STIGMATELE si VEDENIILE ereticului FRANCISC DE ASSISI au fost DRACESTI

Din cele de mai sus, dacă e să facem o comparaţie între cele două vedenii şi între ce au trăit Francisc şi Sf. Serafim prin acestea, găsim o mare deosebire între mistica celor doi. Mistica Sfântului Serafim apare ca o înălţare cu totul duhovnicească, ceva dăruit nevoitorului, asemenea unui dar al unei vedenii duhovniceşti, ca o luminare de sus a minţii sale, [19] în timp ce trăirea spirituală a lui Francisc este o mistică născută din voia sa şi întunecată evident de propria închipuire şi propriile simţiri.

O altă deosebire între cei doi este relaţia diferită pe care şi-o exprimă faţă de Hristos. Spre deosebire de Sf. Serafim, care trăieşte puterea duhovnicească a lui Hristos în inima sa şi îl primeşte pe Hristos în inimă, Francisc primeşte în închipuirea sa simţiri îndeosebi din viaţa pământească a lui Hristos. Francisc intră în aspectul exterior al patimilor lui Hristos. Această trăire a venit la el la Monte La Verna ca din afară.

În acelaşi timp cu dorinţa lui foarte puternică de a trăi patimile lui Hristos, există şi hotărârea sa de a imita şi alte aspecte pământeşti ale vieţii lui Iisus. Nu numai ca şi-a trimis proprii “apostoli” în diferite părţi ale pământului ca să propovăduiască, dându-le aceleaşi porunci pe care le-a dat Mântuitorul apostolilor Săi, [20] dar chiar a închipuit înaintea ucenicilor săi, nu cu mult înainte de moartea sa, însăşi Cina cea de Taină. “A refăcut”, scrie biograful său, “acea masă sfântă pe care Domnul a servit-o cu ucenicii Săi pentru ultima oară.” [21] Această faptă nu poate fi îndreptăţită de viaţa sa spirituală, oricât de de aspră a fost nevoinţa lui sau oricâte virtuţi ar fi lucrat. Este cel mai limpede semn, din punct de vedere ortodox, al severităţii căderii sale în înşelare duhovnicească.

Înainte de a merge mai departe, trebuie să arătăm pe scurt ce înseamnă această stare numită plani. În termeni generali, potrivit Mitropolitului Antonie Hrapovitki, plani (prelest, în limba rusă) [înselarea sau rătăcirea, în limbajul ascetic românesc, n.tr.] apare de obicei atunci când diavolul îl amăgeşte pe un om, făcându-l să creadă că a primit vedenii dumnezeieşti (sau alte daruri ale Harului). Apoi cel viclean îi întunecă mereu mintea, încredinţându-l de închipuita sa sfinţenie, şi îi făgăduieşte puterea de a lucra minuni. Cel viclean îl poartă pe un astfel de nevoitor în vârf de munte sau pe acoperişul unei biserici, şi îi arată un car de foc sau un alt lucru minunat care să-l ducă în ceruri. Cel înşelat păşeşte înainte (primind închipuirea) şi se prăvăleşte în hău, fiind sortit pierii fără de pocăinţă. [22]

Ceea ce reiese din această scurtă prezentare a înşelării este faptul că omul care trăieşte astfel de lucruri cade de regulă într-o formă de mândrie, de obicei slavă deşartă, de unde şi închipuirea că a ajuns la o aşa înălţime încât crede că nu mai trebuie să vegheze asupra primejdiei păcatului sau a hulei împotriva lui Dumnezeu. Cu adevărat, acesta este un păcat drăcesc şi, prin definiţie, cel mai greu de dat în vileag – de unde şi importanţa şi stăruinţei neîncetate a scrierilor duhovniceşti pe ascultarea şi smerenia în nevoinţă până în cea din urmă clipă a vieţii pământeşti.

