Cuviosul Serafim Rose: “ORTODOXIA ȘI RELIGIA VIITORULUI”

3. Locuri si practici hinduiste
   În 1956 am facut parte dintr- o expeditie de teren împreuna cu un grup de jurnalisti reporteri în insulele Filipine. Ma interesau religiile primitive, mai cu seama cele din asa zisele zone de „ne – aculturatie” 1, religii care sa nu fi fost semnificativ expuse activitatilor de misiune crestina.

La ora la care am pasit în interiorul tribului Ifuago nu credeam în magie neagra, dar la plecarea mea de acolo am crezut. Preotul tribului (un munbaki) pe nume Talupa a devenit prietenul meu cel mai bun. El îmi dadea toate informatiile. Cu timpul am aflat ca era faimos pentru maiestria cu care practica magia neagra. Ceremonia lor rituala, „baki”, are loc aproape în fiecare seara în anotimpul recoltatului si pentru ea se strâng într- o coliba în jur de doisprezece vraci (preoti).

Pe parcursul întregii nopti se invoca diferite zeitati si stramosi, se bea vin de orez si se aduc ofrande în fata a doua mici figurine numite „bulol”. Ofranda consta în sânge de pui colectat într-un vas. Sângele este folosit mai întâi la ghicirea viitorului pe baza marimii si numarului bulelor cere se formeaza în el, si a timpului necesar pentru coagulare. Viitorul se mai ghiceste si dupa configuratia si culoarea organelor din puiul sacrificat.
În acest sânge se îmbãiaza apoi cele doua figurine, ceea ce constituie momentul propriu-zis al ofrandei. Iar eu, în fiecare noapte cu luna luam notite cu constiinciozitate. Nu voi intra însa în detaliile de magie neagra practicata de tribul Ifuago.
Ideea principala este ca eu venisem cu prejudecata ca magia de orice fel poate fi explicata stiintific. Or, la plecarea mea de acolo, vazusem cu proprii mei ochi o atât de mare varietate de fapte si incidente supranaturale ca orice explicatie stiintifica a lor era virtual imposibila. Cauza pentru care am parasit acel trib, eu nefiind deloc o persoana care se sperie usor, nu a fost însa aceea ca am constatat efectul incontestabil al ritualurilor lor, ci ca l – am constatat cel putin de doua ori manifestându- se asupra mea.
Unsprezece ani mai târziu am fost într-un pelerinaj la Pestera Amarnath din muntii Himalaya. Este locul de închinare la zeul Shiva si considerat cel mai sfânt de traditia hindusa, în el se spune ca zeul se arata celor care îl slujesc cu credinta, acordându-le în acelasi timp si daruri. Calatoria pâna la pestera este lunga si anevoioasa, în ea traversându- se culmea Mahaguna printr- o trecatoare de 5200 de metri altitudine, care, pe o anumita portiune, este practicata peste un ghetar.

