În Sfânta Scriptură nu există acest cuvânt (doar în traducerea latină a Noului Testament, la II Corinteni 1,6, cuvântul grec care în română apare ca răbdare, aici este tradus prin tolerantia. Prin aceasta se confirmă că sensul obişnuit al toleranţei era acela de a răbda ceva ce e nefiresc).
Dar toleranţa, în sensul ei vechi, este o poruncă a Mântuitorului. Ea se bazează pe învăţătura Domnului că păcatul poate fi privit separat de păcătos. “Cu totul nou pentru neamul omenesc este mesajul Dumnezeului-om de a separa păcatul de păcătos: să urâm păcatul, dar să iubim pe păcătos; să ucidem păcatul, dar să-l salvăm pe păcătos; să nu ucidem pe păcătos din cauza păcatului, ci să-l salvăm din păcat. Un exemplu zguduitor în această privinţă este femeia prinsă în adulter. Atotmilostivul Mântuitor a despărţit păcatul femeii de existenţa ei după chipul Lui Dumnezeu, a condamnat păcatul şi a mustrat pe păcătoasă cu cuvintele pline de milă: “Nici Eu nu te osândesc; mergi şi nu mai păcătui” (Ioan 8,11). Aceasta este metoda Ortodoxiei ridicată la rang de “dogmă”, în lucrarea mântuirii păcătosului de păcat; metodă tradiţională, sfântă, dezvoltată cu înţelepciune dumnezeiască şi stabilită în Biserica Ortodoxă de către Sfinţii Părinţi. Ea a fost formulată, în chip de Dumnezeu insuflat, de către Sf. Simeon Noul Teolog: „Căci binele nu este bine când nu se face bine” (nota 1).
Toleranţa creştină o găsim exprimată şi în pilda cu neghina şi grâul. Aici Domnul răspunde celor care ar vrea să pedepsească pe cei care nu ascultă de Dumnezeu. Mai întâi ne învaţă milostivirea faţă de oameni, precizând că „un om vrăjmaş a făcut aceasta”, adică a semănat neghină peste grâu. Ne spune aceasta pentru a avea milă de oameni, a nu-i judeca pe ei, ci pe „omul vrăjmaş” = diavolul. Apoi, învăţându-ne îndelunga-răbdare (toleranţa) faţă de cei căzuţi, ne spune să nu plivim neghina, ca nu cumva să smulgem odată cu ea şi grâul. „Lăsaţi să crească împreună şi grâul şi neghina, până la seceriş” (Mt. 13, 30), a spus Domnul, învăţându-ne să nădăjduim până la moarte îndreptarea aproapelui, având înaintea ochilor pilda tâlharului de pe cruce, care s-a mântuit. Cât de minunat ni se dezvăluie aici taina libertăţii omului, care este cu atât de multă milostivire şi gingăşie respectată de Domnul.