Am arătat deja mai sus că vedenia lui Francisc cuprinde semne vădite ale înşelării duhovniceşti. Ceea ce rămâne este, aşadar, o descriere a lucrării şi faptelor lui Francisc, care arată măsura misticii sale. Prezentând câteva aspecte ale vieţii lui Francisc şi comparându-le cu aspecte din viaţa Sfântului Serafim din Sarov, vom putea trage o concluzie finală privind mistica acestor doi nevoitori. Trebuie arătat aici că evenimentele descrise reprezintă caracteristici generale ale celor doi.

Scrie în Fioretti că odată Francisc nu a reuşit să ţină un post aşa cum se cuvenea, din pricina unei boli. Acest lucru l-a frământat într-atâta, încât s-a hotărât să se pocăiască şi să se pedepsească singur. Cronicarul scrie:

…a poruncit oamenilor să se strângă pe o ulită din Assisi, pentru o predică. Când a încheiat predica, le-a spus acestora să nu plece nici unul, până ce nu se va întoarce; s-a dus în catedrală cu multi fraţi şi cu Petru din Catani, şi i-a spus lui Petru să facă ce-i va zice, potrivit votului ascultării şi fără împotrivire. Acesta din urmă i-a răspuns că nu poate şi că nu trebuie să dorească sau să facă nimic împotriva voii lui [a lui Francisc]. Atunci Francisc şi-a dat jos haina şi i-a poruncit lui Petru să-i pună o frânghie la gât şi să-l tragă afară, pe jumătate gol, înaintea mulţimii căreia îi predicase. Francisc i-a poruncit unui alt frate să umple o cupă cu ţărână şi, urcându-se în locul unde predicase, să-i verse ţărâna pe cap. Acesta însă nu l-a ascultat, fiindcă era foarte tulburat de aşa poruncă. Însă fratele Petru a apucat frânghia şi a început să-l tragă pe Francisc după el, aşa cum îi poruncise acesta. El însuşi plângea cu amar în timpul acesta, iar ceilalţi fraţi erau scăldaţi în lacrimi de milă şi durere. Când Francisc a ajuns astfel, pe jumătate gol, înaintea mulţimii din locul unde predicase, le-a spus: ‘Voi şi toţi cei ce aţi părăsit lumea după pilda mea şi urmaţi calea vieţii fraţilor, spuneţi despre mine că sunt sfânt, dar mă căiesc înaintea Domnului şi a voastră pentru că în vremea bolii mele am mâncat carne şi mâncare cu carne’. [23]

Desigur, păcatul lui Francisc nu era atât de mare încât să merite asemenea formă extremă de căinţă, dar aceasta era o trăsătură constantă a evlaviei lui Francisc. Se străduia să idealizeze orice lucru pe care era silit să-l facă; se străduia să idealizeze chiar şi lucrarea de nevoinţă a pocăinţei.

Idealizarea de către Francisc a faptelor creştine de nevointă se poate vedea şi din atitudinea lui atunci când făcea milostenie. Semnificativ este felul în care se purta Francisc cu cerşetorii. În ochii lui, aceştia erau nişte făpturi de o foarte înaltă ţinută, faţă de ceilalţi oameni. Potrivit învăţăturii mistice romano-catolice, un cerşetor este purtătorul unei misiuni sfinte, fiind icoana lui Hristos cel sărman şi pribeag. De aceea, prin învăţăturile sale, Francisc îşi silea ucenicii să cersească. [24]

În fine, înflăcărarea idealistă a lui Francisc se poate vedea şi din retrăirile de către el a patimilor pământesti ale lui Hristos. În biografia lui Francisc stă scris că ” îmbătat fiind de dragoste şi milă pentru Hristos, fericitul Francisc a luat odată de jos o bucată de lemn. Tinând-o cu mâna stângă, îşi freca dreapta de ea, asemenea unui arcuş pe o vioară, în timp ce murmura un cântec franţuzesc despre Domnul Iisus Hristos. Cântecul îl făcu să plângă de milă faţă de patimile lui Hristos şi, cu cele mai adânci suspine, căzu în meditaţie, privind în tăria cerului…” [25]