În timpul acelei lungi calatorii petrecute în tacere totala (calauza mea nevorbind engleza iar eu nevorbind hindusa) speram cu sinceritate ca zeul, caruia ma închinasem si la care meditasem atâtia ani, mi se va arata în sfârsit si mie.
Dar chipul lui Shiva din pestera este el însusi o curiozitate: este o formatiune de gheata alcatuita prin picurarea apei, care creste si descreste odata cu fazele lunii. Când este luna plina, marimea naturala ajunge pâna la nivelul pesterii – aprox. 4, 5 m înaltime – , iar când luna este întunecata nu mai ramâne aproape nimic din ea. Si asa creste si descreste în fiecare luna. Din câte stiu, nimeni nu a dat pâna acum o explicatie stiintifica acestui fenomen.
Eu ajungeam într- o perioada potrivita. Statuia era la marimea ei maxima. Eram pregatita cu nuci verzi de cocos, cu tamâie, cu bucati de textile rosii si albe, cu nuci, stafide si zahar, adica toate cele prescrise pentru jertfa. De emotie îmi erau ochii plini de lacrimi. Dar îmi este greu sa povestesc ce a urmat.
Atmosfera din pestera vibra într-un mod care numai în noptile de magie neagra din tribul Ifuago îmi mai fusese dat sa o simt. Practic, de cum am pus piciorul înauntru, m – a izbit o senzatie inexplicabilã de rau în atmosfera si am iesit cu convulsii de voma înca înainte de a termina preotul sa arda jertfa mea marii imagini de gheata.
Credinta mea în hinduism primise o lovitura la Pestera lui Shiva, dar a mai trecut timp pâna sa ma eliberez total de ea. A fost o perioada în care încercam sa gasesc ceva care sa sustina edificiul care începea sa se prabuseasca, dar nu gaseam nimic. Privind retrospectiv, am parerea ca ne dam seama ca ceva e cu adevarat rau cu mult înainte de a ne veni s- o credem, iar lucrul acesta a fost valabil pentru mine cu privire la „practicile spirituale” si „locurile sacre” hinduse.
La începutul initierii sale de catre guru, novicelui i se da o „mantra sanscrita” (o formula magica personala), si practici religioase speciale, care sunt în întregime ezoterice si nu se gasesc decât în traditia orala. Mentionarea lor în scris este interzisa si nici un initiat nu are voie sa le dezvaluie, secretul lor fiind pazit prin sanctiuni extrem de dure. Aceste practici sunt însa dezvãluite progresiv de guru învãtãcelului sau, care este invitat sa le „verifice” conform filosofici pragmatice hinduse de care am vorbit mai sus. Si aceste practici dau într- adevar rezultate, învatacelul dobândeste anumite puteri, „siddhis”, cum ar fi citirea gândurilor, puterea de a vindeca sau a distruge, de a produce obiecte, de a prezice viitorul si asa mai departe, adica toata gama celor mai periculoase experiente psihice.
Lucrul cel mai grav însa este ca discipolul cade invariabil într- o stare de prelest (înselaciune diavoleasc), când ia înselatoria drept realitate. Aceasta nu înseamna ca „experientele” pe care le încearca nu sunt reale, ci ca ele nu provin nicidecum de la Dumnezeu. Este vorba de senzatii extrem de placute, de viziuni de zeitati în lumina etc. (sa tinem minte ca si Satan se poate transforma în înger de lumina), care se sustin foarte bine cu afirmatiile filosofici hinduse, totul rezultând într-un sistem practic si teoretic foarte compact.
În realitate însa, hinduismul nu este atât o preocupare intelectuala cât un sistem de practici care nu înseamna, nici mai mult nici mai putin, decât magie neagra . Adica daca faci gestul x, obtii lucrul y; nimic mai mult, decât un simplu contract. Termenii acestui contract însa nu sunt niciodata lamuriti clar si rareori noul initiat este curios sa afle care este originea acestor experiente si de unde îi vin lui puterile „miraculoase”. Situatia este clasic faustiana si ceea ce practicantul nu stie este ca pretul pentru toate acestea îl constituie chiar propriul sãu suflet nemuritor.
Aria acestor practici este foarte vasta, capabila sa satisfaca orice temperament. Zeitatea poate sa aiba forma unui zeu sau a unei zeite, sau poate sa fie lipsita de forma – ” brahmanul absolut”. Tipul de relatie cu acest „ideal” ales, variaza si el în functie de cum este identificat acest ideal – copil, mama, tata, prieten, iubit, sluga – , sau, în cazul sistemului Advaita Vedanta, „relatia” însasi fiind socotita identitate. Gurul nu numai ca îi indica novicelui mantra personala si practicile pe care trebuie sa le urmeze, dar îi hotaraste si cum trebuie sa- si traiasca viata personala si care trebuie sa-i fie programul zilnic.
În cadrul sistemului Vedanta (monistic), de exemplu, discipolii care nu sunt casatoriti, nici nu mai au voie s – o faca; toate fortele lor sunt directionale în sensul atingerii performantelor de ordin practic. Este interzis si consumul de carne, pentru ca el distruge acuitatea perceptiei. Gurul este literalmente însusi „dumnezeul” si „mântuitorul” respectivului discipol.
Aceste practici atât de diverse se reduc de fapt la câteva tipuri generale. Este vorba, în primul rând, de o idolatrie. Persoana se închina la o statueta sau la o imagine, aducându- i jertfa lumânari, camfor, tamâie, apa si dulciuri. De asemenea, zeitatii alese i se face vânt cu un evantai din coada de iac, i se face baie, este îmbracata si dusa la culcare. Toate acestea par copilarii, dar ele se constituie în tot atâtea experiente psihice al caror efect este bine sa nu-l subestimam. Idolatria Vedanta, pe de alta parte, ia forma adularii de sine, fie într-un mod interior, mental, fie în mod exteriorizat, cu toata recuzita rituala. Proverbul indian „So Ham, So Ham” sau „Eu sunt el, eu sunt el”, ilustreaza aceasta adulare de sine.
„Japa” este repetarea mantrei sanscrite desemnate de la început fiecarui discipol. Este, de fapt, incantarea unei formule magice.
„Pranayama” consta din exercitii de respiratie executate împreuna cu rostirea formulelor magice. Exista si alte practici specifice sistemului „Tantra”, în care Dumnezeu este privit ca „Mama”; principiu feminin, putere, energie, principiu de evolutie si actiune. Mai este cunoscut si sub numele celor 5 M-uri. Conotatia lor fiind nedisimulat malefica, nu le voi mai descrie aici.

