Înaltpreasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a adresat obişnuita pastorală1 de Sfintele Paşti credincioşilor moldoveni, cu câteva zile înaintea Sfintei Învieri a Domnului nostru Iisus Hristos. Pastorala pascală de anul acesta, pe lângă consideraţiile teologice fireşti legate de Sărbătoarea Învierii, are un puternic caracter de fidelizare a clerului laic şi monahal şi a mirenilor faţă de Înaltpresfinţia Sa, în condiţiile în care participarea la Sinodul din Creta i-a adus o puternică contestare în rândul clerului şi credincioşilor, care au receptat deciziile acelui sinod ca eretice.
În cuvântul de Sfintele Paşti, Înaltpreasfinţia Sa atacă câteva teme de actualitate, pentru a întări în ochii opiniei publice ideea că este un episcop ortodox, militant pentru valorile perene ale Sfintei Biserici.
Pastorala condamnă “libertatea” de a face avort, “libertatea” de a ucide prunci nevinovaţi, “libertatea” de a săvârşi desfrânare, “libertatea” şi “dreptul” de a forma “familii” de acelaşi sex, într-un limbaj care pare a ne da de înţeles că ierarhia Sfântei noastre Biserici este în sfârşit decisă să militeze activ în plan public contra acestor flageluri, după un sfert de veac de prezenţă destul de discretă în luptele care s-au dat pe aceste teme de către credincioşi şi de către unii preoţi curajoşi şi de către marii duhovnici.
Dacă preocuparea pentru lupta contra avorturilor este una serioasă în rândul ierarhiei româneşti, aceasta ar putea să se implice în iniţierea unei campanii cetăţeneşti de modificare a art. 22 (1) din Constituţie, în sensul că “dreptul la viaţă precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate încă de la momentul conceperii”. Cum art. 26 (2) din Constituţie spune că “persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri” (s.n.), avortul ar putea fi interzis pe calea aceasta fără niciun impediment de ordin constituţional. Polonia, Ungaria şi alte ţări au rezolvat de mult problema în maniera aceasta.
În privinţa luptei contra căsătoriilor homosexuale, este foarte bine că un înalt ierarh ia poziţie, în condiţiile în care în societatea românească s-a impus un tabu nedemocratic şi contrar libertăţilor cetăţeneşti în această privinţă, însă acelaşi ierarh a semnat documentul sinodului din Creta numit Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta, în care se spune, la punctul II.6, că “La aplicarea tradiţiei bisericeşti cu privire la impedimentele la căsătorie, practica bisericească trebuie să ţină cont în egală măsură de prescripţiile legislaţiei civile cu privire la acest subiect, fără să se depăşească limitele iconomiei bisericeşti”. Ce se va întâmpla atunci când legislaţia civilă va impune că apartenenţa la acelaşi sex nu mai constituie un impediment la căsătorie? Biserica va ţine seama în egală măsură de această prevedere sau va invoca în faţa statului “limitele iconomiei bisericeşti”? Dar în cazul în care statul decide că “limitele iconomiei bisericeşti” trebuie lărgite, pentru a nu se crea discriminări faţă de persoanele de acelaşi sex? Această prevedere a sinodului din Creta deschide o uşă periculoasă pentru acceptarea căsătoriilor homosexuale, deoarece impune socotirea impedimentelor civile ca egale ca importanţă cu cele de ordin bisericesc, mai ales în condiţiile în care “iconomia bisericească” devine din ce în ce mai permisivă, în detrimentul acriviei canonice.
În ceea ce priveşte “libertatea” de a blasfemia şi de a batjocori simbolurile religioase, atenţionarea este corectă, dar implicarea practică este la fel de discretă. Evoc un singur exemplu: o asociaţie new-agistă din Piatra Neamţ a dorit să amplaseze, acum doi ani, în inima capitalei Neamţului creştin o statuie a unei zeităţi feminine a fertilităţii, o precursoare de acum 7000 de ani a idolului panteist Pământul-Mamă, pe care o adoră new-agiştii, şi, mai nou, şi semnatarii sinodului din Creta, prin decizia de a institui ziua de meditaţie “ecumenică” pentru mediu la 1 septembrie şi prin aceea de implicare activă a Bisericii în evenimentele ecologice internaţionale, consemnată în enciclica patriarhală de după sinodul din Creta şi în documentul Misiunea Bisericii în lumea contemporană. Există zvonul că la această iniţiativă new-agistă pietreană, căreia i s-a dat un aspect aparent cultural, Protopopiatul Piatra Neamţ ar fi propus, în cadrul unor şedinţe protopopiale, ca în faţa statuii respective să se instaleze o Troiţă creştină. De ca şi când Piatra Neamţ şi judeţul Neamţ în genere ar fi fost locuite de adepţii a două mari religii: Ortodoxia şi New-Agismul de confesiune cucuteniană. Proiectul a fost împiedicat, fără niciun sprijin din partea autorităţilor eclesiale, de către o asociaţie creştină, care a luptat în forurile de conducere ale Primăriei şi şi-a atras ura viscerală a multora din spaţiul public.
Un pasaj foarte interesant din Pastorala de Paşti se referă la “mărturisitorii credinţei din veacul trecut”, aluzie timidă la sfinţii închisorilor, pe care discursul ierarhilor ortodocşi ezită să îi cheme cu numele cu care trebuie să îi cheme, după ce Dumnezeu i-a vădit poporului ca sfinţi făcători de minuni. Se spune, în textul pastoralei, că “icoana lor trebuie aşezată la loc de cinste în mintea şi inima noastră”. Adevărat, perfect adevărat! Dar oare în societatea noastră nu trebuie aşezată icoana lor la loc de cinste? În sfintele noastre biserici ortodoxe nu trebuie aşezată la loc de cinste icoana sfinţilor închisorilor?
