Erezia nu înseamnă orice concepție teologică greșită, nici interpretarea greșită a unor citate din Sfânta Scriptură sau din Sfânta Tradiție. Erezia, așa cum sugerează și etimologia cuvântului, este alegerea unei părți a adevărului teologic și absolutizarea lui. Cu alte cuvinte, erezia fragmentează adevărul. Absolutizând o parte din adevăr, în esență deformează și falsifică întreg adevărul. Atunci când, de pildă, Arie învăța ca Hristos este un om perfect, nu spunea minciuni, ci mărturisea adevărul. Însă nu mărturisea întregul adevăr, adică faptul că Hristos este și Dumnezeu perfect, ci numai o parte din el. În felul acesta denatura și falsifica întregul adevăr creștin. Nu recunoștea unirea firii dumnezeiești cu firea umană în persoana lui Hristos, care reprezintă temelia unirii omului cu Dumnezeu, adică esența mântuirii și îndumnezeirii omului. Prin urmare, zdruncina temeliile Creștinismului prin această erezie.
Așadar, pentru Creștinism, esența ereziei constă tocmai în negarea unirii dintre Dumnezeu și om, unire care se fundamentează în persoana lui Hristos. Cu alte cuvinte, erezia contestă posibilitatea mântuirii și îndumnezeirii omului.
Îndumnezeirea reprezintă scopul pentru care a fost creat omul, «după chipul și asemănarea lui Dumnezeu». Așadar omul a fost creat de Dumnezeu, având chemarea de a se asemăna Creatorului său, de a deveni el însuși dumnezeu, desigur nu după fire, ci după har, așa cum se spune în limbajul teologic. Acest lucru însă nu putea fi înfăptuit după căderea și subjugarea omului față de păcat. Era nevoie ca omul să regăsească drumul spre asemănarea cu Dumnezeu, spre îndumnezeire și mântuire.
Întreaga istorie a Vechiului Testament, care se încheie odată cu întruparea Logosului lui Dumnezeu, mărturisește lucrarea Iconomiei divine pentru mântuirea lumii. Iar Biserica este spațiul spiritual, în care se realizează taina mântuirii oamenilor.
Ereziile, care contestă această mântuire, s-au prezentat în istoria Bisericii la două nivele: a) la nivelul însăși mântuirii oferite omului de Dumnezeu, așa cum este cazul Docetismului, Arianismului, Nestorianismului, Monofizitismului, etc. și b) la nivelul modului însușirii mântuirii de către om, așa cum este cazul Varlaamismului, pe care Biserica l-a combătut cu ajutorul Sfântului Grigorie Palama.
Ereziile mai vechi au atacat mântuirea la primul nivel, adică în ceea ce privește oferirea ei omului de către Dumnezeu. Dacă Hristos nu ar fi fost om adevărat, adică dacă nu ar fi avut trup omenesc real, ci aparent, așa cum susțineau ereticii mai vechi, așa numiții Doceți, care au fost combătuți în mod special de către Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, sau dacă Hristos a fost numai om, așa cum predicau Arianiștii, sau numai Dumnezeu, așa cum învățau Monofiziții, sau dacă a fost și Dumnezeu și om, dar ca două firi separate, care nu au fost unite într-o singură persoană, așa cum susțineau Nestorienii, sau dacă a fost Dumnezeu perfect, nu însă și om perfect, așa cum spuneau Apolinariștii, atunci nu ar fi fost posibilă înfăptuirea lucrării mântuirii în toată plinătatea ei.
Așa cum ne învață Sfânta Scriptură și Părinții Bisericii, omul se mântuiește când se află în legătură directă și se unește cu Dumnezeu, care este izvorul vieții sale. Toate ereziile vechi neagă, parțial sau în întregime, această credință și învățătură a Bisericii, contestând astfel experiența pe care au avut de la început primii creștini, că împărtășirea cu Hristos, adică participarea la Trupul și Sângele Domnului, este împărtășire reală cu Dumnezeu, participare la viața dumnezeiască.
Iconomahia reprezintă o sinteză și un fel de recapitulare a tuturor ereziilor vechi. Astfel, în perioada iconomahiei, care a durat mai mult de un veac (726-843), au revenit în prim plan multe rătăciri ale ereziilor anterioare. De aceea, în prima Duminică din Postul Mare, se citește actul de condamnare a tuturor ereziilor și este proclamată credința fermă a Bisericii în tradiția sa neîntreruptă: «Precum au vestit Profeții, precum au învățat Apostolii, precum a primit Biserica, precum au dogmatizat Dascălii (Bisericii), precum a convenit (întreaga) creștinătate ecumenică, […] așa cugetăm, așa grăim, așa vestim […]» (Synodicon-ul Sinodului VII Ecumenic).