Ele si – au facut însa drum pâna în America. Swami Vivekananda le prescria împreuna cu Vedanta.
Iata ce afirma el despre sine si în general: „Eu unul ma închin celui teribil! Este o greseala sa credem ca placerea este dorita în mod egal de toti oamenii. Foarte multora le place, dimpotriva, durerea, printr-un sentiment care le este înnascut. Sa ne închinam deci terorii de dragul terorii însasi. Foarte putini sunt acei care au curajul sa se închine mortii, sau zeitei Kali. Noi însa sa fim niste adoratori ai mortii”.
Alte cuvinte ale lui swami despre zeita Kali: „Unii iau în derâdere existenta zeitei Kali. Dar la ora actuala ea este în mijlocul oamenilor. Ei sunt încremeniti de spaima si armata a fost chemata sa împarta moartea. Cine poate spune ca Dumnezeu nu se manifesta El însusi ca Rau precum si Bine? Dar numai hindusul îndrãzneste sa se închine si Raului” 2 . Marele pacat este cã aceastã practicã cu un caracter satanic de netãgãduit este sãvârsita cu convingerea cã este bunã. Iar mântuirea, care este în zadar cãutatã în hinduism prin eforturi de sine, pline de ardoare, poate fi lucratã doar de Dumnezeu prin lepadarea de sine crestinã.

1. 1.  Aculturatie: preluare de catre o populatie a unor elemente de cultura materiala si spirituala sau a întregii culturi a unui popor aflat pe o treapta superioara de dezvoltare. – Din fr. acculturation (DEX) (n. tr.)
   Foarte putini (chiar dintre cei foarte doritori sa intre în „dialog” cu religiile orientale si sa se uneasca cu ele) au o idee clara asupra masivitatii practicilor idolatro -satanice care au dominat lumea pâna la izbavirea ei prin venirea in istorie a Mântuitorului Hristos. Zeita Kali, una dintre cele mai importante zeitati hinduse este reprezentata în mod obisnuit în mijlocul unui dans sângeros al mortii, având la gât cranii si capete taiate si limba scoasa afara în mod hidos într-o sete neostoita de sânge; ea este împacata în templele hinduse cu sânge de capre sacrificate (justificat de Swami Vivekananda astfel: „De ce n-am adauga un pic de sânge pentru a întregi tabloul?”) Despre zeita Kali, Swami Vivekananda a mai spus (conform marturiilor ucenicei lui, ‘Sora Nivedita’): „Cred ca ea este cea care ma inspira in cel mai mic lucru pe care îl întreprind si ca ma poarta dupa voia ei”; fiind constient la fiecare pas de prezenta ei ca si când ar fi fost o persoana tangibila. De asemenea, o invoca: „Vino, o Maica, vino! Caci teroare este numele tau”. Idealul sau religios era acela „de a deveni una cu eterna groaza”. Poate fi aceasta, asa cum încearca unii sa ne convinga, un exemplu de „autentica viata spirituala a celor nebotezati”, o parte a „bogatiilor” spirituale, pe care suntem îndemnati sa le luam de la religiile necrestine? Sau este mai degraba o dovada pentru cuvintele psalmistului dumnezeii pagânilor sunt idoli?”
2. „Evanghelizarea” occidentului
   În 1893 un calugar hindus necunoscut sosea la „Parlamentul Religiilor” din Chicago. Era Swami Vivekananda pe care l – am pomenit mai sus. A facut o impresie uluitoare asupra celor prezenti atât prin felul de a vorbi si prin ceea ce a spus, cât si prin felul cum arata: îmbracat într- o roba portocalie cu stacojiu pe deasupra si purtând turban. A devenit imediat steaua saloanelor din înalta societate bostoniana si new-yorkeza iar filozofii de la Harvard erau impresionati de el la culme, în scurta vreme si – a creat un nucleu foarte puternic de discipoli si partizani pentru planul sãu grandios de evanghelizare hinduista a întregii lumi occidentale mai ales din perspectiva hinduismului vedantic (monist).