În anul 2008 o expoziţie de icoane a Sfinţilor Închisorilor a fost interzisă la Iaşi2, fără ca Mitropolia Moldovei să fi luat o atitudine tranşantă (nu am informaţii să fi luat vreo atitudine de vreun fel) de apărare a acelor mărturisitori şi de punere la loc de cinste, cum spune pastorala, a icoanei acelor martiri în spaţiul public şi în conştiinţa naţională românească. În anul 2013 sfântului închisorilor Valeriu Gafencu i s-a retras titlul de cetăţean de onoare al oraşului Târgu Ocna, din judeţul Bacău. Sfântul a fost apărat doar de către credincioşii ortodocşi, unii dintre ei punându-şi în pericol libertatea şi cariera profesională.
E binevenită decizia Bisericii Ortodoxe Române de a vorbi despre sfinţii închisorilor, dacă într-adevăr vorbeşte despre aceiaşi sfinţi ai închisorilor pe care îi cinstim noi, poporul credincios, şi nu despre alţi încarcerați ai temniţelor comuniste. Observăm deocamdată că expresia “sfinţii închisorilor” nu apare aproape nicăieri în discursul conducerii Bisericii noastre. Citim în schimb, pe portalul Doxologia, al Mitropoliei Moldovei, că la Târgu Neamţ s-a desfăşurat, pe 9 martie, de ziua celor 40 de mucenici din Sevastia, un simpozion dedicat “deţinuţilor politici anticomunişti”3. De la deţinuţii politici anticomunişti şi până la sfinţii închisorilor conducerea bisericească are o cale lungă de tot de parcurs spre recunoaşterea acestora ca ceea ce sunt: sfinţi ai Bisericii Ortodoxe Române.
Ni se spune în acel articol despre simpozionul dedicat “deţinuţilor politici anticomunişti” că “I s-a oferit apoi cuvântul maicii Tatiana Grosu de la Mănăstirea Văratec care a trăit tragedia Decretului 410 din 1959, prin care toţi monahii şi monahiile din mănăstirile României au fost aruncaţi pe drumuri. Printre lacrimi, măicuţa a relatat drama istorică petrecută într-o seară de noiembrie a anului 1959, când 24 de maici, cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani, au fost chemate la Cancelarie unde li s-a citit Decretul odios şi abject, prin care a fost aproape distrus monahismul ţării: «Toate maicile au plâns de tremurau bătrânele ziduri ale Văratecului. Într-o căruţă luminată de un felinar a venit Miliţia şi a evacuat mănăstirea tocmai vigoarea şi viitorul centrului monahal. Rana a fost atât de adâncă, încât trauma nu s-a vindecat încă»”.
Maica Tatiana a uitat să adauge însă faptul că numai cu câteva săptămâni înainte fusese alungată din Mănăstirea Văratec, cu acordul Exarhatului Arhiepiscopiei Iaşilor, care acţionează de obicei din încredinţarea Înaltpreasfinţiei Sale, Maica Daria Sandu, una dintre maicile care au fost expulzate în 1950 şi care, acum, s-a opus sinodului din Creta, luând din nou drumul pribegiei, alături de alte 12 maici mai tinere, dar la fel de decise să apere Ortodoxia cu orice preţ.
A uitat să menţioneze şi că Patriarh al României era la acea vreme Iustinian Marina, în timpul căruia s-a produs aderarea Bisericii noastre la ecumenism, şi care nu a luat nicio atitudine notabilă de apărare a maicilor respective, fiind însă anul acesta împreună omagiat cu martirii închisorilor şi chiar cu maicile expulzate din mănăstiri.
Discursul despre mărturisitorii închisorilor comuniste este binevenit şi mult aşteptat. Dacă însă “anul omagial” dedicat acestora nu se va încheia cu o decizie de canonizare a sfinţilor închisorilor, atunci el nu rămâne decât o încercare a ierarhilor părtaşi la sinodul din Creta de a utiliza evlavia populară faţă de aceşti sfinţi pentru a fideliza poporul credincios şi a-l face părtaş pasiv al acelui sinod.
Cea mai interesantă parte a pastoralei este cea în care Înaltpreasfinţia Sa condamnă relativismul doctrinar, căsătoriile mixte şi lipsa vieţii liturgice laolaltă cu cei care luptă din răsputeri împotriva acestor “pericole care vin din interior”, aşa cum le cataloghează corect pastorala mitropolitană.
Relativismul doctrinar este un produs direct al ecumenismului, pe care sinodul din Creta l-a ridicat la rang de politică misionar-pastorală a Bisericii Ortodoxe. Înaltpreasfinţitul Teofan este semnatar direct al documentului Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, în care relativismul doctrinar este consfinţit de către pasajul inspirat din Constituţia CMB, în care se spune că membre ale CMB sunt numai cele “ce cred în Domnul Iisus Hristos ca Mântuitor şi Dumnezeu, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-Constantinopolitan”. Pasajul “potrivit simbolului niceo-constantinopolitan” nu există în documentul CMB şi nu se aplică, iar expresia “potrivit Scripturilor”, consfinţeşte viziunea protestantă despre Hristos şi principiul sola Scriptura, în timp ce în hristologia ortodoxă Mântuitorul Hristos este recunoscut ca Domn şi Mântuitor potrivit Scripturilor, dar, în egală măsură, şi potrivit deciziilor Sfintelor Sinoade Ecumenice, cugetării patristice şi vieţii bisericeşti consemnate de întreaga Tradiţie ortodoxă, toate condamnând la unison ereziile hristologice din istorie, pe care protestantismul le sintetizează şi le impune lumii creştine prin ecumenismul acceptat de către sinodul din Creta şi denumit de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe “atitudine spirituală de dialog şi cooperare cu ceilalţi creştini”4.
