BOLSEVISMUL – O AFACERE EVREIASCĂ. Influenta SCOLII DE LA FRANKFURT: Radio si TV / Sondajele de opinie publică / Revoluția psihedelică a CIA / Eros și Civilizație / Corectitudinea Politica / New Age / Recrearea CULTULUI ASTARTEI

3.     O călătorie “rea”

Această popularizare a vieții ca ritual erotic pesimistic nu a scăzut, ci dimpotrivă, s-a accentuat pe parcursul ultimilor 20 de ani. Ea reprezintă baza mizeriei pe care o vedem în jurul nostru. Urmașii lui Marcuse și Adorno domină complet universitățile, învățând studenții să înlocuiască rațiunea cu exercițiile ritualice ale corectitudinii politice. Sunt puține lucrări teoretice astăzi în domeniile artei, literelor sau lingvisticii publicate în SUA sau Europa care să nu recunoască introductiv “moștenirea” datorată Școlii de la Frankfurt.

“Vânătoarea de vrăjitoare” din campusurile universitare de astăzi reprezintă implementarea conceptului de “toleranță represivă” a lui Marcuse-toleranță față de mișcările de stânga și intoleranță față de mișcările de dreapta, impusă de către studenții Școlii de la Frankfurt, numiți acum profesori de studii feministe și afro-americane. Cel mai erudit purtător de cuvânt al programelor de studii afro-americane, profesorul Cornell West, de la Princeton University, admite public că teoriile sale sunt derivate din George Lukacs. În același timp, urâțenia, atât de atent cultivată de “pesimiștii” Școlii, a corupt cele mai înalte realizări culturale.

Cineva, cu greu mai poate găsi o reprezentație a operei lui Mozart care să nu fie cu totul deformată de către un director care, urmându-i lui Benjamin și ISR să nu dorească “eliberarea subcontextului erotic”. Nu poți cere unei orchestre să-I interpreteze pe Schonberg și Beethoven în cadrul aceluiași program și să păstreze integritatea partiturii în spiritul ei. Și, în momentul în care, cele mai înalte valori culturale devin inoperante, cultura populară devine în mod deschis bestială. O imagine ultimă: Copiii americani și europeni urmăresc filme precum “Coșmarul de pe strada Elm” sau “Memorie totală” ori emisiuni tv asemănătoare acestora. O scenă tipică include figuri hidoase ce ies din ecran, a căror piele de desprinde de pe față, având lame pe post de degete, ce cresc până la dimensiuni grotești, ca apoi să fie topite de acid. Acesta nu e divertisment. Acesta e un episod halucinogen paranoid indus de LSD. Ceea ce a fost mai rău în anii ’60, acum e disponibil la liber în fiecare zi.

<<<<<<<<Articole înrudite>>>>>>>

Tinerii hippy de factură nazist-comunistă ai anilor ‘20

O parte considerabilă a filozofiei și producției artistice a contraculturii americane, la care se adaugă non-sensul culturii New Age al zilelor noastre derivă pe scară largă dintr-un experiment social realizat în Ascona, Elveția, între anii 1910-1935. Inițial, o stațiune a membrilor cultului teozofic al Elenei Blavatsky, mica localitate elevețiană a devenit “raiul” sectelor oculte, stângiste și rasiale a mișcării New Age inițiale de la începutul secolului XX. La sfârșitul Primului Război Mondial, Ascona era identică cu ceea ce Haight-Ashbury va deveni mai târziu-un loc plin de magazine healty food, cărți oculte de tipul “I Ching”, “Naturmenschen”, oameni cu barbă și părul lung, umblând în sandale și purtând robe, în vederea “întoarcerii la natură”. Influența dominantă a zonei venea din partea doctorului Otto Gross, student al lui Freud și prieten al lui Carl Jung, fost membru al cercului creat în jurul lui Max Weber, la momentul la care George Lukacs era, de asemenea, membru. Gross a împins teoriile lui Jackob Bachofen către limitele lor logice și, potrivit cuvintelor unui biograf al său “s-a spus că a adoptat Babilonul și civilizația sa, în opoziție cu cea iudeo-creștină a Europei….. Dacă Isabela nu ar fi fost înfrântă de către Elia, istoria umanității ar fi fost diferită și mai bună. Isabela a fost, de fapt Babilonul, “religia iubirii”, Astarte, Ashtoreth; “Ucigând-o, moralismul monoteist iudaic a înlăturat plăcerea din lume”.

Documentul fondator al suprarealismului a venit tot din Ascona. Doctorul Hans Prinzhorn, psihiatru din Heidelberg, s-a mutat în Ascona, unde a devenit iubitul lui Mary Wigman. În 1922 el a publicat o carte intitulată “Lucrările artistice ale celor bolnavi mental”, bazată pe picturile pacienților săi psihici, fiind acompaniată de o analiză ce pretindea că procesul creativ arătat în acest tip de artă este mai “eliberator” decât cel al vechilor Maeștri.

Cartea lui Prinzhorn a fost citită pe scară largă de către artiștii moderni ai momentului, istoricii recenți numind-o “biblia suprarealismului”