Iconomahia a reprezentat un fel de ideologie religioasă, care contesta și, în ultimă instanță, respingea realitatea întrupării lui Dumnezeu, care este condiția reînnoirii lumii și îndumnezeirii omului. Dacă Hristos nu poate fi reprezentat în icoană, înseamnă că nu este om adevărat. Icoana lui Hristos mărturisește și subliniază adevărul dumnezeieștii întrupări, adeverește existența lui Dumnezeu, Care s-a arătat în lume ca să-l mântuiască pe om.
Toate vechile erezii, care au apărut în primul mileniu de după Hristos, au fost combătute de cele șapte Sinoade Ecumenice. Victoria Ortodoxiei, pe care Biserica o sărbătorește în prima Duminică din Postul Mare, este tocmai victoria împotriva acestor erezii, care contestau posibilitatea mânturii omului, la nivelul oferirii ei de către Dumnezeu.
A doua Duminică din Postul Mare vine ca o prelungire a Duminicii Ortodoxiei. În această Duminică, Biserica noastră sărbătorește victoria împotriva unei alte forme de erezie; împotriva unei erezii care a contestat mântuirea omului la al doilea nivel, cel al modului însușirii mântuirii de către om. Iar în fruntea luptei Bisericii împotriva acestei erezii a stat Sfântul Grigorie Palama, arhiepiscop al Tesalonicului.
Sfântul Grigorie Palama s-a născut în anul 1296, din părinți foarte evlavioși și înstăriți. La vârsta de șapte ani, Grigorie a rămas orfan de tată. În aceste condiții, grija studiilor sale și-a asumat-o însuși împăratul, care îl pregătea pentru ocuparea unor înalte funcții în stat. Între timp, Grigorie a fost introdus în tainele vieții ascetice încă de pe vremea când se afla în sânul familiei, fiind inițiat în rugăciunea minții de către monahul aghiorit Theóliptos, care mai apoi a devenit mitropolit de Filadelphia. Deși împăratul îi rezervase o carieră politică, el a preferat viața monahală.
În toamna anului 1316, pe când avea vârsta de douăzeci de ani, a pornit către Sfântul Munte, însoțit de cei doi frați ai săi mai mici, Macarie și Teodosie. Cei trei ani de ședere în Sfântul Munte i-a petrecut sub oblăduirea duhovnicească a ascetului Nicodim, pe lângă mănăstirea Vatoped. După moartea lui Nicodim, s-a mutat în mănăstirea Marea Lavră, ca mai apoi să se retragă într-un loc pustiu.
În anul 1325, invaziile Turcilor l-au obligat pe Palama să plece din Sfântul Munte, dimpreună cu alți părinți aghioriți. A poposit într-un schit din Veria, unde, timp de cinci ani, a trăit în asceză severă. În anul 1331, invaziile Sârbilor l-au determinat să părăsească zona Veriei și să se întoarcă în Sfântul Munte, unde și-a continuat viața pustnicească la schitul Sfântului Sava. Acolo a luat la cunoștință concepțiile lui Varlaam, teolog și filosof din Calabria (Sudul Italiei).
Varlaam era ortodox și accepta toate dogmele Bisericii formulate de cele șapte Sinoade Ecumenice. Prin urmare, nu avea concepții eretice în ceea ce privește primul din cele două nivele amintite mai sus, ci în ceea ce privește al doilea, adică la nivelul modului în care omul își poate însuși mântuirea oferită lui de către Dumnezeu. Nu susținea Varlaam că Hristos sau Sfântul Duh sunt creați, așa cum proclamau Arianiștii și Pnevmatomahii, ci faptul că energia lui Dumnezeu, adică harul prin care este mântuit omul, este creat. Aceasta înseamnă că omul nu intră în legătură directă și personală cu Dumnezeu și nu se unește cu El, ci cu ceva creat. Această afirmație nu reprezintă – în ceea ce privește mântuirea omului – ceva diferit față de ceea ce predicau Arianiștii și Pnevmatomahii.