Nu este nici o îndoială, după cum şi biografii lui Francisc dovedesc în mod eufemistic, că acest important întemeietor al Ordinului Franciscanilor era foarte teatral în actele sale de pocăinţă, arătând destul de vădit că îi lipseşte şi cea mai elementară trezvie, necesară unei vieţi de nevoinţă ce caută dobândirea adevăratei smerenii. De fapt, ori de câte ori sunt prezentate în Fioretti momentele de smerenie ale lui Francisc, acestora nu le lipseşte niciodată presupunerea că îi vorbeşte Dumnezeu, de pildă prin gura fratelui Leon, [26] sau faptul că se crede ales de Dumnezeu “să vadă în tot locul binele şi răul”, atunci când este cercetat de fratele Masseo pentru smerenia sa. [27] Este adevărat că Francisc îşi înfăţişează răutatea şi păcătoşenia, dar aceste mărturisiri sunt lipsite de păreri de rău sau de vreun alt semn că s-ar socoti nevrednic înaintea lui Dumnezeu. Deşi vorbea adesea despre smerenie şi le dădea franciscanilor învăţături în această privinţă, el însuşi s-a smerit în foarte putine momente din viaţa sa, desi aceste momente singulare au fost deosebite; însă, chiar şi aşa, a existat întotdeauna un element de exagerare şi de melodramă. Nimic nu poate fi mai lămuritor în această privintă decât propriile cuvinte către fratii de mănăstire. La un moment dat, le-a spus ucenicilor: “Nu văd la mine nici un păcat pentru care să nu fi făcut mărturisire şi pocăinţă. Căci Domnul, în mila Sa, mi-a dat darul de a vedea desluşit în rugăciune cu ce i-am greşit sau plăcut.” [28] Evident, aceste cuvinte sunt foarte departe de adevărata smerenie. Ele seamănă mai degrabă cu vorbirea omului mulţumit de sine (fariseul) care, în pildă, stătea în templu, în timp ce vameşul stătea umil într-un colţ, rugându-l pe Dumnezeu cu smerenie adevărată: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.

Atunci când punem alături faptele de “smerenie” ale lui Francisc cu lupta de o mie de zile a Sfântului Serafim de pe stâncă, vedem o mare deosebire. Acolo, luptându-se cu patimile, [29] Sf. Serafim striga cu cuvintele vameşului, iarăsi şi iarăsi: ” Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”. Nu este nimic exaltat aici, nici o înfăţişare ostentativă. Sf. Serafim se referă, pur şi simplu, la singurele lucruri care i-au mai rămas pentru a dobândi iertarea, adică a. recunoaşterea patimilor sale; b. căinţă pentru starea sa duhovnicească rea; c. nevoia de a birui patimile; d. conştientizarea neputinţei şi nevredniciei sale de a face singur aceasta; e. chemarea sinceră şi arzătoare a milei Domnului.

Chiar şi în ultimii ani ai vieţii, după ce Sf. Serafim a avut parte de multe experienţe duhovnicesti mai presus de fire precum şi de o părtăşie nemijlocită cu Dumnezeu, el nu a căzut niciodată în mulţumirea de sine sau în îngăduinţă faţă de sine. Se poate vedea aceasta din deja cunoscuta discuţie cu N. Motovilov, [30] precum şi din discuţia cu monahul Ioan, atunci când aceştia au avut parte, prin Harul Domnului, de o lumină neobişnuită. Într-adevăr, Sf. Serafim nici nu a putut descrie mai apoi acea trăire luminoasă. De asemenea, se ştie prea bine că Sf. Serafim primise deosebitul dar al înainte-vederii, ca şi pe cel al prorociei. Inimile oamenilor care veneau la el i se arătau asemenea unei cărţi deschise, dar niciodată nu şi-a stricat aceste minunate daruri primite prin asumarea vreunei importanţe sau prin vreo îngăduinţă. Cuvintele şi faptele sale (opuse celor ale lui Francisc din Assisi – acesta credea că şi-a ispăşit păcatele şi că acum este bineplăcut lui Dumnezeu) sunt pe potriva învăţăturilor nevoitorilor Filocalici, despre omul smerit. Iată cuvintele Sfântului Isaac Sirul:

