BOLSEVISMUL – O AFACERE EVREIASCĂ. Influenta SCOLII DE LA FRANKFURT: Radio si TV / Sondajele de opinie publică / Revoluția psihedelică a CIA / Eros și Civilizație / Corectitudinea Politica / New Age / Recrearea CULTULUI ASTARTEI

        IV.            Erosul Aristotelian: Marcuse și Contracultura drogurilor promovate de CIA

În 1989, Hans Georg Gadamer, unul dintre protejații lui Martin Heidegger și ultimul din generația originală a Școlii de la Frankfurt a fost rugat să ofere o apreciere a propriei munci de către ziarul german Frankfurter Allgemeine Zeitung. El a declarat: “Cineva trebuie să conceapă etică aristotelică ca reprezentând adevărata împlinire a provocării socratice, pe care Platon a plasat-o în centrul dialogurilor sale asupra interogației binelui”.

Platon descrie ideea de bine că fiind ultima și cea mai înalta idee, ce se presupune a fi cel mai înalt principiu al existenței pentru Univers, Stat și sufletul uman. La polul opus acestui principiu, Aristotel opune o critică decisivă, sub formula celebra “Platon este prietenul meu, dar adevărul este prietenul meu și mai mult”. El a respins ideea că binele este principiul universal al existenței, presupus a opera în același fel atât pentru cunoașterea teoretică, cât și pentru cunoașterea practică și activitatea umană. „

Această afirmație nu numai că enunță succint filozofia subiacentă a Școlii de la Frankfurt, dar sugerează, de asemenea, un punct de inflexiune în jurul căruia putem ordona o mare parte a disputei filozofice a ultimelor două milenii. În termeni simpli, corecția aristoteliană adusă lui Platon ascunde fizica de metafizică, relegând Binele la un simplu obiect al speculației, asupra căruia “cunoașterea noastră rămâne la nivelul ipotezei” -în cuvintele lui Wilhelm Dilthey-filozoful favorit al Școlii de la Frankfurt.

Cunoașterea noastră asupra “lumii reale”, așa cum Dilthey, Nietzche și alți precursori ai Școlii au dorit să sublinieze, devine erotică, în sensul cel mai larg al termenului, ca fixație obiectuală. Universul devine o colecție de obiecte care fiecare operează pe baza naturii proprii (în sens generic) și a interacțiilor reciproce (mecaniciste). Știința devine deducerea categoriilor specifice a acestor naturi și interacții. Din moment ce mintea umană este aproape în exclusivitate un aparat senzitiv, așteptând mărul Newtonian “să plonjeze” în deducție, relația umanității cu lumea (și viceversa), devine un atașament erotic legat de obiecte. Înțelegerea universalului-încercarea minții de a fi o imagine vie a Dumnezeului celui Viu, este, prin urmare, iluzorie. Acest “universal” fie nu există, fie există incomprehensibil că “deus ex machina”. Altfel spus, Divinul există că supra-adăugare (super-adiționare) la universal fizic-Dumnezeu este că un adevărat Zeus-aducând trăsnete asupra lumii dintr-o locație exterioară acesteia. Sau, chiar mai clar: Dumnezeu este cu adevărat Cupidon, lansând săgeți de aur pentru a face că obiectele să se atragă sau să se respingă. Cheia întregului program al Școlii, începând cu fondatorul Luckacs, este “eliberarea” erosului Aristotelian pentru a face starea de spirit a indivizilor una primară din punct de vedere psihologic.

