NEAR DEATH EXPERIENCES: Cand nu esti crestin, NDE te uluieste / Cand esti om de stiinta ateu, deja dai raspunsuri tampite / INVATATURA ORTODOXA despre SOARTA SUFLETULUI DUPA MOARTE

În cea de a treia zi, sufletul trece printre legiuni ale duhurilor celor rele, care pun oprelisti în calea lui si îl osândesc pentru felurite păcate, de care fuseseră ispitite si ele la vremea lor. Potrivit feluritelor descoperiri, există douăzeci deasemenea oprelisti, asa-numitele „vămi”, la fiecare dintre ele fiind cercetat un păcat oarecare. După ce trece de o opreliste, sufletul ajunge la următoarea, si numai după ce trece cu biruinţă prin toate, sufletul îsi poate urma calea, fără să fie aruncat de îndată în gheenă. Cât de cumpliţi sunt acesti draci dimpreună cu vămile lor, se poate vedea din faptul că însăsi Maica Domnului, când a fost vestită de către Arhanghelul Gavriil de apropiata sa adormire, L-a rugat pe Fiul ei să-i slobozească sufletul de acesti draci, si răspunzând rugăciunii ei, Însusi Domnul Iisus Hristos S-a arătat din cer ca să primească sufletul Maicii Sale celei Preacurate, si să îl ducă la cer.⁷⁴ Cea de a treia zi este cu adevărat cumplită pentru sufletul celui răposat si pentru această pricină el are nevoie în chip deosebit de rugăciuni.

Capitolul VI a prezentat unele texte Patristice si hagiografice despre vămi, si nu mai este nevoie să mai adăugăm altele aici. Cu toate acestea, mai putem aminti că descrierile vămilor reprezintă un „model” al experienţelor sufletului după moarte, iar experienţele individuale se pot deosebi între ele foarte mult. De bună seamă, amănuntele mici, cum ar fi numărul vămilor, au o însemnătate mai mică, faţă de lucrul de cea mai mare însemnătate că sufletul trece cu adevărat printr-o judecată (judecata particulară) îndată după moarte, ca cel de pe urmă rezumat al „războiului nevăzut” pe care l-a dus (sau nu a izbutit să-l ducă) pe pământ împotriva duhurilor celor căzute.

Continuând scrisoarea către fratele femeii care era pe moarte, Episcopul Teofan Zăvorâtul scrie: „Pentru cea care pleacă va începe îndată războiul trecerii

prin vămi. Acolo are nevoie de ajutor! Rămâi întru această cugetare si o vei auzi strigându-ţi: ‘Ajutor!’ Acolo trebuie să-ţi îndrepţi toată atenţia si toată iubirea pentru ea. Cred că va fi cea mai adevărată mărturisire de dragoste dacă, din clipa iesirii sufletului ei, vei lăsa în seama altora grija pentru trupul ei mort, vei merge într-un loc unde să poţi fi singur, să te adâncesti în rugăciune pentru ea, în noua ei stare si cu nevoile ei neasteptate. Pornind asa, să strigi neîncetat către Dumnezeu să o ajute, vreme de sase săptămâni, si cu adevărat, chiar si mai mult decât atât. În istorisirea Teodorei, vistieria din care au luat îngerii pentru a-i îndepărta pe vamesi, a fost agonisirea de rugăciuni a bătrânului ei. Rugăciunile tale vor fi la fel. Nu uita să faci asa. Aceasta este dragostea!”

„Vistieria” din care îngerii „au plătit datoriile” cuvioasei Teodora la vămi, a fost adesea înţeleasă gresit de către cei care critică învăţătura ortodoxă. Uneori se compară gresit cu noţiunea latină a „vredniciilor peste măsură” ale sfinţilor. Şi încă, asemenea critici sunt prea mărginiţi când citesc textele ortodoxe. Nu se pomeneste aici de nimic altceva decât de rugăciunile Bisericii pentru cel răposat, mai ales de rugăciunile unui bărbat sfânt si părinte duhovnicesc. Felul în care se înfăţisează acest lucru este metaforic -aproape că nu mai trebuie să se spună aceasta.