Mântuirea este un fapt ontologic, care cuprinde întreaga existență a omului și care se înfăptuiește prin comuniunea și unirea directă și personală a omului cu Dumnezeu. Este transmiterea vieții dumnezeiești pe care o pierduse omul din cauza apostaziei sale față de Dumnezeu. Omul nu se mântuiește aflând anumite adevăruri sau dobândind anumite cunoștințe teoretice despre Dumnezeu. Iar Dumnezeu nu-l mântuiește pe om transmitându-i informații despre El, ci îl mântuiește devenind El Însuși om, fără să înceteze a fi Dumnezeu. Îl mântuiește prin viața și moartea Sa, prin Crucea și Învierea Sa.
Sfântul Apostol Pavel rezumă într-o singură frază întreaga taină a iconomiei lui Dumnezeu pentru mântuirea omului astfel: «Mare este taina Creștinătății: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, S-a vestit de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, S-a crezut în lume, S-a înălțat întru slavă». Această taină se trăiește în spațiul duhovnicesc al Bisericii și, în esență, se identifică cu însuși taina Bisericii. De aceea și Biserica, care mijlocește comuniunea și unirea omului cu Dumnezeu, este caracterizată de către Sfântul Grigorie Palama ca fiind «comuniunea îndumnezeirii».
Comuniunea îndumnezeirii înseamnă o comuniune care pregătește și produce dumnezei după har. De altfel, acesta a fost și planul din veșnicie al lui Dumnezeu pentru om: de a-l îndumnezei prin participarea la harul Dumnezeului treimic, așa cum sugerează și expresia «după asemănare». Însă realizarea acestui plan dumnezeiesc presupune comsimțământul și conlucrarea omului. Dumnezeu l-a înzestrat pe acesta cu libertate; prin urmare nu-i impune nimic cu forța. De aceea și scopul spre care este chemat omul se poate împlini numai prin conlucrarea sa de bună voie. Întrucât însă omul s-a lepădat de Dumnezeu, trebuie să lupte, pentru ca, cu ajutorul și harul lui Dumnezeu, să se regăsească pe sine și să înainteze spre împlinirea scopului său dumnezeiesc. La această luptă ne cheamă Biserica pe toți dimpreună și pe fiecare separat, mai ales în această perioadă a Postului Mare.
Un povățuitor iscusit în desfășurarea cu succes a acestei lupte este Sfântul Grigorie Palama. Acest mare teolog al Bisericii ne învață înainte de toate cât de necesar este să se regăsească omul pe sine însuși, să tânjească spre Dumnezeu și să-și însușească marele dar al mântuirii pe care i-l oferă Dumnezeu. De asemenea ne învață cât de important este să se întoarcă omul spre sinele său lăuntric, să-și readune mintea împrăștiată, să o direcționeze spre inimă și să asculte chemarea pe care i-o adresează Hristos: «Iată stau la ușă și bat. Dacă aude cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina împreună cu el și el cu Mine». Aceste adevăruri și acest mod de viață a apărat Sfântul Grigorie Palama în fața lui Varlaam. Aceste adevăruri și acest mod de viață au fost contestate și atacate de către Varlaam și adepții săi.
Am putea spune că învățătura lui Varlaam nu constituie o simplă erezie, ci o contestare și o anulare completă a darului dumnezeieștii Iconomii. Așa cum relatează Sfântul Simeon Noul Teolog referitor la o întâmplare din vremea sa, este vorba despre o învățătură care «anulează întreaga Iconomie a Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și neagă fățiș reînnoirea chipului pierdut…».
Sfântul Grigorie Palama a apărat tradiția autentică a Bisericii, care la început era comună atât pentru Răsărit, cât și pentru Apus; a luptat pentru desființarea rătăcirilor create de Schismă; a combătut învățătura lui Varlaam, conform căreia energia, care este harul lui Dumnezeu, este creată, accentuând faptul că Dumnezeu, prin harul său necreat, vine în comuniune personală cu omul, se unește cu el și îl îndumnezeiește. În felul acesta, a menținut Creștinismul nealterat, a sprijinit Ortodoxia și a păstrat deschisă calea pentru îndumnezeirea omului.