Dacă cercetăm Sfânta Scriptură, vom putea vedea că toţi cei care au tolerat (în sensul nou al acestui cuvânt – vezi nota 2) păcatul nu au sfârşit bine. Putem lua, de exemplu, cazul preotului Eli din Vechiul Testament (I Regi, 2-4). Acesta avea doi fii care păcătuiau în multe feluri. Şi fiindcă tatăl lor nu i-a mustrat cu fermitate (nota 3), cu singura mustrare permisă creştinului, adică „din asprimea dascălului să se vadă duioşia părintească” (nota 4), Dumnezeu i-a pedepsit pe toţi cu moartea: atât pe fii, cât şi pe tatăl lor. Dar să vedem cum tâlcuieşte marele Părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur, această tristă şi pilduitoare întâmplare: <<Era un preot la iudei, om cumpătat şi îngăduitor, care se numea Eli. Deşi vedea că fiii lui merg pe căi greşite, totuşi nu-i dojenea, nici nu-i mustra. Mai bine zis îi mustra, dar nu făcea aceasta cu toată cu toată tăria. Păcatele acestor copii erau desfrânarea şi lăcomia […]. Pentru că şi-a cruţat fără socoteală fiii, a pierdut, odată cu mântuirea copiilor lui, şi propria sa mântuire. Ascultă ce spune Dumnezeu lui Samuel, ucenicul lui Eli, despre dascălul său: „A ştiut că fiii lui au hulit pe Dumnezeu şi nu i-a certat”. Eli i-a certat, dar nu cum trebuia. I-a certat, dar Dumnezeu spune că certarea făcută fiilor săi n-a fost certare. Prin urmare, Dumnezeu a osândit certarea făcută de Eli, pentru că nu era făcută cu asprime şi cu tărie. […] Când a auzit hotărârea Lui Dumnezeu şi a văzut că-l aşteaptă cea mai cumplită pedeapsă, Eli nu s-a îndărătnicit, nici n-a spus cuvintele pe care mulţi le-ar fi spus: „Sunt eu stăpân pe voinţa altora? Sunt răspunzător pe propriile mele păcate! Fiii mei sunt în vârstă şi ar fi drept ca numai ei să fie pedepsiţi”. Eli, însă n-a spus şi nici n-a gândit aşa! Ca o slugă înţeleaptă, care ştie numai un singur lucru, să primească cu inimă uşoară toate hotărârile stăpânului, chiar dacă sunt neplăcute şi dureroase, tot astfel şi Eli a rostit cuvinte pline de multă înţelepciune: „Însuşi Domnul va face ce va fi plăcut înaintea Lui”. […] Preotul, bătrânul, slăvitul, care a stat fără prihană în fruntea poporului evreu patruzeci de ani, care a condus poporul în nişte vremuri care cereau multă grijă şi băgare de seamă, dar nimic din acestea n-a putut să-l scape de pedeapsă, ci a pierit năprasnic pentru că nu s-a ocupat de copiii lui cu toată grija. […] De unde vine moartea copiilor înainte de vreme? De unde bolile cumplite şi fără de sfârşit şi peste noi şi peste copiii noştri? De unde pagubele, de unde accidentele, de unde neajunsurile, de unde nenumăratele nenorociri? De acolo că nu avem nicio grijă de copiii noştri când sunt răi>> (nota 5). După cum ne sfătuieşte dumnezeiescul părinte, atitudinea de care trebuie să dea dovadă creştinii este aceea a iubirii adevărate, bazată pe mărturisirea de dragoste şi fermitate a Adevărului Iisus Hristos din Biserica Ortodoxă, şi nu una a compromisului de dragul unei false păci.
Note:
(1) Arhim. Justin Popovici, „Gânduri despre ‘infailibilitatea’ omului european”, în „Omul şi Dumnezeul-Om”, trad. de prof. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1997, p. 164
(2) în sensul de acceptare totală a păcatului, ca fiin doar „o altă formă de a fi uman”, după cum ni se spune în „Declaraţia Naţiunilor Unite despre Toleranţă”
(3) falsa tleranţă încearcă astăzi să înlocuiască vechile metode de creştere a copiilor, predând în şcoli, de la vârste foarte mici, „drepturile copiilor” faţă de părinţi. Deşi este bună şi această aplecare spre „aceşti fraţi mai mici ai mei” (Mt. 25, 40) totuşi fără strădania părinţilor de a dobândi Duhul Sfânt Mângâietorul, copiii nu vor putea fi mângâiaţi prin legi, decât într-o mică măsură
(4) Sf. Benedict de Nursia, în „Rânduielile vieţii monahale”, Ed. Sofia, Buc., 2002, p. 397. „Prin asprimea certării să se vadă căldura sufletului” zicea şi Sf. Vasile Cel Mare, „Răspunsul 50”, Regulile Mari, în Scrieri, Partea a doua, Colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti” [PSB], trad. de Prof. Iorgu D. Ivan, Ed. IBMBOR, Buc., 2001, p. 248-251
(5) Apologia vieţii monahale, trad. de Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, Buc., 2001, p. 248-251
extras din cartea „Zeul toleranţei” şi descreştinarea creştinismului. O perspectivă ortodoxă
