de cele mai multe ori ignora recomandările generalilor. Proasta planificare logistică a operaţiunii din Caucaz a fost greşeala lui Hitler, care a crezut că victoria la Stalingrad poate fi obţinută în timp scurt. Trupele germane erau complet nepregătite să facă faţă unei ierni de tip siberian . Mulţi soldaţi germani au murit îngheţaţi, de foame sau de boli precum tifosul şi dezinteria. Strategia lui Hitler de a nu lua în considerare o retragerea strategică din zona Stalingradului, l-a costat în final pierderea întregii armate a 6 a .

Cum a câştigat Armata Roşie cea mai importantă batălie din istorie

În ceea ce priveşte strategia URSS, cea mai importantă mişcare a fost mutarea întregii sale industrii de război(aproximativ 1500 de fabrici) în regiunea muntilor Urali. Faptul că armata Germaniei naziste a reuşit să avanseze atât de rapid în prima fază a campaniei din est s-a datorat proastei pregătirii şi înzestrări a Armatei Roşii .

Strategia contraofensivei sovietice a fost pusă la punct de Înaltul Comandament Sovietic(Stavka)

La debutul operaţiunilor Grupului de Armate Sud a Wehrmacht-ului la 28 iunie 1942, Stalin nu era încă sigur dacă Moscova era sau nu pe agenda înaltului comandament german. Un avion german pilotat de maiorul Joachim von Reichel(ofiţer în biroul de operaţiuni a armatei a 24 a Panzer) care avea în posesie planurile Operaţiuni Blau, s-a prăbuşit pe 19 iunie 1942 în zona frontului controlată de Armata Roşie. Cu toate că aveau în posesie planurile operaţiunii, sovieticii erau sceptici de veridicitatea informaţiilor, luând în considerare un plan german de ai induce în eroare.

Pe 12 iulie este format frontul de la Stalingrad, iar o dată cu începutul atacului german, oraşul este declarat în stare de asediu pe 25 august 1942. Dar cea mai importantă a fost mobilizarea politică a URSS de a ralia întreaga populaţie împotriva invadatorului german. O atmosferă a patriei în pericol se instalase în rândul întregii societăţi sovietice. Ocuparea Rostovului de către armata Wehrmacht-ului a accentuat criza gravă prin carea trecea URSS. Primul răspuns politic al lui Stalin la această criză a fost emiterea Ordinului nr 227(27 iulie 1942) cunoscut sub forma conţinutului său de Nici un pas înapoi. Ordinul recunoştea situaţia grava prin care trecea URSS. Stalin înţelesese până la urmă că ofiterii în armata nu trebuie aleşi după criterii politice, ci după profesionalism. Mareşalul Gheorghi Jukov şi Alexandr Vasilevski au fost principali strategi ai victoriei de la Stalingrad.

Nu trebuie subestimat nici rolul generalului Vasili Ciuikov, comandant al armatei a 62 a. Cu trupe reduse, Ciuikov reuşeşte să-şi menţină poziţiile în Stalingrad, stabilind un cap de pod pentru forţele sovietice staţionate pe celălalt mal al Volgăi. Tactica sa inovativă de “agăţare a adversarului ”, care consta în păstrarea liniilor de front foarte apropiate una de alta(10-15m), a pus Luftwaffe în imposibilitatea de a iniţia atacuri aeriene fără riscul de a lovi propriile poziţii.

Spre deosebire de Ciuikov, care era un excelent comandant de teren, von Paulus nu avea calităţile necesare de a conduce direct o armata într-un teatru de operaţiunii cu toate că anterior a fost un excelent ofiţer în Biroul de planificări. Generalul von Paulus nu a reuşit să-l egaleze pe comandantul anterior al armatei a 6 a, Walter von Reichenau.

Sovieticii îşi pregăteau contraofensiva de ceva vreme, ajungând să antreneze 1milion de soldaţi pentru desfăşurarea Operaţiunii Uranus, de încercuire a armatei a 6 a conduse de von Paulus.

Informaţiile furnizate de trupele româneşti (armata a 3 a şi a 4 a) care a apărau flancurile armatei germane arătau foarte clar că URSS îşi mobilizează trupele în vederea unui atac care să încercuiască forţele Axei aflate în luptă în Stalingrad . Toate semnalele de alarmă a comandanţilor români au fost trecute cu vederea de Înaltul comandament german, care a hotărât să întârzie trimiterea de întăriri pentru apărarea flancurilor.

