Patima desfrânării este întrebuinţarea patologică pe care omul o da sexualităţii sale. De la început omul a fost bărbat (Adam) şi femeie (Eva), dar folosirea sexualităţii s-a produs după căderea protopărinţilor noştri în păcat şi nu ţine de originea omului. Abia după cădere şi după izgonirea din Rai, Adam şi Eva s-au dorit şi s-au unit trupeşte (cf. Fac. 3, 16; 4, 1).
Folosirea greşită a sexualităţii este atunci când omul se foloseşte de ea numai pentru dobândirea plăcerii, atunci când face din plăcerea sexuală un scop în sine. Sf. Maxim Mărturisitorul spune că “Nimic nu este rău din cele ce sunt, decât reaua întrebuinţare, care vine din negrija minţii de-a cultiva cele fireşti”, iar Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă pe toţi, imperativ: “Fugiţi de desfrânare! Orice păcat pe care-l va săvârsi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său. Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, şi că voi nu sunteţi ai voştri? Căci aţi fost cumparaţi cu preţ! Slaviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în sufletul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Corinteni 6: 18-20).
Poate ca acestea sunt detalii prea grele, prea dificile, pentru noi, oameni din vremuri moderne, care trăim în lume, fiind familiarizaţi cu televizorul, reclamele de tot felul şi moda… Voi fi ceva mai direct, dar nu stiu dacă noi chiar conştientizăm modul în care ne afectează toată informaţia pe care o receptăm şi mă refer în special la informaţia cu continut sexual. Azi, ca o consecinţă a desfrânării, nu mai ştim să iubim, dragostea s-a pervertit. Nu apreciem femeia ca om, ci „apreciem” (a se citi „evaluăm”) părţile „componente”: picioarele, sânii, părul, ochii, gura, buzele etc. prin urmare amănuntele fizice, după nişte „standarde”; din când în când mai suntem impresionaţi şi de inteligenţa vreunei femei, dar nici aşa nu o vedem ca pe un „tot” unitar, ca „om” creat, ca şi noi, de Acelaşi Dumnezeu, pentru acelaşi scop: mântuirea. Uităm cu totul de suflet. Din păcate, am ajuns să evaluăm femeia mai mult după potenţialul ei de a oferi plăcere, până şi ea se complace în situatia asta, înţelegand în timp că aceasta poate fi o cale mai uşoară de a-şi atinge alte scopuri. Nu doar femeile, până şi bărbaţii profită în acelaşi mod păcătos, de „atu”-urile lor fizice…
Revin la Sf. Maxim Marturisitorul, care mai spune că „păcatul formăluieşte mintea”, adică îi dă acesteia forma lui, a păcatului. În cazul nostru, problema vine în special prin simţul văzului, ochiul devine „format”, ştie ce caută si găseşte imediat, mintea având deja parametrii „setaţi”. În consecinţă, sufletul este vătămat pentru veşnicie în lipsa unei pocăinţe autentice (care este cu atât mai dificilă dacă mintea este formată, obişnuită să gândească într-un anume fel!), căci „ochii văd, iar inima cere”. În cazul ăsta, ca să te fereşti totuşi de ispită, atunci când nu poţi s-o eviţi, sfinţii ne sfătuiesc să folosim rugăciunea, sau, dacă tot ţi-a rămas imaginea în închipuire, să mergi cu acea închipuire dincolo de chipul cel frumos care te-a rănit: „gîndeşte-te că ce se ascunde dedesubt este atît de greţos, încît omul nu suferă a o vedea fără urîciune şi îngreţoşare.”
În completarea sfatului de mai sus, vă propun următorul text de la Sf. Nicolae Velimirovici (despre valoarea noastră, un text în deplină disonanţă cu “refrenul” cu care suntem obişnuiţi):
“O, ce este omul? Spicul ierbii, precum a spus Iov, pe care îl coseşte mâna lui Dumnezeu. Ce rămân? Paiele. Ce se ia cu mâna nevăzută? Spicul. Al Tău e sufletul, Doamne, iar trupul e al pământului. La despărţire, fiecare îşi ia ce-i al lui: pământul – trupul, Domnul – sufletul. Cunoaşterea noastră este una cu necunoaşterea în amândouă cazurile: şi când privim la cel viu, şi când privim la cel mort. (…)
Unde sânt chefurile petrecăreţilor, unde-i cântecul celor voioşi, unde-i larma celor puternici, unde-i vuietul celor trufaşi? Unde-i strigătul şi răcnetul celor năimiţi şi corupţi? O vor şti mai bine decât capul tău tălpile tale, când vor călca peste osemintele lor uscate, pentru că te vor înţepa şi te vor face să gemi.Unde este farmecul rotunjimilor şi plinătăţii trupului? În viermăraia şi în murdăria de negrăit. Unde sânt sânii atrăgători, care tresăltau de dragoste? În muşuroiul de sub copitele măgarilor. Unde sânt mâinile mai scumpe decât aurul, care slujeau oaspeţilor? Acum sânt beţe uscate sub
roţile căruţelor. (…)Unde sânt cinstirile şi onorurile? În strunele rupte şi în timpanele sparte. Unde este strălucirea feţei şi a ochilor? În obrajii umflaţi şi în bezna orbitelor goale.
Unde sânt împăraţii, Doamne? Întreabă slugile lor. Unde sânt bogătaşii, Doamne? Întreabă cerşetorii. Unde sânt femeile frumoase? Întreabă viermii şi râmele.