Cei cu adevărat curaţi cugetă întotdeauna în inima lor că sunt nevrednici de Dumnezeu. Şi că sunt cu adevărat curăţiţi se vede din faptul că se văd pe sine vrednici de plâns şi nevrednici de grija lui Dumnezeu, şi mărturisesc aceasta într-ascuns şi pe faţă, şi fac acestea prin Sfântul Duh, astfel că nu rămân fără de griji şi nevoinţă, care le sunt de folos cât timp petrec în această viaţă . [31]

Mişcările sufleteşti ale lui Francisc către smerenie, asemenea întâmplării descrise mai sus şi care a avut loc în piaţa din Assisi, erau în general momente rare. De obicei smerenia lui apărea nu ca un sentiment, ci ca o recunoaştere raţională a slabelor lui puteri în comparaţie cu puterea dumnezeiască a lui Hristos. Aceasta se vede deslusit din vedenia pe care a avut-o pe Monte La Verna, când “două lumini deosebite” – după cum spune cronica – “s-au ivit înaintea lui Francisc: una în care l-a recunoscut pe Creator, iar cealaltă în care s-a recunoscut pe sine. Şi în acea clipă, văzând acestea, el s-a rugat: Doamne! Ce sunt eu înaintea Ta? Ce însemnătate am eu, un vierme neînsemnat al pământului, sluga ta neînsemnată, pe lângă puterea Ta?” Prin această recunoaştere, Francisc, în acea clipă, era cufundat în contemplarea în care a zărit adâncimea nebănuită a milei dumnezeieşti şi prăpastia nimicniciei sale.

Inutil s-o mai spunem, această primă relatare a celor două lumini “deosebite” arată caracterul cognitiv al cererii sale adresate ulterior lui Dumnezeu – care, în esentă, reprezintă o comparaţie foarte îndrăzneaţă. Apare deci o contradicţie gravă în relatare, care nu poate fi comparată în nici un fel cu lucidele relatări scripturistice sau patristice despre smerenie.

Smerenia Sfântului Serafim, aşa cum am arătat, nu era o vedere raţională a păcatelor sale, ci o trăire profundă şi statornică. În învăţăturile sale, atât cele vorbite cât şi cele scrise, nu se arată nicăieri că el se compara cu Dumnezeirea, trăgând astfel concluzii despre starea sa duhovnicească. El s-a preocupat neîncetat de o singură miscare sufletească: cea dată de nevrednicia sa, care duce la zdrobirea inimii. Theofan Zăvorâtul, un nevoitor rus din Biserica Ortodoxă, a vorbit astfel despre aceasta: “Domnul îl primeste doar pe omul care se apropie de El cu un simţământ al păcătoşeniei. Astfel, El respinge pe toţi cei care se apropie de El cu un simţământ de curăţie.” [32]

Dacă, în urma celor de mai sus, ar trebui să tragem acum o concluzie despre smerenia lui Francisc în temeiul învăţăturilor ascetice pentru monahi privitoare la smerenie, din Filocalie, atunci misticul latin nu pare să fie o pildă de smerenie creştină. La gândul că îi bineplăcea lui Dumnezeu, el adăuga, în bună parte, şi gândul curăţiei proprii. În cadrul acestui studiu ortodox asupra misticii lui Francisc, se poate spune acelasi lucru şi despre cele relatate în romanul lui Lev Tolstoi, Părintele Serghie: “El [nevoitorul Serghie] se gândea că este asemenea unei lumânări şi, cu cât se gândea mai mult la aceasta, cu atât mai mult simtea o slăbire, o preschimbare a luminii duhovniceşti a adevărului într-însul.” [33]

Amintindu-ne de îndemnul Sfântului Nil, amintit mai sus, această tristă cercetare a roadelor duhovniceşti ale ascetismului lui Francisc este un corolar; o înşelare premergătoare celei deosebit de grave pe care a avut-o pe Monte La Verna, unde a vestit că şi el a devenit un mare luminător.