Operaţiunea Uranus începe la 19 noiembrie cu atacarea flancurilor păzite de forţele româneşti din zona de sud şi de nord. Cu toate că reuşesc să respingă primul atac, trupele româneşti ajung sa fie complet depăşite numeric şi din punct de vedere al înzestrării. Cad în prizonierat aproape 27000 de soldaţi români. Forţele sovietice au reuşit să închidă inelul de încercuire în apropiere de localitatea Kalaci .290000 de soldaţi ai Axei ajung să fie captivi la est de râul Don. Hitler a refuzat să aprobe la timp retragerea, bazându-se pe planul lui Goring care susţinea că trupele din zonă pot fi aprovizionate cu ajutorul avioanelor. În mintea lui Hitler, încercuirea armatei a 6 a la Stalingrad era doar una temporară.

Încercarea generalului Erich von Manstein şi a armatei a 4 a Panzer, din cadrul Operaţiunii Furtună de Iarnă(13-23 decembrie), nu a reuşit să facă un culoar de retragere pentru trupele armatei a 6 a. Contraofensiva sovietică planificată de Stavka a reuşit să pecetluiască soarta celor 290000 de soldaţi prinşi în încecuire. Dintre aceştia doar 6000 vor reuşi să se mai întoarcă acasă.

Consecinţele bătăliei de la Stalingrad

Bătălia de la Stalingrad va rămâne una dintre cele mai sângeroase bătălii din istoria omenirii, care a reuşit să schimbe soarta unui război. După înfrângerea de la Stalingrad şi catastrofa ulterioară de la Kursk, germanii au pierdut complet iniţiativa strategică pe frontul de est . Aşa cum aprecia generalul Douglas Mc Arthur, în cazul în care trupele Axei ar fi reuşit să câştige bătălia de la Stalingrad, Hitler ar fi putut continua războiului pentru cel puţin încă 10 ani.

Chiar şi după bătălia de la Stalingrad, Germania nazistă nu a renunţat la războiul de anihilare pe care la practicat şi în prima parte a campaniei din est. În retragere, germanii incendiau sate şi oraşe şi dinamitau căi ferate şi poduri pentru a încetini avansul Armatei Roşii. O mulţime de civili din zonele de ocupaţie a Germaniei Naziste au fost executaţi ca represalii pentru înfrângerea suferită la Stalingrad.

Bătălia de la Stalingrad a reprezentat speranţa victoriei pentru Aliaţi, arătând faptul că armata Wehrmacht-ului nu era invinciibilă. Statele aliate cu Germania au conştietizat că după înfrângerea de la Stalingrad, vor trebui să negocieze o ieşire din război pentru a limita pierderile materiale şi umane. Statele neutre care până atunci aveau o atitudine prietenoasă faţă de Germania Nazistă(Spania, Suedia şi Turcia) îşi vor întrerupe relaţiile diplomatice cu Reich-ul.

În operaţiunea împotriva Stalingradului, pierderile umane şi materiale ale Wehrmachtului depăşeau toate cifrele cu pierderi însumate de la începutul operaţiuniii Barbarossa şi până atunci. Această pierdere nu va mai putea fi înlocuită de germani, care şi aşa erau încă de la începutul invaziei în URSS în inferioritate numerică.

Pentru sovietici, victoria de la Stalingrad a creat o coeziune între Armata Roşie şi conducerea politică, având ca efect diminuarea erorilor de planificare a operaţiunilor militare. La fel de importantă a fost şi coeziunea din societatea sovietică. Pentru Stalin, punctul de cotitură în război a fost considerată totuşi victoria de la Kursk.

Stalingrad a fost până la urmă o bătălie a resurselor, atât umane cât şi materiale între două forţe la fel de determinate. Câştigătoare a fost partea care a reuşit cel mai bine să-şi mobilizeze forţele şi să le adapteze în funcţie de circumstanţe.

Bibliografie
1. Geoffrey Roberts, Victory at Stalingrad:The Battle that Changed History, Ed. Pearson Education, Londra, 2002.
2. Peter D. Antill, Stalingrad 1942, Ed. Osprey Publishing, Oxford, 2007, pp.31-38.
3. Geoffrey Jukes, Hitler’s Stalingrad Decisions, Ed. University of California Press, Berkley, 1985.