Biserica Ortodoxă consideră învăţătura vămilor de o asemenea însemnătate că a pus cuvinte despre acestea în multe dintre slujbele sale liturgice (vezi câteva dintre acestea în capitolul despre vămi). Mai ales, Biserica face cunoscută această învăţătură fiecăruia dintre fiii săi care se apropie de moarte. În „Canonul de rugăciune la iesirea sufletului”, pe care îl citeste preotul la patul de moarte al fiecărui credincios, se află următoarele tropare:

„Când voi pleca din această lume, învredniceste-mă să pot trece neîmpiedicat de stăpânitorul văzduhului, de tiran, de chinuitor, de cel care sade pe cărările înfricosate si aţine calea cu întrebări ispititoare” (Cântarea 4).

„Trece-mă, o, Preacurată Stăpână, în mâinile sfinte si scumpe ale sfinţilor îngeri, ca acoperit fiind cu aripile lor, să nu văd chipurile fără de rusine si întunecate ale dracilor” (Cântarea 6).

„O, tu, cea care pe Domnul nostru Cel Preaînalt L-ai născut, alungă-l si îndepărtează-l de la mine pe stăpânitorul cel cumplit al vămilor, pe ocârmuitorul lumii, când mă voi afla si eu în pragul morţii, ca astfel să te pot slăvi si eu în veci, pe Tine, o, Preasfântă Maică a lui Dumnezeu” (Cântarea 8).

Asadar, când crestinul ortodox se află pe patul de moarte, este pregătit prin cuvintele Bisericii pentru judecăţile ce-i stau înainte.

CELE PATRUZECI DE ZILE

Apoi, după ce a trecut biruitor prin vămi si s-a închinat înaintea lui Dumnezeu, vreme de încă 37 de zile, sufletul merge să vadă sălasurile cele ceresti si adâncimile iadului, fără să stie încă unde va rămâne, si numai în cea de a patruzecea zi se hotărăste sălasul până la obsteasca înviere.

De bună seamă că nu este uimitor faptul că, după ce a trecut prin vămi si a sfârsit pentru totdeauna cu lucrurile cele pământesti, sufletul trebuie dus cu adevărat în lumea cealaltă, într-o parte a căreia îsi va petrece vesnicia. Potrivit descoperirii pe care a făcut-o îngerul înaintea Sf. Macarie al Alexandriei, Biserica face o pomenire aparte pentru cel răposat în cea de a noua zi după moarte (departe de simbolismul general al celor nouă cete ale îngerilor) fiindcă până atunci sufletului i se arată frumuseţile raiului, si numai după aceasta, pentru celelalte zile rămase până la patruzeci, i se arată chinurile si grozăviile iadului, înainte de a se hotărî, în cea de a patruzecea zi, locul unde va astepta învierea morţilor si Judecata de Apoi. Şi spunem din nou că aceste numere sunt o regulă generală, sau „modelul” celor ce se petrec după moarte si fără îndoială, nu toţi cei plecaţi întregesc neapărat această lungime de zile potrivit „regulii”. De fapt, stim că Teodora si-a întregit „drumul iadului” chiar în ziua a patruzecea – asa cum, este măsurat timpul pe pământ (Tainele vesnice, pag. 83-84).

STAREA SUFLETELOR PÂNĂ LA JUDECATA DE APOI

Unele suflete se găsesc într-o stare de pregustare a bucuriei si fericirii celei vesnice, iar altele -în frica chinurilor vesnice care vor veni pe deplin după Judecata cea de Apoi. Până atunci, încă mai sunt cu putinţă schimbări în starea sufletelor, mai ales prin Jertfa Cea fără de Sânge (pomenirea la Sf. Liturghie) si prin alte rugăciuni.

Învăţătura Bisericii, despre starea sufletelor din rai si din iad înainte de Judecata cea de Apoi, este înfăţisată mai jos mai amănunţit în cuvintele Sfântului Marcu al Efesului (Anexa I).