Astfel, gândul lui Francisc că şi el era tot o “lumină”, că a primit darul de a şti cum să se facă bineplăcut lui Dumnezeu, este combătut de cuvintele părintelui vieţii de nevointă, Antonie cel Mare, care învaţă că dacă omul nu are cea mai adâncă smerenie, o smerire din toată inima, din tot sufletul şi trupul său, atunci nu va moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. [34] Aceste cuvinte ale Sfântului Antonie arată că numai smerenia adâncă poate scoate afară gândul viclean care duce la înălţarea de sine şi la mulţumirea de sine. Numai această smerenie, pătrunzând în trupul şi sângele nevoitorului, poate, potrivit duhului învăţăturii nevoitorilor creştin ortodocsi, să-l mântuiască de legăturile pătimase ale cugetului mândru.

Smerenia este singura putere care poate lega mintea de jos cu mişcările ei pătimaşe [35], făurind în sufletul omului acel pământ bun pentru creşterea nestânjenită a minţii de sus [36] şi ducând, apoi, prin Harul Domnului, la cea mai înaltă treaptă a vietii de nevoinţă – cunoaşterea lui Dumnezeu. “Omul înţelept întru smerenie”, spune Sf. Isaac Sirul, “este izvorul tainelor veacului ce va să fie.” [37]

ÎNCHEIERE

Pricina de căpătâi care a nimicit viaţa ascetică a lui Francisc poate fi atribuită stării fundamentale a Bisericii romano-catolice, în care a crescut şi a fost învăţat acesta. Date fiind acele vremuri şi starea Bisericii Romane în ansamblu, adevărata smerenie nu se putea ivi în sufletul oamenilor. “Vicarul lui Hristos pe pământ”, cu ale sale pretenţii de autoritate duhovnicească şi temporală, era un reprezentant al mândriei duhovniceşti. Nu se poate închipui o mândrie mai mare decât gândul infailibilităţii (negreşelniciei) personale [38]. Această cădere nu putea să nu afecteze spiritualitatea lui Francisc şi, în general, spiritualitatea romano-catolicilor. Asemenea Papei, şi Francisc suferea de mândrie. Acest lucru se poate vedea din cuvântul său de despărţire către franciscani, atunci când a rostit: “Acum mă cheamă Dumnezeu, şi vă iert pe toţi, fraţilor, atât pe cei de aproape, cât şi pe cei de departe, de toate greşelile şi răutăţile, şi vă şterg păcatele atât cât îmi stă în putere”. [39]

Aceste cuvinte arată că pe patul de moarte, Francisc însuşi se simţea destul de puternic ca să ierte păcatele, asemenea Papei. Se ştie că iertarea păcatelor, în afara Tainei Spovedaniei şi a Împărtăşaniei, era un atribut exclusiv papal [40]. Asumarea de către Francisc a acestui prerogativ trebuie să se fi făcut pe temeiul credinţei în sfinţenia proprie.

Spre deosebire de el, nevoitorii sfintei Ortodoxii nu şi-au îngăduit niciodată să-şi atribuie dreptul de a ierta păcate. Toţi au murit cu gândul proprii păcătoşenii şi cu nădejdea că Dumnezeu, în mila Sa, le va ierta păcatele. Este de ajuns să ne amintim cuvintele marelui nevoitor din Thivaida veacului al cincilea, Sfântul Sisoe. Înconjurat de fraţii strânşi lângă patul său de moarte, el părea să vorbească cu făpturi nevăzute, după cum spune cronica; fraţii l-au întrebat: “Părinte, spune-ne cu cine vorbeşti?” Sf. Sisoe a răspuns: “Sunt îngerii care au venit să mă ia, dar mă rog de ei să îmi mai lase răgaz de pocăinţă.” Atunci când fraţii, ştiind că Sisoe era desăvârşit în virtuţi, au răspuns “Tu nu ai nevoie de pocăinţă, părinte”, Sfântul le-a zis: “Adevărat vă spun, nici nu stiu dacă am pus început pocăinţei.” [41]