Minimalismul dogmatic şi relativizarea doctrinară sunt principii esenţiale împlinirii idealului ecumenist al “unităţii Bisericii”, înscris în Declaraţia de la Toronto, despre care sinodul din Creta a spus că este “de importanţă vitală pentru participarea Bisericii Ortodoxe la CMB” şi a ratificat-o în documentul despre relaţiile cu ansamblul lumii creştine, semnat şi de către Înaltpreasfinţia Sa.
Căsătoriile mixte au fost aprobate, contrar canonului 72 quinisext, de către articolul II.5 al documentului Sfânta Taină a Cununiei şi impedimentele la aceasta, în care se spune că, deşi acrivia interzice căsătoriile mixte, Bisericile locale pot aplica iconomia, “conform principiilor stabilite de sfintele canoane bisericeşti, cu discernământ pastoral, astfel încât să servească la mântuirea omului”. În locul aplicării acriviei în această problemă, se legiferează posibilitatea necanonică a iconomiei bisericeşti la nivelul Bisericilor locale, distrugându-se practica ortodoxă unitară în domeniu şi deschizându-se calea ecumenismului la nivelul familiei. Înaltul ierarh moldav a semnat acest document, deşi în prima parte a pastoralei se declară un luptător în favoarea familiei ortodoxe.
Cea mai gravă afirmaţie din această pastorală este: “pe motive neîntemeiate [clericii şi monahii care au întrerupt pomenirea – n.n.], acuză de erori doctrinare Sinodul din Creta”.
După ce îi numeşte pe clericii şi credincioşii care au întrerupt pomenirea Înaltpreasfinţiei Sale “schismatici” şi “ultraortodocşi”, în duhul articolul 22 al documentului eretic din Creta Relaţiile Bisericii Ortodoxe cu ansamblul lumii creştine, luându-l ca martor al acestei catalogări pe Sfântul Grigore Teologul, luptător contra ereziei în vremea sa, Înaltpreasfinţia Sa îşi exprimă ataşamentul faţă de Sinodul din Creta, faţă de deciziile luate de acesta şi faţă de erezia ecumenismului, pe care acest sinod a promovat-o, afirmând că cei ce contestă caracterul ortodox al hotărârilor din Creta nu au motive întemeiate să o facă.
Dacă mai exista cineva care să se îndoiască de faptul că Mitropolitul Moldovei rămâne fidel deciziilor sinodului din Creta, Înaltpreasfinţia Sa a spulberat orice îndoială, învăţând, cu capul descoperit în Biserică, prin intermediul unei pastorale care se va citi în toate bisericile din arhiepiscopia Iaşilor, faptul că sinodul din Creta a fost ortodox şi că orice contestare a lui este “pe motive neîntemeiate”.
În aceste condiţii, preoţii din Moldova, cărora le pasă de Biserica Ortodoxă şi de mântuirea credincioşilor daţi lor spre păstorire, au dreptul şi datoria ca măcar acum să ia în calcul întreruperea pomenirii ierarhului semnatar în Creta al documentelor ecumeniste şi propovăduitor al lor în Biserică cu capul descoperit. Abia atunci preoţii şi mănăstirile vor rămâne cu statornicie, cum spune pastorala, în legătură cu toţi episcopii ortodocşi actuali şi din toate vremurile istorice, cu Sfintele Sinoade ale Bisericilor locale care nu au aprobat erezia ecumenismului, cu întreaga Ortodoxie, din toate timpurile, care se opune în mod natural, în baza cugetării Sfinţilor Părinţi, a sfintelor canoane şi a hotărârii tuturor sinoadelor ortodoxe, ecumenice sau locale, ecumenismului şi ereziei sinodului din Creta. Până atunci, se află în comuniune statornică cu ecumenismul şi cu episcopii practicanţi şi propovăduitori ai acestuia.
Hristos a înviat!
1 https://mmb.ro/scrisoarea-pastorala-inaltpreasfintitul-teofan-la-sarbatoarea-invierii-domnului-2017.
2 http://roncea.ro/2008/08/26/martiri-ortodocsi-ai-temnitelor-comuniste-ucisi-a-doua-oara-oamenii-lui-tismaneanu-cad-in-propria-lor-groapa-sfintii-inchisorilor-interzisi-la-iasi
3 https://doxologia.ro/arhiepiscopia-iasilor/sa-nu-ne-razbunati-simpozion-inchinat-detinutilor-politici-anticomunisti-din
4 http://basilica.ro/comunicat-orice-lamurire-privind-credinta-trebuie-facuta-in-comuniune-bisericeasca-nu-in-dezbinare/.
Slujbă ecumenistă în memoria „mărturisitorilor credinței din sec. XX și XXI”.
http://corortodox.blogspot.ro/2017/04/slujba-ecumenista-in-memoria.html?m=1
Jurnal special despre Sinodul Ortodox la KTOTV. Care este privirea Papei Francisc asupra Sinodul din Creta?
http://corortodox.blogspot.ro/2016/06/jurnal-special-despre-sinodul-ortodox.html?m=1
Să analizăm paragraful 1: „Biserica Ortodoxă, fiind Biserica Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, crede cu tărie, în conştiinţa ei eclesială profundă, că ocupă un loc central în promovarea unităţii creştine în lumea contemporană.”