Folosul rugăciunii, atât în Biserică, cât si în singurătate, pentru sufletele aflate în iad, a fost arătat în multe Vieţi ale sfinţilor si pustnicilor cât si în scrierile Patristice. În Viaţa Muceniţei Perpetua, din veacul al III-lea, de pildă, soarta fratelui ei Democrate, i-a fost descoperită în chipul unui vas mare plin cu apă, care era prea sus pentru ca el să ajungă acolo, din locul prea fierbinte si spurcat, unde era ţinut în strânsoare. Prin rugăciunea ei stăruitoare vreme de o zi si o noapte, fratele ei a putut ajunge la vasul cu apă si ea l-a văzut într-un loc luminos. Prin aceasta ea a înţeles că el fusese iertat de pedeapsă.⁷⁵

În viaţa unei pustnice, care a răposat în sec. al XX-lea, se află o relatare asemănătoare. Viaţa monahiei Atanasia (Anastasia Logaceva), fiica duhovnicească a Sf. Serafim de Sarov, povesteste:

„Acum ea si-a luat osteneala rugăciunii pentru fratele ei trupesc, Paul, care s-a spânzurat când era beat. Mai întâi, ea a

⁷⁵ Vieţile sfinţilor, 1 febr. ; traducerea în lb. engleză a acestui pasaj în Orthodox Life, 1978, nr. 1, pag. 23-24.

mers la cuvioasa Pelaghia Ivanova,⁷⁶ care vieţuia în Mânăstirea Diveevo, ca să primească sfat de la ea despre felul în care putea să-i usureze soarta fratelui ei dincolo de mormânt, care îsi pusese capăt vieţii celei pământesti în chip nefericit si rusinos. După sfat, a hotărât următoarele: Maica Anastasia trebuia să pună zăvorul la chilia ei, unde să postească si să se roage pentru el, citind în fiecare zi de 150 de ori rugăciunea ‘Născătoare de Dumnezeu Fecioară, bucură-te …’ La capătul a patruzeci de zile, ea a văzut o mare prăpastie, pe fundul căreia se afla o piatră plină de sânge, si pe ea stăteau doi oameni cu lanţuri de fier la gâturile lor. Unul dintre aceia era fratele ei. Când i-a spus Cuvioasei Pelaghia despre această vedenie, Cuvioasa a sfătuit-o să facă din nou aceeasi osteneală cu postul si cu rugăciunea. După încă patruzeci de zile, ea a văzut aceeasi prăpastie, aceeasi piatră pe care sedeau aceeasi doi bărbaţi cu lanţuri de fier la gâturile lor. Dar fratele ei era de data aceasta în picioare si umbla în jurul pietrei, dar apoi a căzut din nou pe piatră. Lanţul se mai afla în jurul gâtului lui. După ce i-a spus din nou Cuvioasei Pelaghia Ivanova despre visul ei, Cuvioasa a sfătuit-o să facă aceeasi osteneală cu postul si cu rugăciunea pentru a treia oară. După încă patruzeci de zile, Anastasia a văzut aceeasi prăpastie si aceeasi piatră, dar de data aceasta se afla numai un singur bărbat, pe care nu-l cunostea, iar fratele ei fugise departe de piatră si nu se mai vedea. Bărbatul care rămăsese pe stâncă a zis: ‘Este bine pentru tine. Ai mijlocitori puternici pe pământ.’ După aceasta, Cuvioasa Pelaghia a spus: ‘Fratele sfinţiei tale a fost slobozit din chinuri, dar nu a primit binecuvântare.’”⁷⁷

Sunt multe întâmplări asemănătoare în Vieţile sfinţilor si ale pustnicilor ortodocsi. Dacă cineva este înclinat spre o gândire îngustă despre aceste vedenii, ar trebui poate să se spună că, de bună seamă, chipurile pe care le iau asemenea vedenii (de obicei

Viaţa ei completă în lb. rusă se găseste în cartea Arhimandritului Serafim Chichagov, IstoriculMânăstirii Diveevo, St. Herman Brotherhood, 1978, pag. 530 si următoarele. ⁷⁷ Citiri de suflet folositoare, iunie 1902, pag. 281.

în vis) nu sunt neapărat privelisti „fotografice” ale căii sufletului, asa cum se află el în cealaltă lume, ci mai degrabă sunt privelisti care arată adevărul duhovnicesc despre îmbunătăţirea stării sufletului în cealaltă lume, prin rugăciunile celor rămasi pe pământ.