Ruperea vieții creștine de Biserică, care s-a semnalat în perioada modernă, a denaturat Creștinismul, favorizând secularizarea. Și, întrucât secularizarea a fost cansacrată și consolidată în Apus, ca mai apoi să fie importată și să se răspândească și în Răsărit, se subînțelege că Occidentul este mult mai secularizat decât Orientul. De aceea, e normal ca societățile secularizate din Răsărit să fi rămas în urmă comparativ cu cele occidentale și de aceea trebuie să le urmeze îndeaproape în calea lor spre impas. Iar noi, de dragul modernismului, ne-am disprețuit rădăcinile autentice, ne-am renegat bogăția spirituală, am uitat orientarea noastră transcendentală, ajungând să pășim desculți printre spinii secularizării.
Sfântul Grigorie Palama, într-o fază critică a istoriei, ne-a oferit – prin viața și învățătura sa – o bogăție imensă care să sprijine neamul și Biserica noastră nu numai în epoca sa, ci în toată perioada întunecată a stăpânirii turcești care a urmat. Chiar și astăzi, exemplul și învățătura sa constituie un capitol neprețuit, menit să sprijine calea noastră către viitor și călătoria noastră prin istorie și să inspire dialogul nostru cu lumea creștină, dar și cu lumea necreștină a societății noastre globalizate și pe cale de destrămare.
În încheiere, aș vrea să fac două remarce, care au o importanță și actualitate deosebită în zilele noastre. Prima se referă la viața Sfântului Grigorie Palama, iar a doua la învățătura sa.
Când Sfântul Grigorie a fost hirotonit în Constantinopol arhiepiscop de Tesalonic, iar apoi a plecat într-acolo ca să fie întronizat, a dat piept cu răscoala Ziloților, care l-au împiedicat să intre în oraș. De accea, Sfântul s-a retras cu pace în Sfântul Munte, unde a rămas timp de aproximativ un an, trăind în asceză severă. Atunci, regele Sârbilor, Ștefan Dușan, care, profitând de războaiele civile și de răscoala Ziloților, socotise că e momentul oportun să-și extindă stăpânirea peste o parte însemnată a Macedoniei, a vizitat Sfântul Munte, unde a încercat să și-l facă asociat pe ierarhul alungat din reședința sa, promițându-i putere politică, întinse teritorii și bani din belșug. La aceste propuneri, ierarhul smerit a dat următorul răspuns nobil: «Nu am nici o nevoie de puteri, teritorii și bani din belșug. Dacă ia cineva un burete îmbibat cu apă cât să încapă într-un pahar, și-l aruncă în Marea Egee, nu va absoarbe niciodată marea nesfârșită, ci numai un pahar cu apă, adică atât cât îi permite capacitatea sa naturală, lăsând în urmă întreaga cantitate imensă de apă. Așa și eu am învățat de demult și mi-a rămas până acum să trăiesc cu puțin și să mă mulțumesc cu cele necesare. De aceea, chiar dacă mi-ai oferi tot aurul de pe pământ și din adâncurile pământului, chiar dacă m-ai lua și m-ai scufunda întreg în apele legendarului râu Paktolós, nu voi lua de acolo nimic mai mult decât hrana zilnică necesară. Prin urmare, nu este necesară și nu mă interesează deloc discuția despre multele și marile daruri și despre ofertele tale de bani».
Cealaltă remarcă are de-a face, așa cum am menționat mai devreme, cu învățătura sa. Sfântul Grigorie, ca «predicator al harului», a accentuat faptul că energia sau harul lui Dumnezeu, prin care se mântuiește omul, nu este creată. Așadar Dumnezeul nu îl mântuiește pe om prin intermediul unui element creat, care mijlocește între El și om, ci vine El Însuși în legătură directă și personală cu omul, pentru a se uni cu el. De aceea, și omul este dator să se apropie de Dumnezeu în mod direct și personal. Rugăciunea, care s-a aflat în centrul disputei sale cu Varlaam, nu este o simplă amintire a lui Dumnezeu sau o simplă mișcare a minții umane către Dumnezeu, așa cum susținea Varlaam, ci împărtășire și unire personală cu Acesta, comuniune care culminează în cadrul Sfintei Împărtășanii.
Rugăciunea înseamnă raportare directă la o persoană. Iar omul care se roagă cu adevărat simte prezența acelei persoane către care adresează rugăciunea sa. În mod special, rugăciunea lui Iisus, «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă», despre care Palama spunea că fiecare credincios trebuie s-o aibă neîncetat pe buze, constituie și pentru omul zilelor noastre cea mai potrivită și recomandată rugăciune. Aceasta ne poate ajuta să ne redresăm și să restabilim comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii.