În sfârşit, aşa cum am arătat mai sus, mistica lui Francisc din Assisi arată că acest mult-cinstit întemeietor al Ordinului Franciscanilor şi-a trăit viaţa într-o înşelare crescândă, începând din clipa în care a auzit porunca de a înnoi biserica romano-catolică, în vedenia lui Hristos cel răstignit avută pe Monte La Verna, şi până în ceasul morţii sale. Oricât de uimitor le-ar putea părea unora, el a avut multe trăsături specifice lui Antihrist, care se va arăta şi el feciorelnic, virtuos, foarte moral, plin de dragoste şi milă, şi care va fi privit ca sfânt (ba chiar ca Dumnezeu) de către cei care au înlocuit Sfânta Predanie a Bisericii cu un romantism carnal.

Lucrul trist este faptul că dobândirea unei adevărate legături duhovniceşti cu Hristos nu a fost niciodată posibilă pentru Francisc, căci, aflându-se în afara Bisericii lui Hristos, îi era cu neputinţă să primească Harul dumnezeiesc sau vreunul dintre darurile Sfântului Duh. Darurile sale, însă, au venit de la un alt duh.

NOTE DE FINAL (trimiterile sunt în mare parte către ediţiile în limba engleză a lucrărilor mentionate)

[1] Guerier, V., Francisc, pag. 312-313.

[2] Luisa Lato, în vârstă de 17 ani, având de obicei o sănătate bună, cădea în fiecare zi de vineri într-un extaz; îi curgea sânge din coastă şi pe palmele şi picioarele ei apăreau răni de felul celor de pe trupul Mântuitorului, aşa cum sunt ele reprezentate pe crucifixe.

[3] Guerier, pag. 314-315.

[4] Ibid., pag. 308.

[5] Dumas, G., “La Stigmatisation chez les mystiques cretiens,” Revue des deux Mondes, 1 May 1907; în Guerier, pag. 315-317.

[6] Guerier, pag. 315.

[7] Potrivit ortodocşilor, Crucea nu a fost o necesitate impusă lui Dumnezeu şi nici sângele Fiului Său unul-născut un izvor de mulţumire pentru Dumnezeu Tatăl, aşa cum învaţă scolasticii latini. Ideea de “împlinire a dreptăţii divine a lui Dumnezeu” nu apare nicăieri în Scriptură şi nici în scrierile Sfinţilor Părinti, ci este o născocire a lui Anselm de canterbury (pe la anul 1100), dezvoltată apoi de Toma d’Aquino pentru a deveni învăţătura soteriologică oficială în Apus (spre comparaţie, a se vedea Athanasie cel Mare, Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu).

[8] Este evident din comparatia făcută în această scriere că “mistica” din Biserica Ortodoxă se află dincolo de toate cele sufleteşti şi raţionale. În viaţa ascetică, norma pentru aceasta o reprezintă despătimirea sau desprinderea de toate nevoile, trăirile şi chiar gândurile, fie ele bune sau rele (vezi Avva Evagrie către Anatolie, citată mai sus, pag. 9).

[9] Vezi viaţa Sfântului Isaac Zăvorâtul de la Pesterile Pecerska, God’s Fools. Synaxis Press, Chilliwack, B.C., Canada, 1976, pag. 21.

[10] Hiper-conştiinţa, pag. 292-293, ediţia a doua.

[11] Kadloubovsky, E. and Palmer, G., Early Fathers from the Philokalia, “St Isaac of Syria, Directions on Spiritual Training,” Faber and Faber, Londra, 1959. (mentionată mai departe ca Early Fathers).