RUGĂCIUNEA PENTRU MORŢI

Cât de importantă este pomenirea la Liturghie, se poate vedea din următoarea întâmplare: Înainte de dezvelirea moastelor Sfântului Teodosie de Cernigov (1896), ieromonahul (renumitul stareţAlexei al Schitului Goloseevski, din Lavra Pesterii Kievului,careaplecat la Domnul în 1916)carea condus reînvesmântarea moastelor, obosind în vreme ce stătea lângă moaste, a aţipit si l-a văzut înaintea sa pe Sfântul, care i-a spus: „Îţi mulţumesc fiindcă te-ai ostenit pentru mine. Încă te mai rog, atunci când vei sluji Sfânta Liturghie, să-i pomenesti pe părinţii mei” -si i-a spus numele lor (Preotul Nichita si Maria⁷⁸). „Cum poţi tu, o, sfinte, să-mi ceri mie rugăciuni, când tu stai la Tronul ceresc si împlinesti mila lui Dumnezeu faţă de oameni?” A întrebat ieromonahul. „Da, este adevărat,” a răspuns Sf. Teodosie, „dar jertfa adusă la Liturghie este mult mai puternică decât rugăciunea mea.”

De aceea, panahidele, cât si rugăciunile făcute acasă pentru morţi le sunt de folos, căci sunt fapte bune făcute spre pomenirea lor, cum ar fi pomeni si daruri duse la biserică. Dar pomenirea la Sfânta Liturghie este de un folos aparte pentru ei. S-au arătat mulţi morţi si au mai fost si alte întâmplări care arată cât de folositoare este pomenirea morţilor. Mulţi care au murit în pocăinţă, dar cărora nu le-a stat în putinţă să-si dovedească pocăinţaîn timpul vieţii,aufost sloboziţi de chinuri siau

Înainte de această vedenie nu se cunosteau aceste nume. La câţiva ani după canonizare, s-a găsit în mânăstirea în care fusese stareţ, cartea de pomeniri a Sfântului Teodosie, care a adeverit aceste nume si au întărit vedenia. Vezi Viaţa Bătrânului Alexei în Pravoslavni Blagovestnik, San Francisco, 1967, nr. 1 (în lb. rusă).

dobândit odihna. În Biserică sefacmereurugăciuni pentru odihna morţilor, iar în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, în rugăciunile care se fac în genunchi la vecernie, existăchiar o rugăciune anume„pentru cei din iad”.

Răspunzând la întrebarea „Există ceva care poate fi de folos sufletelor după moarte?”, Sfântul Grigorie cel Mare, în Dialogurile sale ne învaţă: „Sfânta Jertfă a lui Hristos, Jertfa mântuirii noastre, aduce mari foloase sufletelor chiar si după moarte, putând da iertarea păcatelor lor în viaţa care va să vină. Pentru această pricină, sufletele morţilor cer uneori să li se facă Liturghii …. În chip firesc, calea mântuirii înseamnă să facem noi însine, chiar în timpul vieţii, cele ce nădăjduim că alţii le vor face pentru noi după moarte. Este mai bine să ne pregătim iesirea sufletului ca oameni liberi, decât să căutăm slobozirea după ce acesta se află deja în lanţuri. De aceea, trebuie să defăimăm această lume din toată inima noastră, ca si cum slava ei a trecut deja, si să ne dăruim jertfa noastră de lacrimi lui Dumnezeu în fiecare zi, asa cum jertfim Trupul si Sângele Lui Cel sfânt. Numai această jertfă are puterea să mântuiască sufletul de moartea cea vesnică, pentru că ea ne arată taina morţii Fiului Cel Unul Născut” (Dialoguri IV: 57, 60, pag. 266, 272-273).

Sfântul Grigorie dă câteva exemple de morţi care s-au arătat celor vii, cerându-le sau mulţumindu-le pentru săvârsirea Liturghiei pentru odihna lor. De asemenea, odinioară, un întemniţat, a cărui femeie îl crezuse mort, si pentru care ea a dat pomelnic la Liturghie în unele zile, s-a întors din temniţă si i-a povestit ei cum fusese eliberat din lanţuri în unele zile -tocmai în zilele când i se făcuse Liturghia (Dialoguri IV:57, 59, pag. 267, 270).