Prima parte a textului este foarte clară: Biserica Ortodoxă este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Până aici e foarte corect și se evită formularea Conciliului II Vatican care spune că „Biserica cea Una rezidă în Biserica Romano-Catolică”.
Dar mai departe avem o problemă, fraza nu mai este clară, și naște întrebări serioase. Ce fel de unitate promovează Biserica Ortodoxă? Ce înseamnă „unitatea creștină”? Unitate, pentru Biserica Ortodoxă înseamnă un singur lucru, și anume revenirea ereticilor la Ea prin Taina Botezului și lepădarea (anatematizarea) învățăturilor eretice. Dacă se înțelege că Biserica Ortodoxă promovează o unitate de tip ecumenist, așa cum se poate observa din următoarele paragrafe, atunci acest paragraf este condamnabil de un Sinod Ecumenic și de Sinoade Locale și de Pliroma Bisericii (Părinți, Profesori, Patriarhi, Episcopi, mireni, Monahi, etc.)
Biserica niciodată nu a permis ambiguități în textele sale dogmatice, iar aici avem de-a face cu o afirmație eclesiologică, deci dogmatică. O afirmație neclară, am putea spune vicleană.
În paragraful 2 se specifică că „Responsabilitatea Bisericii Ortodoxe pentru unitate, precum şi misiunea ei universală au fost exprimate de Sinoadele Ecumenice. Acestea au subliniat, în special, legătura indisolubilă care există între dreapta credinţă şi comuniunea sacramentală.”
Dacă legătura dintre dreapta credință și comuniunea sacramentală este indisolubilă, așa cum corect se afirmă aici, atunci în ce mod caută să refacă „unitatea” pierdută Biserica Ortodoxă? Dacă Biserica este Una și Unica, și nu se poate diviza, ce unitate să refacă? Este ca și cum cineva ar spune că are o haină dintr-o bucată ce nu se poate sfășia, și, în același timp, să spună că el caută să-și coasă haina, ca să fie din nou întreagă… Nu cumva asistăm la o schizofrenie? Ori avem Unitatea, ori nu o avem. Iar dacă o avem de ce trebuie să „o refacem” din moment ce o avem? Sinoadele nu au fost niciodată spitale pentru dezaxați, ci au fost locul unde Părinții luminați de Duhul Sfânt au grăit lucruri clare, au clarificat situații grele, nu le-au încurcat și nici nu au debusolat credincioșii.
În paragraful 4 confuzia crește exponențial: „Biserica Ortodoxă, care se roagă neîncetat „pentru unirea tuturor”, a cultivat întotdeauna dialogul cu cei care s-au separat de ea, cu cei de aproape şi cu cei de departe, a condus chiar cercetarea contemporană a căilor şi a mijloacelor de restaurare a unităţii celor care cred în Hristos şi a participat la Mişcarea Ecumenică…”
Iarăși vedem același limbaj ecumenist, neortodox: „refacerea unității”. Biserica se roagă pentru unirea tuturor, adică să nu fie dezbinați creștinii ortodocși, nu unirea cu ereticii fără ca ereticii să se fi lepădat de ereziile lor.
Apoi, se vorbește de dialog. Dar să vedem ce fel de dialog ne spune Evanghelia că trebuie făcut. În primul rând că Evanghelia nu vorbește de „dialog”, ci de Evanghelizare și învățare: „De omul eretic, după prima și a doua mustrare, depărtează-te”(Tit, 3, 10). Nu dialog, ci Evanghelizare, învățare și mustrare!
Atunci când spui „restaurare a unității”, afirmi că ceva s-a stricat și trebuie reparat, pe când Biserica nu s-a divizat, nu s-a stricat și nu trebuie refacută. Doar ereticii au căzut din Ea. Această frază este o blasfemie la adresa Bisericii, ceea ce, în acest cadru, reprezintă erezie. Erezia este schizofrenia, ambiguitatea si viclenia textelor.
Blasfemia continuă prin următoarea afirmație din același paragraf: „participarea ortodoxă la mişcarea pentru restaurarea unităţii cu ceilalţi creştini în Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească nu este deloc împotriva naturii şi istoriei Bisericii Ortodoxe, ci constituie expresia constantă a credinţei şi a tradiţiei apostolice în condiţii istorice noi.”
Iarăși, limbajul de lemn ecumenist „restaurarea unității” prin participarea la mișcarea de restaurare a unității (Consiliul Mondial al Bisericilor) nu ar fi împotriva naturii și istoriei Bisericii Ortodoxe. Mitropolitul Ieroteos spune: „Participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor, ca membru, iar nu ca observator, este un motiv de îngrijorare. Pentru că nu mi-l pot imagina pe Sfântul Athanasie cel Mare sau pe Sfântul Vasilie cel Mare participând la un consiliu al arienilor, al eunomienilor, al macedonienilor din vremea lor. Nici nu pot să mi-l imaginez pe Sfântul Grigorie Palama alăturându-se unui consiliu din care făcea parte Varlaam, Achindin, Grigoras și acoliții lor, pentru a rezolva diferite problemele sociale ale epocii lor[5].”
Paragraful 5 este în același duh cu paragraful 4.
Paragraful 6 a fost cel mai dezbătut paragraf al textului sinodal: „Potrivit naturii ontologice a Bisericii, unitatea sa nu poate fi tulburată.” Aceasta este o frază ortodoxă: într-adevăr, Biserica nu se poate diviza, Ea rămâne mereu Una, chiar dacă grupuri sau persoane o părăsesc și devin schismatici și eretici, deci nu se mai găsesc în interiorul Bisericii.