S – au stabilit astfel societati Vedanta în marile orase americane si europene, însa aspectul cel mai important al activitatii lui a fost acela ca a reusit sa- si introduca ideile în marele circuit al gândirii si practicii universitare.
Scopul sau acesta era! Sa- si faca cunoscute ideile cât mai rapid si cât mai eficace. Putin conta pentru Vivekananda daca ele erau crezute sau nu, câta vreme mesajul lor ajungea pretutindeni. De multe ori el chiar spunea: „Bateti la fiecare usa. Spuneti – le tuturor ca toti sunt de natura divina”.
Astazi parti si ecouri ale mesajului sãu se gasesc în orice librarie, în mii de exemplare ieftine, iar autorii lor sunt: Christopher Isherwood, Somerset Maugham, Aldous Huxley 1 , Teilhard de Chardin si chiar Thomas Merton.
Thomas Merton este, fara discutie, cazul cel mai special si în acelasi timp mai periculos, pentru ca el avanseazã ideile lui Vivekananda de pe pozitiile unui monah crestin iar cartile lui, afectând institutia vitala a crestinismului occidental, au dat o lovitura puternica Romano – Catolicismului în ansamblu. Cu putin înainte de moartea sa, parintele Merton a scris un studiu foarte apreciativ ca introducere la o noua traducere a Bhagavad Gitei, care este manualul spiritual sau „biblia” hindusa si piatra de temelie a monismului sau Advaita Vedanta.
Trebuie sa nu pierdem nici un moment din vedere ca Gita se opune pas cu pas tuturor învataturilor crestine fundamentale. Cartea sa Maestrii Zen , publicata postum, este de asemenea, demna de mentionat pentru ca se bazeaza în întregime pe o eroare foarte insidioasa : premisa ca toate asa numitele „experiente mistice” din indiferent ce religie sunt adevarate. Lucrurile însa nu stau deloc asa, si o persoana de talia lui Thomas Merton ar fi trebuit s – o stie. Ca ele nu stau asa o afirma si o dovedeste prin fapte Sfânta Scriptura si întreaga traditie a Sfintilor Parinti.

Personal cunosc o manastire catolica din California unde calugarii experimenteaza practici religioase hinduse, sub îndrumarea unui indian care a devenit preot catolic. Si cred ca daca terenul nu ar fi fost deja pregatit, asemenea lucruri nu s – ar fi putut întâmpla. Dar prin sosirea sa în Vest, Vivekananda aceasta a si facut, a pregatit terenul.
Mesajul vedantic al lui Vivekananda este foarte simplu de fapt. El pare mai mult decât este din cauza unui jargon sanscrit care face impresie si datorita structurii sale filosofice mai complexe. Dar mesajul lui esential este acesta: Toate religiile sunt adevarate, dar Vedanta reprezinta adevarul ultim. Diferentele sunt doar o chestiune de „nivele de adevar”. Avem de – a face, deci, cu mai multe „nivele ale adevarului”. Sau în cuvintele lui Vivekananda: „Progresia omului nu este de la fals la adevarat, ci de la ceea ce este adevarat, la ceea ce este si mai adevarat, de la adevaruri inferioare la altele superioare. Ceea ce este materie astazi devine spirit mâine. Viermele de astazi este si dumnezeul de mâine. „Vedanta se bazeaza pe convingerea ca omul este Dumnezeu. Deci, omul este cel care se mântuieste singur.