Când liderii ISR au ajuns în SUA, la mijlocul anilor ’30, au fost foarte exaltați, deoarece acest loc nu avea nici un fel de apărare filosofică adecvată împotriva a ceea ce aceștia numeau Kulturpessimismus-pesimism cultural. În orice caz, cu toate că Școală a “săpat” multe drumuri interioare în viață intelectuală Americană înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, această influență era în mare parte exercitată în cercuri academice și la radio; Cu toată importanța sa, radioul nu avea încă influența sa covârșitoare asupra vieții sociale atinsă în timpul războiului. Mai mult, mobilizarea pentru război și victoria împotriva fascismului au deraiat agenda Școlii. În 1945, America era foarte optimistă, cu o populație ferm convinsă că o republica mobilizată și susținută de știință și tehnologie putea realiza aproape orice. Cei 15 ani de după război au cunoscut dominația vieții de familie de către radio și televiziune, ambele conturate de Școala de la Frankfurt, într-o perioadă de eroziune politică, în care potențialul pozitiv al Americii a degenerat într-o poziție pur negativă la adresa amenințării reale și uneori manipulate a URSS. În același timp, sute de mii de tineri, așa-numiții “baby boomers” intrau la colegiu și aveau să fie expuși la otrava Școlii, direct sau indirect. Este exemplificator faptul că, în 1960, sociologia a devenit cel mai popular curs în universitățile americane. Într-adevăr, dacă cineva observă primele manifestații de protest studențești de la începutul anilor ’60, cum ar fi Mișcarea pentru Libertatea Cuvântului de la Universitatea Berkeley sau Declarația de la Port Huron, care a fondat organizația Studenți pentru o Societate Democratică, va fi izbit de lipsa de conținut real a acelor discursuri.

E multă anxietate în a fi determinat să te conformezi sistemului. “Sunt o ființă umană! „Nu mă încătușa și mutila!”, suna un slogan inițial a Universității Berkeley, dar este clar că “problemele” citate derivau mai mult din manualele de sociologie decât din nevoile reale ale societății.

1.     Revoluția psihedelică a CIA

Neliniștile mocnite din campusurile anilor ’60 se poate să fi trecut sau să fi avut un rezultat pozitiv. Nu același lucru se poate spune și despre traumatica “decapitare” a națiunii prin asasinarea lui Kennedy și introducerea simultană pe scară largă a consumului de droguri. Drogurile au fost dintotdeauna un “instrument analitic” al Romantismului secolului al XIX-lea, ca în cazul simboliștilor francezi, și au fost populare în cadrul elitelor boeme europene și americane de după cel de-al Doilea Război Mondial. Dar, în a două jumătate a anilor ’50, CIA-ul și serviciile aliate de intelligence au început experimentarea extensivă cu halucinogenul LSD, pentru a investiga potențialul său de control social. Este acum un fapt bine documentat că milioane de doze au fost produse și distribuite sub “egida” operațiunii CIA MK ULTRA.

LSD a devenit un drog recreațional chiar în cadrul Agenției, fiind chiar distribuit la liber între prietenii “familiei”, incluzând un număr substanțial de veterani ai OSS. De exemplu, veteranul Diviziei de Cercetare și Analiză al OSS, Gregory Bateson, a fost cel care l-a “aprins” pe poetul stilului Beat, Allen Ginsberg, în cadrul unui experiment LSD al US Navy de la Palo Alto, California. Nu numai Ginsberg, ci și nuvelistul Ken Kesey, precum și membrii inițiali ai trupei rock Greatful Dead au “deschis” ușile percepției la US Navy. Guru-ul revoluției psihedelice, Timothy Leary a descoperit pentru prima dată drogurile halucinogene în 1957 prin intermediul revistei Life (al cărei publisher, Henry Luce, a fost inițiat chiar de Guvern, asemeni multor altor formatori de opinie) și și-a început carierea ca și angajat contractual al CIA. La reuniunea din 1977 a pionerilor halucinogenelor, Leary a admis deschis că: „Tot ceea ce sunt datorez viziunii CIA”. Halucinogenele au că efect unic transformarea victimei într-o persoană asocială, centrată în totalitate pe sine și preocupată de obiecte. Chiar și cele mai banale obiecte ajung să aibă o “aura”, despre care Benjamin vorbise inițial. Victimele devin atemporale și profund deziluzionate. Cu alte cuvinte, halucinogenele determină instant o stare de spirit identică cu cea prescrisă de teoriile Școlii de la Frankfurt. Popularizarea acestor droguri a creat o vastă labilitate psihologică în vederea transpunerii în practică a acelor teorii. De aceea, situația de la începutul anilor ’60 a reprezentat o strălucită re-intrare în scenă a Școlii de la Frankfurt, fiind exploatată la maxim. Una din ironiile “Generației Acum”, de la 1964 încoace este că, în pofida tuturor protestelor sale la adresa modernității, nici una din ideile sau realizările sale nu avea mai mult de 30 de ani vechime. Teoria politică a fost rezultatul exclusiv al Școlii de la Frankfurt. Lucien Goldmann, un radicalist francez, și fost profesor invitat al Universității Columbia în 1968, avea absolută dreptate, când, în 1969, spunea despre Herbert Marcuse: “Mișcările studențești au găsit în munca sa și numai în ea formularea teoretică a problemelor și aspirațiilor lor”. Părul lung, sandalele, comunitățile “iubirii libere”, mâncarea macrobiotică, stilul de viață “eliberat”, toate au fost elaborate la începutul secolului, fiind în întregime testate de diferite experimente sociale conectate la Școala de la Frankfurt, precum “comuna” din Ascona, din jurul anului 1920. Chiar sfidătoarea formulare “Niciodată să n-ai încredere în cineva de peste 30 de ani”, a lui Tom Hayden, a fost aproape o versiune mai puțin urbană a cărții lui Rupert Brooke din 1905, intitulată “ Nu merită să vorbești cu cei de peste 30 de ani”. Planificatorii sociali ce au conturat anii ’60, s-au bazat, pur și simplu, pe materiale deja existente.