„Biserica Ortodoxă acceptă denumirea istorică a altor biserici şi confesiuni creştine eterodoxe, fără a fi în comuniune cu ele, dar crede că relaţiile ei cu acestea trebuie să se sprijine pe clarificarea, cât mai repede şi cât mai obiectiv posibil, a întregii lor eclesiologii…”
Este adevărat că în anumite texte din patrimoniul patristic ereticii au fost numiți „sinagoga satanei”, „biserica nelegiuiților”, „biserici blestemate”, etc. Și se poate spune că termenul de „biserică” a fost folosit ca terminus tehnicus nu în sensul propriu al definirii a ceea ce înseamnă Biserica. Dar ce caută un astfel de terminus tehnicus într-un oros sinodal? Aici, când prin Sinod (dacă e Sinod) se exprimă învățătura clară, nealterată a Bisericii, poți să te joci cu termeni tehnici, poți fi duplicitar? Iată că acest „Sinod” arată mai mult a Sinodul Ferrara-Florența, sau a Henoticonului lui Heraklie, sau a altor orosuri a sinoadelor mincinoase și tâlhărești. Aici se potrivește foarte bine ideea de desfrânare duhovnicească. Un bărbat are o soție cu care este cununat legal, dar mai are și alte femei (ibovnice) care nu sunt soția, dar, ca să le dea un soi de legalitate, le numește și pe ele soții (pentru că trăiește de mult cu ele, și istoric pot fi numite soții). Iată că, așa cum spunea Sfântul Paisie Aghioritul despre Patriarhul Atenagoras, că a iubit o altă femeie, mai cochetă…(adunarea papistășească) la fel și acum, prin acest „Sinod”, avem o oficializare a curviei spirituale care se petrecea, oricum și până acum, dar fără o ratificare. Acum avem și ratificarea.
La paragraful 8 Biserica „cunoaşte obstacolele ce se ridică în calea unei înţelegeri comune a tradiţiei Bisericii primare şi nădăjduieşte că Sfântul Duh, care constituie întreagă instituţia Bisericii (stihira vecerniei Rusaliilor), va plini pe cele cu lipsă…”. Aici se observă în mod subtil ideea de Biserică deplină în raport cu bisericile nedepline (dar nu le numim așa, ca să nu îi jignim), ideea de la Conciliul II Vatican.
Paragrafele 16 și 17 vorbesc despre participarea Bisericii Ortodoxe la organismul numit „Consiliul Mondial al Bisericilor” și alte organisme (neortodoxe) care „promovează unitatea creștină în lume”. Iarăși ne întrebăm ce unitate creștină promovează un organism eretic sau pan-eretic?
La paragraful 18 se spune că Biserica Ortodoxă „nu acceptă nicidecum ideea egalităţii confesiunilor şi în niciun caz nu poate concepe unitatea Bisericii ca pe un compromis interconfesional. În acest spirit, unitatea căutată în cadrul CMB nu poate fi produsul exclusiv al acordurilor teologice, ci şi al unităţii de credinţă păstrată în Sfintele Taine şi trăită în Biserica Ortodoxă.”
După care, însă, acest paragraf se contrazice flagrant cu paragraful 19 care afirmă pe față, de data asta, că „pot fi membri (ai CMB) numai cei care cred în Domnul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu şi Mântuitor, potrivit Scripturilor, şi mărturisesc pe Dumnezeu cel în Treime, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, potrivit Simbolului Niceo-Constantinopolitan.” Adică, aici este acceptat ca bază a „dialogului” minimalismul dogmatic, și, în mod subtil, observăm raportul de Biserică deplină cu bisericile nedepline (cele ce cred în Sfânta Treime și în Iisus Hristos, atenție! „ca Dumnezeu și Mântuitor”, nu ca Dumnezeu și Om!).
Tot aici se vorbește de Declarația de la Toronto ca bază a participării la corpul eretic numit CMB: „… Nicio biserică nu este obligată să îşi modifice eclesiologia, după accederea la Consiliu… Mai mult, din includerea în Consiliu, nu rezultă că fiecare Biserică este obligată să vadă celelalte biserici ca biserici în adevăratul şi deplinul sens al cuvântului” (Declaraţia de la Toronto, §2).”
Deci diavolul e mulțumit că te-ai vârât în cloaca sa, nu e nevoie să îi recunoști ca biserici depline, ci ca biserici nedepline. Iată teoria eclesiologică eretică ce susține că există Biserici depline (Ortodocși) și biserici nedepline (monofiziți, protestanți, biserici ce s-au abătut de la adevărata credință a Bisericii, etc). Prin acest act se promovează o erezie ecleziologică teribilă, care relativizează definiția Bisericii.
Pentru ortodocși nu mai este clar prin ce se caracterizează Biserica, călcându-se în picioare Simbolul de Credință Niceo-Constantinopolitan. Biserica s-a delimitat de eretici prin anateme, iar acum, în acest text, nu mai există nici eretici, nici anateme, ci toți sunt biserici. Iată cum diavolul a adus tulburare și întunecarea minții. Aceste texte sunt scrise și acceptate de oameni schizofrenici, de oameni cu patimi și căderi grave, nu de oameni cu Duhul Sfânt.