Vivekananda a formulat astfel: „Cine sa aiba puterea de a ajuta Infinitul? Chiar mâna care îti vine în ajutor pe întuneric trebuie sa fie propria ta mâna”. Vivekananda era însa destul de orientat, încât sa- si dea seama ca o Vedanta prezentatã în toate implicatiile ei si dintr- o data ar fi fost prea mult pentru mentalitatea crestinã. „Nivelurile de adevar” însa erau o notiune cum nu se poate mai potrivita pentru a asigura puntea de legatura catre ecumenismul ideal: acela în cadrul caruia nu se iveste nici un conflict pentru ca toata lumea are dreptate.
Sau cum afirma swami: „Daca una singura din religii este adevarata, atunci toate celelalte trebuie si ele sa fie adevarate. Astfel credinta hindusa este a tuturor – deci si a voastra – , tot atât de mult pe cât este si a mea.
Noi hindusii nu numai ca toleram, dar ne unim chiar cu toate religiile, rugându-ne la moschee cu mahomedanul, închinându-ne focului împreuna cu zoroastrul si îngenunchind la piciorul crucii împreuna cu crestinul. Noi stim ca toate religiile, în mod egal, de la cel mai primitiv fetisism, pâna la cel mai înalt absolutism, sunt tot atâtea încercari ale sufletului omenesc de a cuprinde Infinitul. Deci noi suntem cei care strângem toate aceste flori într-un minunat buchet, caruia, legându -l cu panglica iubirii, ne închinam plini de încântare”.
Cu toate acestea, toate religiile nu sunt considerate în hinduism decât trepte cãtre adevarata si suprema religie, care este Advaita Vedanta. Vivekananda, în realitate, dispretuia Crestinismul pe care îl considera „un adevar de ordin inferior”, dualist, în conversatiile lui particulare spunea ca numai un las ar fi capabil sa întoarca si celalalt obraz. Si orice ar fi apreciat la celelalte religii, întotdeauna revenea la necesitatea Advaitei Vedanta.
„Arta, stiinta si religia – spunea el – , nu sunt decât cele trei cai diferite care exprima un singur adevar. Dar ca sa întelegem acest lucru trebuie sa fi patruns mai întâi în teoria Advaitei”.
Atractia pe care o exercita aceste idei asupra tineretului de astazi este incontestabila. Vedanta declara libertatea absoluta a fiecarui suflet de a fi el însusi. Ea neaga orice distinctie între sacru si profan, între ceea ce este sfânt si ceea ce înseamna lumea obisnuita. Aceste dualitati nu reprezinta decât cai de exprimare diferita a unui singur adevar. Si singurul scop al religiei este acela de a satisface nevoile de absolut ale tuturor, indiferent de temperamentul lor: un dumnezeu si o închinare pe placul fiecaruia, într-un cuvânt, religia este „fa ceea ce-ti convine”.
Va voi arata cât a fost de eficace în a introduce aceste idei hindu în romano – catolicism, unde succesul sau a fost cel mai impresionant.
Swami Vivekananda a sosit pentru prima oara în America ca reprezentant al Hinduismului în „Parlamentul Religiilor” (1893). În 1968 s – au sarbatorit 75 de ani de la acel eveniment, ocazie cu care a avut loc un „Simpozion al Religiilor”, sub auspiciile Societatii Vivekananda Vedanta din Chicago. Romano – Catolicismul era reprezentat de un teolog dominican de la Universitatea De Paul, preotul Robert Campbell. Swami Bhashyananda a deschis lucrarile cu un mesaj de bune urari din partea a trei mari personalitati, între care un cardinal american.
În sesiunea de dupa amiaza, Campbell a vorbit despre conflictul dintre traditie si modernism în Catolicismul contemporan. El a spus: „La universitatea în care lucrez testele de opinie arata ca studentii catolici manifesta de cinci sau sase ani încoace atitudini vadit mai liberale decât s – a putut constata în trecut. Si sunt convins ca marele Swami Vivekananda însusi ar fi privit favorabil cele mai multe miscari în directia unei liberalizari a Crestinismului”. Confuzia pe care o facea preotul Campbell însa era ca tendintele manifestate de studenti si numite de el „crestine”, nu erau în realitate deloc crestine; ele erau pur si simplu atitudini si practici Vedanta.
Si ca sa nu se iveasca nici o îndoiala în privinta acestei interpretari, voi cita cuvintele acestui preot romano catolic referitoare la pozitia modernistilor asupra a cinci aspecte de credinta, asa cum au fost ele formulate în trei reviste de specialitate internationale: Prabuddha Bharala , publicata la Calcuta; Vedanta Kesheri , publicata la Madras, si Vedanta and the West (Vedanta si Occidentul), care apare la Londra.