2.     Eros și Civilizație

Documentul fondator al contraculturii anilor ’60 și care a adus “mesianismul revoluționar” al Școlii de la Frankurt din anii ’20 în contextul și prim-planul anilor ’60 a fost lucrarea “Eros și civilizație” a lui Herbert Marcuse. Publicată inițial în 1955 cu finanțare din partea Fundației Rockefeller, documentul sintetizează ideologia Kulturpessimismus a Școlii de la Frankfurt în forma conceptului de “dimensionalitate”. Într-una dintre cele mai bizare pervertiri filozofice, Marcuse pretinde să derive acest concept din Friedrich Schiller. Schiller, a cărui moștenire de gândire Marcuse intenționat o pervertește, este identificat ca moștenitor al lui Kant. Conform gândirii acestuia, umanitatea cunoaște două dimensiuni: o dimensiune a instinctelor senzuale și una a impulsurilor către formă/organizare. Schiller pledează către armonizarea celor două instincte în interiorul ființei umane sub formă instinctului creativ de joc (interacțiune). Pentru Marcuse, pe de altă parte, singura speranță de scăpare din mono-dimensionalitatea societăților moderne industriale este eliberarea părții erotice din om, a instinctului senzual, rebeliunea față de “raționalitatea tehnologică”. După cum va spune în 1964 în a sa carte “Omul unidimensional” : “O confortabilă, fină, acceptabilă și democratică lipsa de libertate prevalează în civilizația industrial avansată, un jeton al progresului tehnologic”. Această eliberare erotică este greșit identificată de Marcuse cu instinctul de interacțiune al lui Schiller, care mai degrabă decât a fi erotic este o expresie a carității, concept mai înalt al iubirii, asociat cu adevărata creativitate.

Teoria contrară, a eliberării erotice a lui Marcuse, este implicită în opera lui Sigmund Freud, nefiind, însă, mod explicit scoasă în evidență, cu excepția freudienilor renegați, precum Wilhelm Reich sau, până la un punct, Carl Gustav Jung. Fiecare aspect al culturii în Occident, inclusiv rațiunea însăși, spune Marcuse, acționează pentru a-l reprima.

“Universul totalitar al raționalității tehnologice este ultima transmutație a ideii de rațiune”, sau “Auschwitz-ul continuă să bântuie, nu memoria ci realitățile omului: zborurile spațiale, rachetele și navetele cosmice, frumoasele mașinării electronice.”

Această eliberare erotică trebuie să ia formă “Marelui Refuz”, o respingere totală a mostrului capitalist și a realizărilor sale, incluzând “raționalitatea tehnologică” și “limbajul ritual autoritarian”

Ca parte a “Marelui Refuz”, omenirea trebuie să dezvolte un “ethos estetic”, transformând viața într-un ritual estetic, într-un “life-style” (un non-sens care a apărut în limbaj în 1960 sub influență lui Marcuse). O dată cu Marcuse, ca punct de referință, anii 60 au fost plini de justificările intelectuale obtuze ale rebeliunii sexuale adolescentine lipsite de conținut.