Protestanţii socotesc în general rugăciunea Bisericii pentru morţi ca fiind cumva nepotrivită cu nevoia aflării mântuirii, mai înainte de toate, în această viaţă: „Dacă poţi fi mântuit de Biserică după moarte, atunci de ce să te mai ostenesti să lupţi sau să găsesti credinţă în această viaţă? Să mâncăm, să bem si să ne veselim …” De bună seamă, nimeni, dintre cei care au mărturisit o asemenea filosofie, nu a dobândit vreodată mântuire prin rugăciunea Bisericii, si este limpede că asemenea dovadă este destul de nefirească, si chiar făţarnică. Rugăciunea Bisericii nu poate mântui pe oricine care nu doreste mântuire sau nu s-a ostenit din greu pentru mântuire, de-a lungul vieţii. Într-un fel, se poate spune că rugăciunea Bisericii sau a crestinilor singuri pentru un om mort este doar un alt sfârsit al vieţii acelui om: nu se vor face rugăciuni pentru acela, dacă el nu a făcut ceva în timpul vieţii sale pentru a însufleţi asemenea rugăciune după moartea sa.

Sfântul Marcu al Efesului vorbeste de asemenea despre rugăciunea Bisericii pentru morţi si îmbunătăţirea pe care o aduce în starea lor, dând exemplul rugăciunilor Sfântului Grigorie Dialogul pentru împăratul roman Traian -o rugăciune însufleţită de o faptă bună a acestui împărat păgân. (Vezi mai jos, Anexa I).

CE PUTEM FACE PENTRU MORŢI

Toţi cei care dorim să ne arătăm dragostea faţă de cei morţi si să le dăm un ajutor real, putem să o facem cel mai bine prin rugăciuni pentru ei, si mai ales prin pomenirea lor la Liturghie, când părticelele care sunt scoase pentru vii si pentru morţi sunt amestecate în Sfântul Potir cu cuvintele: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aici cu Sfânt Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi.” Nu putem face nimic mai bun si mai de seamă pentru morţi decât să ne rugăm pentru ei, făcându-le pomenirea la Liturghie. Au mereu nevoie de aceasta, si mai ales de-a lungul celor patruzeci de zile, când sufletul răposatului porneste pe calea sălasurilor vesnice. Trupul nu simte atunci nimic: nu vede pe cei apropiaţi care sunt adunaţi laolaltă, nu miroase mireasma florilor, nu aude cuvântările de îngropăciune.

Dar sufletul simte rugăciunile făcute pentru el si este recunoscător celor care le fac si este duhovniceste alături de aceia.

O, rude si apropiaţi ai morţilor! Faceţi pentru ei cele ce le sunt de folos si cele ce sunt în puterile voastre. Folosiţi banii, nu pentru împodobirea cea din afară a sicriului si a mormântului, ci pentru a ajuta pe cei în nevoi, pentru pomenirea celor care v-aufost apropiaţi siau murit, pentru biserici, unde se fac rugăciuni pentru ei. Faceţi milostenie pentru cei morţi, purtaţi de grijă pentru sufletele lor. Înaintea noastră atuturor,seaflă aceeasi cale, si cât vom dori si noi, la rândul nostru, să fim pomeniţi în rugăciune! De aceea să fim si noi milostivi faţă de cei morţi.

De îndată ce cineva a răposat, chemaţi grabnic un preot, ca să facă „Rugăciuni la iesirea sufletului”, care se citesc tuturor crestinilor după moarte.Încercaţi, dacă vă stă în putinţă, să faceţi slujba de înmormântare în biserică, si să secitească Psaltirea la căpătâiul celui ce a murit, până la înmormântare. Nu este nevoie ca înmormântarea să se facă cu multe amănunte, dar bineînţeles cătrebuie să fie întreagă, fără prescurtări. Nu vă gândiţi acum la voi si la cele ale voastre, ci la cel care a răposat, de care vă despărţiţi pentru totdeauna. Dacă în biserică se află câţiva morţi în acelasi timp, primiţi, dacă se propune, săvârsirea slujbei de înmormântare pentru toţi laolaltă. Este mai bine ca o înmormântare să se slujească pentru doi sau mai mulţi răposaţi în acelasi timp, când rugăciunea celor apropiaţi, care se află adunaţi, va fi cu mult mai înfocată, decât dacă slujbele de înmormântare se fac pe rând, si din pricina lipsei de timp, ele sunt scurtate. Slujba trebuie să fie întreagă pentru că fiecare cuvânt al rugăciunii pentru răposat este ca o picătură de apă pentru omul cel însetat. În chip foarte hotărât, rânduiţi de îndată slujbele pentru pomenirea de-a lungul celor patruzeci de zile, adică pomenirea zilnică la Liturghie pentru perioada de patruzeci de zile. De obicei, în bisericile unde se fac slujbe zilnic, răposatul a cărui înmormântare a avut loc acolo, este pomenit vreme de patruzeci de zile si chiar mai mult. Dar dacă slujba de înmormântare are loc într-o biserică, în care nu au loc slujbe zilnic, rudele trebuie să se îngrijească de pomenirea de patruzeci de zile acolo unde se fac slujbe zilnic. Este la fel de bine să trimiteţi contribuţii pentru pomenirea la mânăstiri, ca si la Ierusalim, unde are loc rugăciune permanentă la Locurile Sfinte. Dar pomenirea pentru patruzeci de zile trebuie începută îndată după moarte, când sufletul are nevoie în chip deosebit de ajutor prin rugăciune, si de aceea trebuie începută pomenirea în locul cel mai apropiat unde se fac slujbe zilnic.