În paragraful 22 se condamnă orice tentativă de distrugere a unității Bisericii. Întrebarea noastră este prin ce anume se distruge unitatea Bisericii? Criteriul Ortodoxiei este afirmarea Adevărului Ortodox și combaterea ereziilor. Cei care distrug unitatea Bisericii nu sunt cei care contestă și condamnă ecumenismul și toate ereziile ce sunt vehiculate de teologi și ierarhi, azi în Biserica Ortodoxă, ci din contră, schisma este făcută de cei care acceptă ecumenismul și Sinodul acesta apostat și eretic, după cum se arată în analiza multor teologi și Ierarhi (Mitr. Serafim de Pireu, Mitr. Ieroteos Vlachos, Pr. Gheorghios Metallinos, Mitr. Athanasios de Limassol, Mitr. Ieremia de Gortina, Mitr. Pavlos de Glyfada, Mitr. Gavriil de Lovech, Prof. Dimitrios Tselenghidis, Pr.Theodoros Zisis, etc.). A se vedea și Rezoluția de la Chișinău în privința Sinodului din Creta, dar și Rezoluția Clericilor și monahilor din Grecia.
Acest așa-zis sinod, prin acest paragraf în care se socoate criteriul ultim – sistemul sinodal – este ridicat la rang de papism în Biserică.
Sistemul Sinodal nu asigură în mod magic Dreapta Credință și criteriul crediței revelate, ci numai atunci când cei care se întrunesc în Sinod sunt luminați de Duhul Sfânt. Nu am luat aici în discuție decât acest text; asta nu înseamnă că celelalte texte sunt bune, nicidecum, ci conțin călcări grave de canoane, sociologii umaniste ieftine, erori teologice grave, etc.
Concluziile pe care le tragem sunt că acesta nu este un Sinod ortodox, ci un sinod eretic, deoarece erezia nu înseamnă numai alterarea adevărului de credință ci și alterarea prin omisiune și lipsa de definire a termenilor și lipsa de claritate. Sinoadele au rolul de a clarifica învățătura de credință, atunci când apare o erezie, în schimb acest așa-numit Sinod nu numai că nu clarifică, ci amețește și nu spune nimic, folosind limbaj duplicitar și inducând în eroare și tocmai în aceasta constă erezia ecumenistă.
Domnul Prof. Dimitrios Tselenghidis, ca dogmatist al Bisericii Ortodoxe, are adânca convingere că ecumenismul este cea mai mare erezie eclesiologică, dar și cea mai riscantă poli-erezie care a apărut vreodată în istoria Bisericii. Și aceasta deoarece ecumenismul, datorită caracterului său sincretist, recomandă cea mai insiduoasă contestație a credinței Bisericii, dar și cea mai gravă falsificare a ei. Tocește într-un grad inacceptabil conștiința dogmatică a pliromei Bisericii și generează confuzie în jurul identității credinței noastre. În mod viclean, golește integritatea credinței mântuitoare a Bisericii – lucru care are consecințe soteriologice grave – cu considerația că toate credințele religioase sunt soteriologic valabile (adică au putere mântuitoare), atunci când susține că toate credințele eterodoxe și ale celorlalte religii sunt căi care conduc la aceeași mântuire.
Declarația de la Chișinău spune foarte clar că acceptarea fără proteste a acestui text eclesiologic din Creta sau respingerea lui neoficială conduce la pătrunderea panereziei ecumenismului direct în Biserică. Conduce, cu alte cuvinte, la coexistența a două tradiții dogmatice (eclesiologice) contradictorii: cea care este mărturisită în Simbolul de Credință despre Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească și cea a unei biserici fără precedent în istorie, străine și eretice, o biserică a multelor ”biserici eterodoxe”.
Declarația de la Chișinău ne mai spune că Trupul lui Hristos, Biserica, este prezentată de Sinodul din Creta în chip ”schizofrenic”, iar nu având ”mintea lui Hristos”, ci un Hristos cu multe ”păreri”, adică cu credințe dogmatice diferite. Și, cu toate că Biserica este mijlocul prin care ”înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri a devenit cunoscută acum începătoriilor şi stăpâniilor, în ceruri”, ea se prezintă acum în acest text de la Kolimbari ca fiind lipsită de însușirea fundamentală a Cincizecimii, adică de unitate, în virtutea căreia ”Duhul Sfânt […] a adunat limbile cele osebite, ale amestecului tuturor neamurilor într-o singură glăsuire laolaltă a credinței în Treimea cea nezidită”.
Conform Profesorului Tselenghidis și Enciclica „ Sfântului și Marelui Sinod” prezintă neconcordanțe teologice. Spre exemplu, în paragraful al 20-lea se menționează în mod caracteristic următoarele: „Dialogurile inter-creștine au funcționat ca oportunități pentru Ortodoxie, de a arăta respectul față de învățătura Părinților și de a da o mărturie credibilă a tradiției autentice a Bisericii Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Dialogurile desfășurate de către Biserica Ortodoxă nu au însemnat niciodată, nu înseamnă și nici nu se pune problema să însemne vreodată un compromis în materie de credință. Aceste dialoguri sunt mărturia despre Ortodoxie…”.
Însă, Profesorul Tselenghidis ne spune că această afirmație este contrazisă de către documentele comune semnate și de către Ortodocși, așa cum sunt cele de la Balamand, Porto Alegre, Ravenna și Bussan. Și Enciclica Sinodală se încheie astfel: „Acestea se adresează în sinod către fiii din lume ai Preasfintei noastre Biserici și către întreaga lume, urmași fiind Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale, întru păzirea credinței încredințată de Părinți”. Însă, Biserica Ortodoxă „următoare Sfinților Părinți și așezămintelor sinodale” nu a recunoscut niciodată în trecut ca biserică pe eretici, așa cum a încercat să facă această „Adunare a Arhiereilor” în Creta.