“Eros și Civilizație” a fost retipărită în 1961 într-un format ieftin de buzunar și a continuat în câteva ediții. În prefața la ediția din 1966, Marcuse a adăugat că noul slogan “Make love not war” era exact ceea ce dorea să exprime. “Lupta pentru eros este o lupta politică”. În 1969, el nota că până și folosirea obsesivă de către Noua Stângă a obscenităților în manifestele sale era o parte a “Marelui Refuz”, numindu-l “o sistematică rebeliune lingvistică care lovește contextul ideologic în care cuvintele sunt folosite și definite”.

Marcuse a fost ajutat de psihoanalistul Norman O. Brown, protejatul său din cadrul OSS, care a contribuit la opera “Viața împotriva moartei” -1959 și “Corpul iubirii” -1966, chemând bărbatul să-și lepede confortabila “armură” a egoului și să îl înlocuiască cu un ego corporal dionisiac, care va îmbrățișa realitatea instinctuală a perversității polimorfice și va face să aducă omul “înapoi” la “unirea cu natură”.

Cărțile lui Reich, care pretindeau că nazismul a fost cauzat de monogamie, au fost re-editate. Reich a murit într-o închisoare din America, fiind închis pentru banii luați în schimbul promisiunii vindecării cancerului prin “recanalizarea”  “energiei orgonice”.

Educația primară a devenit dominată de succesorul principal al lui Reich, A. S Neil, un militant ateist, membru al cultului teozofic din anii ’30, ale cărui teorii educaționale cereau că elevii să fie învățați să se revolte împotriva profesorilor, care erau, prin natura lor “autoritari”.

Cartea lui Neil- “Summerhill”, s-a vândut în 24. 000 de exemplare în 1960, ajungând în 1968 la 100. 000 de exemplare și la 2 milioane în 1970. Până la acest an, a devenit o lectură obligatorie în 600 de universități, devenind astfel una din cele mai influente texte educaționale ale perioadei, fiind un punct de referință pentru scriitorii actuali ai domeniului.

Marcuse a deschis calea pentru revenirea în prim-plan a tuturor celorlalți teoreticieni ai Școlii de la Frankfurt, reintroducându-l în America pe mult-uitatul Lukacs. Marcuse însuși a devenit “toiagul luminat” al atacurilor la adresa contraculturii, fiind constant contestat de diferite surse, precum periodicul sovietic Pravda și, apoi, de guvernatorul Californiei, Ronald Reagan. Singura critică adevărată a venit din partea Papei Paul al VI-lea, care, în 1969, l-a denunțat pe Marcuse (un pas extra-ordinar, așa cum Vaticanul obișnuiește pentru denunțarea formală a indivizilor în viață), împreună cu Freud, pentru justificarea “dezgustătoarei, desfrânatei exprimări a erotismului” și a denumit teoria eliberării “o teorie care deschide calea pentru libertinaj camuflat în libertate, o aberație a instinctului”.

Erotismul contraculturii a însemnat mult mai mult decât “iubirea neîngrădită” și atacul violent la adresa familiei nucleare. A însemnat totodată legitimarea eros-ului la nivel filozofic. Oamenii au fost obișnuiți să se perceapă că pe niște obiecte, determinate de natura lor. Importanța omului ca persoană dăruită cu chip divin și har creativ, capabilă să acționeze la nivelul întregii civilizații umane, a fost înlocuită de ideea că persoana este importantă grație faptului că el/ea este negru/neagră, este de sex feminin sau are impulsuri homosexuale. Acest fapt explică deformarea mișcării drepturilor civile în mișcări de tipul “puterea negrilor” și transformarea problemelor legitime legate de drepturile femeilor în feminism. Discursul privind drepturile civile ale femeilor a fost forțat în a se transforma într-un alt “cult al eliberării”, completat cu alte ritualuri de tipul sau închinate zeiței Astarte.

Un rezumat al cărților “Politica Sexuală” a lui Kate Millet (1970) și “Femeia eunuc” a lui Germaine Geer (1971) demonstrează complotul fundamentat pe lucrările lui Marcuse, Fromm, Reich și alți extremiști freudieni.