Să neîngrijim de ceicareauplecat în lumea cealaltă înaintea noastră, ca să facem pentru ei toate cele ce ne stau în putinţă, amintindu-ne că „fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui”.

ÎNVIEREA TRUPULUI

Într-o zi, întreagă această lume stricăcioasă va ajunge la un sfârsit, si vor răsări zorile vesnicei Împărăţii a lui Dumnezeu, unde sufletele celor răscumpăraţi, unite cu trupurile lor înviate, vor trăi în vesnicie cu Hristos Cel nemuritor si nestricăcios. Atunci, bucuria si slava, pe care sufletele o cunosc acum în cer numai în parte, va fi înlocuită cu bucuria întreagă a noii zidiri pentru care a fost făcut omul. Dar cei care nu au primit mântuirea pentru care Hristos a venit pe pământ, ca să o dea lumii, vor fi vesnic chinuiţi în iad -dimpreună cu trupurile lor înviate. Sfântul Ioan Damaschin, în ultimul capitol al cărţii sale, Arătarea cea adevărată a credinţei ortodoxe, istoriseste bine cea din urmă stare a sufletului după moarte:

„Şi noi credem în învierea morţilor, pentru că va fi una cu adevărat, va exista o înviere a morţilor. Acum, când vorbim de înviere, înţelegem o înviere a trupurilor. Căci învierea este o ridicare din nou a celui care a căzut. Dar, dacă sufletele sunt nemuritoare, cum se vor ridica ele din nou? Dacă moartea se defineste ca o despărţire a sufletului de trup, învierea este unirea din nou a sufletului cu trupul, si ridicarea din nou a fiinţei care pierise si căzuse. De aceea, chiar trupul care este stricăcios si pieritor, se va înălţa nestricăcios. Căci Cel Care la început a făcut trupul din ţărâna pământului, nu este neputincios să-l ridice din nou, după ce acesta a pierit si s-a întors iarăsi în pământul din care a fost luat prin hotărârea Ziditorului său ….

Acum, dacă sufletul ar fi ales singur să intre în războiul pentru fapta cea bună, si cununa ar primi-o de unul singur. Dar dacă el singur s-a lăsat în voia dezmierdărilor, el singur va fi osândit întru dreptate. Cu toate astea, fiindcă sufletul nu a urmat fără trup nici fapta cea bună, nici patima, va fi drept pentru suflet si trup ca să primească răsplata împreună ….

Asadar, cu sufletele noastre unite din nou cu trupurile noastre, care se vor face nemuritoare si vor alunga stricăciunea, ne vom ridica din nou si vom sta înaintea scaunului lui Hristos, la judecata cea înfricosătoare. Iar diavolul, împreună cu dracii săi, si cu omul său, adică Antihrist, si necredinciosii, vor fi aruncaţi în focul cel vesnic, care nu va fi un foc material, asa cum suntem obisnuiţi, ci un foc asa cum numai Dumnezeu poate să stie. Şi cei care au făcut bine, vor străluci ca soarele împreună cu îngerii, într-o viaţă vesnică împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos, văzându-L si fiind văzuţi de El pururea, bucurându-se de o fericire nesfârsită care vine de la El, si lăudându-L, dimpreună cu Tatăl si cu Duhul Sfânt în vecii vecilor nesfârsiţi. Amin.”⁷⁹