Analizând textul care vorbește despre căsătorie constatăm că și acesta este unul problematic și eretic. Deși, la început, prima frază este ortodoxă și spune: “căsătoriile mixte sunt interzise” și vorbesc și despre Sinodul Ecumenic și de Canonul de la Sinodul Ecumenic care interzic cu desăvârșire căsătoriile mixte, însă, în mod viclean apoi, lasă ca fiecare Biserică Autocefală să judece singură dacă să se facă căsătoria mixtă sau nu. Aceasta arată care este scopul acestui sinod. În felul acesta se taie hotărârea unui Sinod Ecumenic, iar aceasta este o mare problema. Se reduce, deci, se taie, un Canon. Sinoadele Ecumenice nu pot fi anulate, nu poți anula un Canon atât de important al unui Sinod Ecumenic. Acest lucru duce la existența a patru mari probleme:
Primul lucru este că anulează Canonul care spune că sunt interzise căsătoriile mixte, ceea ce este erezie;
Al doilea lucru este ca şi cum am recunoaşte „botezul” neortodoxului, deoarece în Taina Căsătoriei și în fiecare Taină nu putem să aducem pe cineva care nu este botezat. În Tainele ortodocșilor, primesc Tainele Ortodoxe numai cei care sunt ortodocși botezați. Deci, ca să participe cineva care nu este orotodox, este ca şi cum ai considera că el are Botez.
A treia mare problemă este faptul că se creează un fel de schismă în interiorul Bisericii deoarece, cu singuranță, vor exista Biserici care nu vor fi de acord cu aceasta. Astfel, o Biserică Locală, care face de foarte mult timp căsătorii mixte, de acum încolo, prin această hotărâre, poate spune că face căsătorii mixte în mod canonic, legal. Pe de altă parte, dacă într-o altă Biserică Locală, ei nu vor accepta căsătoriile mixte, cum va fi posibil ca într-o Biserică să existe căsătorii mixte și într-o altă Biserică să nu existe căsătorii mixte? Deci, va exista o oarecare schismă, o îndepărtare, o rupere între creștini. Și, să nu ne pară ciudat, dacă vom vedea perechi neortodoxe să se ducă la alte biserici Ortodoxe ca să se căsătorească.
Și a patra problemă care rezultă, mai gravă, este: deoarece căsătoria mixtă aduce ecumenismul în interiorul familiei, ce fel de urmași va lăsa această familie? Pur și simplu vor spune că noi suntem uniți în iubire la fel cum spun și ecumeniștii. Deci, iată că se anulează chiar motivul pentru care cineva se căsătorește. Pentru că știm: căsătoria se face pentru ca doi oameni să meargă împreună către Hristos. Dar, atunci când unul dintre cei doi tineri este eretic, cum vor merge aceștia către Hristos? Și apoi, copiii acestora ce fel de Hristos vor lua? Deci, această hotărâre luată este de fapt negarea și anularea Evangheliei.
De aceea, se vede imperios necesar convocarea unui Sinod Ecumenic care să condamne așa-zisul Sinod din Creta și să proclame Dogma Eclesiologică împotriva ereticilor ecumeniști. Până la convocarea unui astfel de Sinod Ecumenic, vă cerem ca în Sinodul BOR să vă lepădați de acest Sinod tâlhăresc și să îl condamnați! Iar episcopul locului să condamne acest sinod chiar până la convocarea Sinodului BOR.
Dacă nu se va petrece acest lucru, responsabilitatea se va muta de pe umerii voștri pe umerii noștri, și vom aplica în felul acesta Canonul 15 de la Sinodul I – II Constantinopol (861), întrerupând pomenirea Episcopului Locului până când va fi condamnat sinodul eretic iar credincioșii nu vor mai participa la slujbele unde vor fi pomeniți ierarhii care nu condamnă acest Sinod Tâlhăresc.
În felul acesta, vom feri Biserica de schisme și tulburări, pentru că a accepta acest sinod înseamnă a intra în schismă cu Biserica lui Hristos, care nu caută o unitate omenească, ci Unitate în Adevărul lui Hristos. Și chiar dacă turma este mica, acolo în acea turmă se păzește Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească.
Așteptăm degrabă decizia și răspunsul Înaltpreasfințiilor Voastre.
Bibliografie
http://basilica.ro/sfantul-si-marele-sinod-relatiile-bisericii-ortodoxe-cu-ansamblul-lumii-crestine-document-oficial/
https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/dimitrios-tselenghidis-scurta-evaluare-a-sfantului-si-marelui-sinod/
https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2016/07/22/evaluare-ortodoxa-a-sinodului-din-creta-declaratia-de-la-chisinau/
https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2016/07/08/sinaxa-clericilor-si-monahilor-din-grecia-au-declarat-ca-sinodul-din-creta-nu-poate-fi-nici-sinod-nici-mare-nici-sfant/
https://ortodoxiacatholica.wordpress.com/2016/07/02/noua-eclesiologie-a-patriarhului-ecumenic-bartolomeu/
https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/ips-ierotheos-vlachos-cateva-concluzii-dupa-sinodul-din-creta-acest-sinod-este-foarte-problematic-din-punct-de-vedere-al-teologiei-si-eclesiologiei-ortodoxe/
https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/25/mitropolitul-ierotheos-vlachos-precizari-importante-despre-sinodul-din-creta-in-materie-de-credinta-nu-incape-loc-de-diplomatie/
https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/12/mitr-irineu-de-baska-membru-al-delegatiei-bisericii-sarbe-la-sinodul-din-creta-nu-am-semnat-documentul-din-cauza-continutului-ambiguu-ecleziologic/
https://youtu.be/chD21moX7C4
https://bucovinaprofunda.wordpress.com/2016/07/09/comunicat-oficial-patriarhia-antiohiei-nu-recunoaste-marele-sinod-ortodox-din-creta/
„Să iertăm toate pentru înviere“
„Ziua Invierii! Să ne luminăm cu prăznuirea,
și unul pe altul să ne îmbrățișăm.
