Cea mai cumplită criză economică care a lovit vreodată România a fost cea care a debutat în anul 1929. S-a întins pe o perioadă de patru ani şi a făcut ravagii în România interbelică. Au fost peste 60.000 de şomeri, peste 500 de fabrici închise şi zeci de mii de ţărani ruinaţi şi aruncaţi în braţele cămătarilor.
După Primul Război Mondial, economia marilor state ale lumii se relansase. Cererea creştea iar oferta aşiderea. Producţia industrială era sporită tocmai pentru a acoperi distrugerile marelui conflict. Era un deceniu prosper în care mulţi s-au îmbogăţit mai ales prin speculaţiile la bursă. Stocurile cresc, dar populaţia vlăguită de război avea venituri prea mici pentru a cumpăra. În aceste condiţii s-a ajuns la o supraproducţie, la o scădere dramatică a preţurilor şi implicit a salariilor.
Era preludiul unei catastrofe economice mondiale. Producătorii, neluând în seamă posibilităţile reduse de consum ale populaţiei şi semnele declinului care urma să aibă loc. Deşi deceniul de aur se terminase şi problemel începeau să apară în special în industria americană, patronii de fabrici în mod paradoxal au continuat creşterea producţiei. De altfel aici pe continentul american a explodat marea criză financiară ce avea să se întindă ca o plagă pe toată supafaţa mapamondului. O dezvoltare exagerată a bunurilor şi produselor, consumul redus al unei populaţii tot mai sărace şi marfa care putrezea în stocuri, au declanşat ”Marea Depresiune” sau ”Marea Criză” din perioada 1929-1933.
Momentul în care totată lumea a realizat că tocmai s-a produs un dezastru economic mondial a fost numit ”Joia Neagră”. Mai precis pe 24 octombrie 1929, a căzut bursa americană de la New York. Panica a pus stăpânire pe toate cele 4 milioane de americani care deţineau acţiuni la bursă. În aceea zi, neagră pentru toată lumea. Nu mai puţin de 12.894.650 de acţiuni au fost vândute într-o singură zi. Toată lumea a avut de suferit, fabricile dădeau faliment, muncitorii intrau în şomaj pe capete, oamenii nu-şi mai puteau achita datoriile, iar băncile nu mai aveau de unde să-şi recupereze creditele. Criza a măturat toată Europa, ajungând până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Inclusiv România a fost afectată puternic, ca orice stat capitalist, inclus în acest circuit economic din cauza marii crize. De altfel pentru România a fost cea mai adâncă criză economică din istorie, cu multiple cauze şi consecinţe
O ţară îndatorată, plină de agricultori săraci
Dezastrul bursier american a ajuns la urechile românilor abia la trei zile după ”joia neagră”. ”La Bursa de efecte din New York s-au făcut tranzacţiuni asupra unui număr de circa 14 milioane de acţiuni. Şedinţa a decurs extraordinar de furtunos şi în parte într-o atmosferă de panică, înregistrându-se scăderi colosale la cursurile celor mai multe hârtii”, scria în ziarul ”Universul”. Criza economică a atins însă apogeul abia în 1931-1932. Dar cu toate acestea a fost precedată de un preludiu îndelungat. Era de altfel previzibil faptul că România va intra într-o criză economică fără precedent. Primele semne au apărut în anul 1921.
De altfel după Primul Război Mondial, România acumulase datorii externe destul de mari, industriaşii erau în curs de dezvoltare, iar salariile oferite muncitorilor erau mizere. În oraşe puterea de cumpărare o aveau doar bancherii, patronii de fabricii sau moşierii stabiliţi în mediul urban. Sărăcimea oraşelor era majoritară şi cu o putere de cumpărare mult mai mică decât producţia industrială şi decât oferta în general. Mai mult decât atât, majoritatea populaţiei în România depindea de agricultură. Mai precis în perioada interbelică, 78% din populaţia activă a ţării trăia în mediul rural şi se ocupa cu agricultura. Mulţi dintre aceşti locuitori practicau o agricultură înapoiată, fără mijloace moderne şi care nu putea face faţă concurenţei de grâu american de exemplu, procesat mai rapid prin metode moderne şi automat mult mai ieftin. Totodată mulţi ţărani şi mici întreprinzători erau îndatoraţi la bănci, majoritatea cu capital străin. Toate acestea au fost considerate, pe lângă altele, motive ale declanşării marii crize economice din România.