[12] Early Fathers, pag. 140, par. 114, 115, 116.

[13] Sfântul Serafim de Sarov, pag. 61-62 (ediţia rusă), citată în notele traduse din rusă, vezi mai sus.

[14] Filocalia, Vol 3, pag. 322, par. 103 (ed. grecească).

[15] Early Fathers, pag. 297, 47.

[16] Op. cit., pag. 105, par. 71.

[17] Works of St. Isaac the Syrian, ediţia a treia, predica 8, pag. 37.

[18] Filocalia, Vol 2, pag. 467, par. 49. Trebuie să menţionăm aici că acest cuvânt al lui Isaac Sirul – în sensul că o vedenie este neaşteptată – nu trebuie înţeles ca o regulă absolută pentru toate aceste vedenii. Ca exceptie, unii asceti sfinţi au avut vedenii neobişnuite pe care însă le-au putut anticipa; au avut un fel de presentiment asemenea unei proorocii negândite, o proorocie despre un lucru iminent. Un asemenea lucru i s-a întâmplat Sfântului Serghie din Radonej la sfârsitul vietii. Întâmplarea este descrisă în detaliu în lucrarea rusească Hiperconştiinţa, pag. 377 (Bibliografia nu i-a fost disponibilă autorului. Citatul provine din notele traduse din rusă, vezi mai sus.)

[19] Vezi nota 13, cap. 1, pag. 13-22.

[20] “Mergeţi câte doi în toate părţile pământului, propovăduind pacea oamenilor şi iertarea păcatelor.” Guerier, pag. 27 (conf. Marcu 6:7-12.)

[21] Guerier, pag. 115.

[22] Antonie Hrapovitki, Mărturisire: Lecturi despre taina pocăinţei. Holy Trinity Monastery Press, Jordanville, N.Y., 1975.

[23] Guerier, pag. 127 (sublinierea noastră).

[24] Op. cit., pag. 129.

[25] Op. cit., pag. 103-104.

[26] Brown, Raphael, The Little Flowers of St. Francisc. Image Books, Garden City, N.Y., 1958, pag. 60.

[27] Ibid., pag. 63.

[28] Guerier, pag. 124.

[29] Cuvântul patimi, folosit aici, semnifică toate impulsurile contra-naturale ale omului (mândrie, deşertăciune, invidie, ură, lăcomie, gelozie s.a.) care provin din neascultarea şi din căderea strămosilor Adam şi Eva.

[30] Motovilov, N.A., A Conversation of St. Serafim. St Nectarios Press, Seattle, 1973 (retipărită).

[31] Works of St. Isaac the Syrian, ediţia a 3-a, predica 36, pag. 155.

[32] Collected Letters of Bishop Theophan, partea a doua, Scrisoarea 261, pag. 103.

[33] Posthumus Artistic Works of L. Tolstoy, Vol 2, pag. 30.

[34] Filocalia, Vol 1, pag. 33.

[35] Hiper-conştiinţa, Despre patimile minţii, ediţia a 2-a, pag. 65-74.

[36] Vezi mai sus, Despre mintea de jos şi mintea de sus, pag. 6-23.

[37] Works of St. Isaac the Syrian, pag. 37.

[38] Compară cu Dostoevsky, Marele Inchizitor în Fraţii Karamazov.

[39] Sabbatier, pag. 352.

[40] În secolul 15 Luther a protestat împotriva acestei prerogative exprimată prin acordarea de indulgenţe.

[41] Lives of Saints, Book 11, pag. 119-120.

Articolul de mai sus a fost publicat initial în revista Synaxis: Orthodox Christian Theology în the 20th Century, Vol. 2, pag. 39-56, sub semnătura lui George Macris (acum plecat la Domnul), care a fost preot în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, în Portland, Oregon. Revista Synaxiseste publicată de mănăstirea Noul Ostrog din Canada.