Să zicem “fraților” și celor ce ne urăsc pe noi;
să iertăm toate pentru Înviere.
Și așa să strigăm: “Hristos a înviat din morți,
cu moartea pe moarte călcând,
și celor din morminte, viață dăruindu-le.“
La ceasul învierii, în ziua bucuriei, cuvântul tatălui către fiu, al mamei către fiică, al soțului către soție ori al soției către soț și în sfârșit al ierarhului către fiii duhovnicești, trebuie să fie unul care mângâie și iartă. Căci cel ce mângâie și iartă împlinește lucrul lui Dumnezeu. Și ne-o cere frumoasa noastră cântare pascală: „Să iertăm toate pentru înviere“.
Poetul creștin ortodox Traian Dorz zice într-un vers de poezie:
„E ziua bucuriei az’ și-a cântului curat;
Nu-i nici un suflet cu necaz, azi nu curg lacrimi pe obraz,
Căci lumea-ntreagă cântă az’: – Hristos a înviat!“
Totuși în pastorala citită nouă – adică „Iubiților fii duhovnicești“ – din partea ierarhului, Înalt Preasfințitul Teofan, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei am găsit prea puțină iertare și mângâiere și prea mult necaz.
Conform referirii din textul amintit, unii dintre acești fii duhovnicești care au primit răspunsuri evazive, ori n-au primit deloc la niște întrebări ce și le pune orice cunoscător a Istoriei Bisericii și Sfinților Părinți sunt numiți „schismatici“ ori „dușmani ai bisericii“. Să înțelegem că prietenii Bisericii Ortodoxe sunt căutați printre cei de pe la alte confesiuni creștine, cărora după evenimentul din Creta va trebui să le spunem „biserici“?
Dacă documentele semnate în Creta nu sunt un pericol pentru viitorul Ortodoxiei, de ce atunci ierarhii noștri nu coboară printre mirenii cei nedumeriți să-i lumineze?
De ce în pastorala din noaptea Învierii suntem informați despre întâmplări cunoscute de oricine, într-o societate puternic informatizată?
Cităm „Valorile care definesc familia sunt atacate pe toate căile“, ori „familia formată din bărbat, femeie și pruncii lor, s-ar dori dublată de tot felul de convenții și parteneriate“.
O atare exprimare este o aducere la cunoștință, are un caracter informativ. Atât din partea ierarhului, dar mai ales din partea Bisericii Ortodoxe Române așteptăm o poziționare fermă, clară împotriva păcatului sodomic. Că de fapt, despre asta vorbim.
Personal, nu înțeleg de ce în textul pastoralei, ni se spune „s-ar dori convenții ori parteneriate“, când de fapt ele există deja. Există „convenții“, există „parteneriate civile“, există căsătorii între persoane de același sex. Cu alte cuvinte, păcatul pentru care peste Sodoma și Gomora, Dumnezeu a trimis foc și pucioasă este săvârșit în văzul tuturor. În aceste condiții, poziția noastră, dar mai cu seamă a ierarhilor noștri ar trebui să fie cea a Sfântului Ioan Botezătorul.
„- Nu-ți este îngăduit să ții pe femeia fratelui tău!“ (Ev. Sf. Marcu cap.6,18). Căci Irod luase de soție pe Irodiada, femeia lui Filip, fratele său. Astăzi un asemenea păcat pe care aproape că nu-l mai condamnă nimeni a căpătat statut de normalitate. Însă Sfântul lui Dumnezeu, Ioan Botezătorul a fost întemnițat, apoi i s-a tăiat capul. Dacă astăzi, când acest păcat nu-i legiferat, ierarhul nostru se exprima cu „s-ar dori“, „se vorbește“, ce se va întâmpla când printr-o lege civilă, statul va spune bisericii „păcatul acesta nu mai e păcat“?
Dacă celor robiți de aceste „patimi de ocară“ (vezi Epistola către Romani, cap.1 a Sf. Ap. Pavel), li se spune astăzi „minorități“ și au libertatea de a-și striga pe ulițe „pornirile nefirești“, iar Biserica Ortodoxă tace, ori doar mai amintește, oarecum cu sfială, din când în când, oare și noi, mirenii, va trebui să ne obișnuim să tăcem doar pentru că în Comisia Europeană a Drepturilor Omului s-a stabilit „ca interzicerea uniunilor între persoane de același sex reprezintă o încălcare a drepturilor omului“?
Aceeași Comisie avea să arunce tot felul de acuze la adresa Patriarhului Ilia al Georgiei care vorbind despre manifestările publice ale acestor „minorități“ sublinia: „sunt o insultă la adresa poporului georgian“.
În sfârșit, spre finalul pastoralei ni se spune: „nu suntem mai înțelepți decât Părinții, nu suntem mai exacți decât învățătorii noștri“. Cu asta suntem de acord și noi. Dacă de la episcop la mirean, ne raportăm la Sfinții Părinți, e drept. Nu suntem și nici nu putem fi mai înțelepți decât ei. Nici nu e cazul. Dumnezeu ne-a făcut parte tuturor de înțelepciunea lor. Nu trebuie decât să le urmăm. Că spune Sf. Ap Pavel: „Fiți mie următori precum și eu lui Hristos“. (1 Corinteni 4, 16)
Și totuși, în noaptea Învierii, „schismaticii“ și „dușmanii Bisericii“ au fost în Biserică unde au cântat: „Să iertăm toate pentru înviere“.