Ţăranii sărăciţi şi aruncaţi în braţele cămătarilor
Anul 1929, pentru cei 78% dintre români, a fost un a bun. Şi asta fiindcă recoltele au fost mănoase. A venit însă dezastrul. Încă din 1928, au început să scadă preţurile la produsele agricole. În 1929, ţăranii deja au început să-şi vândă recolta pe nimic. Criza mondială a făcut ca preţurile de export să scadă dramatic. Iar moşierii şi agricultorii care investiseră în agricultura modernă şi mai ales în utilaje s-au trezit peste noapte falimentari. Nici măcar nu reuşeau să-şi scoată cheltuielile. În 1930 siuaţia s-a agravat şi mai mult. Preţul chintalului de grâu nu numai că nu acoperea cheltuielile dar a ajuns aproape la jumătate din acestea.
”Agricultura nu se mai face azi numai cu oasele. Trebuie să ne grăbim şi noi ca să nu ne dea cumpăna lumii peste cap. Credit, organizare şi educaţie sunt Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh al agriculturii române“, preciza Ion Mihalache, ministrul Agriculturii la acea vreme, în manifestul „O Scrisoare către plugari„.
Prin fiecare sat s-au înmulţit cămătarii, majoritatea de alte naţionalităţi puşi pe căpătuială şi care împrumutau bani cu ipotecă şi dobânzi uriaşe, adâncind şi mai mult starea de mizerie a sătenilor. Acesta era primul val al crizei, sau mai precis o criză a preţurilor cauzată de criza mondială. Sau mai pe scurt atât ţăranii au ajuns să vândă pe nimic şi să ajungă la sapă de lemn, dar şi marii producători au ajuns în pragul falimentului după ce pur şi simplu s-au prăbuşit valorile preţurilor în special la export.
Şomaj,faliment şi sărăcie
Această criză a preţurilor şi a falimentării fermierilor şi producătorilor agricoli a declanşat catastrofa în România. Ţăranii sărăciţi nu mai aveau niciun fel de putere de cumpărare. Sărăcia s-a propagat imediat către oraşe. Automat au apărut şi falsificatorii de monedă naţională şi monedă străină. Infracţionalitate a crescut mult. Patronii de mici ateliere, micii investitori şi chiar industriaşi au început imediat să resimtă lipsa acestei puterii de cumpărare. Oferta a scăzut dramatic. Tot mai mulţi oameni nu mai aveau cu ce cumpăra bunuri. Era fericiţi dacă aveau bani să-şi cumpere de-ale gurii. Criza exporturilor a diminuat producţia mult. Mai precis exportul de grâu şi petrol a scăzut cu 58%. Industriaşii nu mai reuşeau să-şi acopere cheltuielile. Valul dezastrului economic a pus stăpânire pe întreaga societate. Pentru a-şi salva afacerile, mulţi investitori au început să-şi concedieze masiv muncitorii. Mai bine de 500 de fabrici au dat faliment, producţia industrială scade cu 28,4 miliarde iar în România se aflau peste 55.000 de şomeri.
La finalul crizei, în anul 1933, în România erau peste 300.000 de şomeri. Oamenii rămaşi fără loc de muncă, industriaşii sau agricultorii falimentari se sinucideau pe capete. Revista „Realitatea ilustrată”, din 1930 descria realitatea cruntă a şomajului din timpul crizei. „Cruciadele au introdus lepra în Europa. Războiul mondial a determinat şomajul. România numără foarte mulţi şomeri, dar nu s-a gândit nimeni până acum să încerce o statistică. Ne putem face totuşi o idee destul de documentată trecând prin faţa Azilului de noapte, prin piaţa Halelor Centrale sau prin grădinile publice. Sunt colţuri din Cişmigiu, care par animate de cadavre automate; sediul şomerilor, locul lor de întâlnire şi consolare reciprocă, în aşteptarea timpurilor mai bune. Se găsesc printre ei oameni care au fost până mai ieri funcţionari cu oarecare vază, lucrători care îşi cunosc bine meseria, absolvenţi ai diverselor şcoli de specialitate, în sfârşit, oameni capabili să muncească şi să producă, dar cărora nu li se oferă posibilitatea.”, se arată în respectiva publicaţie.