Pe deplin, nimica sântem în faţa lui Dumnezeu. Doamne Dumnezeul nostru, nimica sântem! Răsărim şi ne uscăm ca iarba. Ne risipim ca un nor fără apă. Ne ofilim ca florile în grădină. Ne înălţăm şi ne pierdem ca fumul şi aburul. Venim şi trecem ca nuntaşii. Ne auzim şi amuţim ca sunetul fluierului. Sântem ca un călător care poate zice: Bună dimineaţa!, dar nu-i mai e dat să spună: Bună seara! Sântem ca o poezie pe care o recită poetul şi, într’o clipă, se întrerupe. “ (Sf. Nicolae Velimirovici – „Prin Fereastra Temnitei”)
Să citim cu mare atenţie această meditaţie a Sf. Nicolae, pentru că nu trebuie să uităm ce suntem. Ni se dă TOTUL, deşi noi suntem nimic. Atunci, pentru ce tot acest risc, pentru ce să pierdem totul? Să reţinem: deşi suntem nimic, pentru că ni s-a dat totul, dacă pierdem, am pierdut totul! Viaţa nu este un simplu joc, în viaţă e vorba chiar despre “a fi sau a nu fi” şi este foarte grav dacă ne amăgim că n-avem nimic de pierdut păcătuind astfel.
Dacă nu înţelegi, omule, cum vin toate astea, sau îţi vine greu de înţeles ce e rău în a te „bucura” sau a te „desfăta” cu imaginile „atrăgătoare” ale femeilor/bărbaţilor, priveşte mai bine cele două fotografii de mai sus şi poate-ţi mai vii în fire, pentru că orice femeie şi orice bărbat, dincolo de înveliş, mai mult decât trup, e un suflet ca şi tine; iar când sufletul s-a despărţit de trup, nu rămâne decât ce anume ai admirat tu, mai inainte: tocmai stricaciunea…
Despre viaţă ne spune acelaşi Sf. Nicolae Velimirovici în “Rugăciuni pe malul lacului”: “Tu ești viață, O, Dumnezeul meu, și viața este lumină. Tu ești lumină, O, Dumnezeul meu, iar Tu nu voiești să fii ascuns în întuneric și să nu poți străluci.” Şi mai înainte, despre „atracţia” bărbatului către femeie: “Cu adevărat este amăgire de sine ca un om să creadă că o femeie îl atrage. Cu adevărat, este viață nefolosită într-un om – lucru care-l atrage pe acesta spre femeie, fiindcă viața nu voiește să rămână nefolosită.”
Cuvânt despre ce se cade a face cineva când va fi răpit cu ochii (Sf. Nicodim Aghioritul)
Iar dacă un fur ca acesta va reuşi să te răpească vreodată, să te nevoieşti ca măcar să nu laşi idolul Afroditei, adică al poftei celei urâte să se întipărească în sufletul tău. Şi cum asta? Sau să năzuieşti la Dumnezeu prin rugăciune – acest lucru fiind mai puternic, căci „a Domnului este mîntuirea” (Psalmi 3, 8), după cuvântătorul de psalmi – sau să-ţi întorci închipuirea spre un alt gând oarecare. Că idol pe idol şi închipuire pe închipuire se şterg. Căci – zice înţelepciunea populară – „cui pe cui scoate.” O astfel de lucrare se vede că făcea şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu: „Vederea m-a răpit pe mine, dar m-am ţinut. Idol al păcatului nu mi-am făurit. Idolul a stătut şi am scăpat de încercare.” Auzi! A stat – zice – idolul păcatului, şi nu s-a întipărit în închipuire, iar omul s-a slobozit numaidecît de ispită, adică de învoirea şi drept urmare, de fapta păcatului.
Sfîntul Ioan Gură de Aur şi Sfînta Singlitichia te sfătuiesc să foloseşti următorul meşteşug pentru a scăpa de patima ta, adică de idolul acelei feţe care s-a întipărit în închipuirea ta şi cu care diavolul nu încetează a te supăra: scoate, cu mintea, ochii idolului aceluia, scoate-i carnea de pe obraji, taie-i buzele, scoate-i pielea de deasupra, care se arată a fi frumoasă, şi gîndeşte-te că ce se ascunde dedesubt este atît de greţos, încît omul nu suferă a o vedea fără urîciune şi îngreţoşare. Nu este altceva decît o căpăţînă despuiată şi un os înroşit, plin de sînge şi înfricoşat la vedere. Că Gură de Aur zice: „Nu lua aminte nici aici la floare, ci treci mai în adînc cu gîndul şi, ridicînd cu gîndul de jur-împrejur pielea cea frumoasă, ia aminte la cele ce zac sub ea” (Omilia a şaptea la Epistola a II-a către Corinteni). Iar prea-înţeleapta Singlitichia zice: „De se iveşte în cămările minţii o nălucire de vedere necuvioasă, se cade a o schingiui cu cuvîntul: astfel, să se taie ochii acelui idol, să i se scoată carnea din obraji, să i se taie şi buzele şi să se vadă închegarea cea urîtă de oase goale, şi astfel să se socotească ce era de fapt cea dorită. Astfel poate fi oprit gîndul de la rătăcirea cea deşartă. Căci cea iubită nu era nimic decît numai sînge şi oarecare flegmă amestecată. Trebuie însă să ne închipuim în gîndul nostru că din toată fiinţa celui îndrăgit izvorăsc răni greu mirositoare şi putrezite şi, ca să spun pe scurt, se înfăţişează ochilor celor lăuntrici asemenea unui mort. Căci aşa se cade a ne îndepărta de dulcea pătimire” (Marele Atanasie în Viaţa Sfîntei Singlitichia).
Bibliografie: Sfîntul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Buna Vestire, Bacău, 2000
“Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte! Sfintele sfinţilor!”