Străinii şi-au luat banii şi au plecat
Automat falimentul care bântuia în rândul întreprinzătorilor, sărăcia ţăranilor şi căderea preţurilor şi a producţiei a atras după sine un dezastru bancar. Oamenii nu mai aveau cu ce să-şi plătească datoriile. Mai ales că înainte de marea criză, băncile ofereau credite uşor. În primii ani ai crizei, mulţi s-au împrumutat iar apoi nu mai aveau ce da înapoi. În perioada crizei au dat faliment Banca Ţărănească Românească şi Banca Bercovici. Punctul culminant al dezastrului a fost atins în 1931 când una dintre cele mai importante bănci din România Banca Marmorosch Blank, a celebrului Aristide Blank a dat faliment. De altfel falimentul băncilor dar şi dezechilibrul financiar a fost alimentat şi de faptul că în perioada 1929-1931 intreprinderile cu capital străin, sau ale străinilor care le-au deschis în România au plecat retrăgând din România mai bine de 18 miliarde de lei, pentru a-şi salva profitul existent.
Curbele de sacrificiu şi gestionarea dezastroasă a crizei economice
Toată această decădere economică catastrofală a cuprins întreaga societate. Autorităţile, la aceea vreme Guvernul ţărănist, au încercat să gestioneze situaţia, dar deficitar. Mai precis au fost constituite curbe de sacrificiu pentru a redresa economic România. Bineînţeles pe spinarea populaţiei. În 1931 salariile erau tăiate cu până la 50%, urmând ca în 1932 să mai fie o tăiere salarială cu 12%. Această măsură nu a făcut decât să adâncească sărăcia, imposibilitatea plăţii creditelor şi automat lipsa cererii pe piaţă. Totodată salariile bugetariilor aveau întârzieri uriaşe de până la şase luni. Mai mult decât atât profesorii şi educatorii erau sfidaţi de autorităţi.
„Dacă eraţi disperaţi, nu veneaţi în casa mea, pentru că alături este marea”.
Criza economică a fost însoţită de greve puternice, precum cea din 30 ianuarie 1933 de la rafinăria ”Astra” din Ploieşti dar şi mai apoi cea de la Atelierele ”Griviţa” reprimate cu brutalitate de autorităţi. Totodată au fost greve şi revolte în Valea Jiului şi pe Valea Prahovei. Totodată autorităţile continuau să se împrumute masiv mărind datoriile care abia puteau fi plătite de statul român, cu o dobândă uluitoare de 10,23 %.
Poza de la Lupeni unde este? Poza postata nu este din Romania, probabil este din USA.
Sa evaluam corect ….
https://saccsiv.wordpress.com/2012/02/07/romania-incotro-partea-1/
https://www.google.ro/search?q=onstantin+bulibasa&rlz=1C1GCEA_enRO744RO744&oq=onstantin+bulibasa&aqs=chrome..69i57j0.9641j0j8&sourceid=chrome&ie=UTF-8#q=onstantin+bulibasa+Romania+incotro
Invatatorii nu si-au primit salariile cu lunile in timpul crizei.
Au fost cazuri cand invatatori au firat din mancarea elevilor ca sa-si potolersca foamea.
Bunicii mei au fost invatatori in timpul crizei…
„Toată lumea a avut de suferit, fabricile dădeau faliment, muncitorii intrau în şomaj pe capete, oamenii nu-şi mai puteau achita datoriile, iar băncile nu mai aveau de unde să-şi recupereze creditele.”
Vorbind de lumea materială – Acest „toată lumea” mă revoltă la maxim, când știu că este o minciună ordinară, venită din partea unor nefericiți care au stăpânit și încă mai stăpânesc lumea. Oricine a făcut oleacă de matematică primară, știe ce înseamnă o balanță (pe asta o știm chiar toți care am făcut cumpărături la piață) și mai știe că întotdeauna, dar ÎNTOTDEAUNA când ia dintr-o parte, trebuie să pună în alta, își dă seama că unul câștigă și altul pierde. La unul scade cantitatea, la altul crește cantitatea. Vânzătorul ia merele din coșul lui, iar clientul le pune în sacoșa lui. Deci cantitatea scade la vânzator și crește la cumpărător. Vânzătorul scade marfa și crește profitul/bănuțul, clientul crește marfa și îi scade valoarea banilor din portofel. Deci este veșnic o balanță EGALĂ, tradusă prin termenii „PROFIT ȘI PERDERE”, CHELTUIALĂ ȘI VENIT. „În puii mei…, cum să piardă toată lumea?…”