Despre dogme: „Adevarul este o notiune relativa, doctrinele si dogmele acestea (adica natura lui Dumnezeu, scopul vietii pe pamânt, natura sufletului) nu sunt lucruri imuabile, ci schimbatoare, oamenii aflându – se mereu în situatia de a nega astazi ceea ce ieri afirmau ca sunt adevaruri sfinte”.
Despre Dumnezeu: „Este adevarat ca Iisus este divin, dar oricare dintre noi poate fi divin. De fapt cred ca atitudinea crestina liberala se misca foarte clar în directia filozofiilor orientale – atât în ceea ce priveste conceptia despre un Dumnezeu impersonal, cât si în legatura cu conceptul ca suntem divini cu totii”.
Despre pacatul originar: „Acest concept degradant si jignitor despre fiinta umana este respins de crestinismul liberal, care afirma ca persoana umana este perfectibila prin instructie si educatie corecta”.
Despre lume: „…liberalii afirma ca lumea în care traim poate fi îmbunatatita si ca ar trebui sa ne dedicam cu totii construirii unei societati mai umane, în loc sa suspinam sa ajungem la Rai”.
Despre alte religii, „grupul liberal” afirma: Trebuie abandonata calea demodata a misiunii de convertire. Ci, mai bine sa dezvoltam mai bune relatii cu alte religii”.
Deci acestea sunt afirmatiile preotului romano – catolic Campbell, purtatorul de cuvânt al „Grupului Catolic Modernist”. Modernistul a fost momit ca un copil de generozitatea unor adevaruri mai înalte, a unei filozofii mai adânci si a unui sublim mai inefabil, care se obtine subordonându-L pur si simplu pe Hristos cel viu, omului modern.
Astfel, iata vedem succesul spectaculos al hinduismului, sau al lui Swami Vivekananda, sau al puterii din spatele lui.
Iata cum s- a facut curatenie în romano – catolicism. Câinii sai de paza au luat hotul drept prieten al stapânului, iar casa este devastata sub ochii lor. Hotul a spus: „Haideti sa fim mai toleranti în dialoguri interconfesionale”, intrând pe poarta. Mai departe era simplu. Hindusul „crestin” (swamis -ul) nu avea decât sa expuna filozofia Vedanta, folosind terminologie crestina.
Pe de alta parte, crestinii hinduisti (adica grupul catolicilor „modernisti” sau „liberali”), au trebuit sa- si largeasca cadrul propriei religii, pentru a cuprinde în ea si hinduismul. Astfel, în mod necesar, adevarul a devenit eroare, iar eroarea adevar. Dar, vai! Unii ar vrea acum sa târasca în aceasta casa a dezolarii si Biserica Ortodoxa. Dar sa le amintim modernistilor cuvintele lui Isaia:
Vai de cei care zic raului bine si binelui rau; care numesc lumina întuneric si întunericul lumina; care socotesc amarul, dulce si dulcele, amar. Vai de cei care sunt întelepti în ochii lor si priceputi dupa gândurile lor! (Isaia 5, 20 -21)

1. 
   Scriitori englezi de mare popularitate ai secolului XX, amplu tradusi si comentati si în cultura româna. Acel aspect al operei lor, la care se face aluzie in acest studiu, este insa mai putin familiar publicului românesc. De ex. Aldous Huxley (1894 – 1963), stabilit în California în 1937, publica între altele Time Must Have a Stop (Timpul trebuie sa aiba un sfârsit, 1944) în care autorul încearca sa evoce starea psihica a unei persoane în momentul mortii si imediat dupa aceea; si The Doors of Perception ( Usile perceptiei , 1954) – în care se avanseaza ideea ca „sublimele stari mistice” nu sunt altceva decât functii ale glandelor suprarenale excitate prin consumul anumitor droguri, in calitate sa de agent britanic, Somerset Maugham (1874 – 1965) a trebuit sa paraseasca intempestiv Franta numai cu o valiza si sa se refugieze în S.U.A. unde ramâne timp de sase ani (1940 – 1946). America este si pentru acest scriitor tara aventurilor mistice, care îsi gasesc expresie în cartea The Razor’s Edge ( „Pe lama de cutit”, sau „La marginea realitatii”, 1945). Christopher Isherwood (1904 – ?), scriitor prolific si foarte activ si in lumea filmului si a scenei, emigreaza in 1939 in California spre a lucra ca scenarist la Holywood. Este cel care a tradus, împreuna cu Swami Prabhavananda, Bhagavad-Gita (1944) în limba engleza. In colaborare cu acelasi a mai scris Shan-Kara’s Crest-Jewel of Discrimination (1947), si How to Know God; the Yogi Aphorisms of Patanjali (Cum sa-L cunoastem pe Dumnezeu; aforismele yoghine ale lui Palanjali, 1953), dupa CHAMBERS BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990 (n.tr.).
2. Scopul Hinduismului: Religia Universala
   Nu mi – a venit sa cred când am vazut ce avans colosal capatase hinduismul pe teritoriul credintei crestine în timpul cât eu o abandonasem. Eu am descoperit toate aceste schimbari fara efort, tocmai pentru faptul ca în toti acesti douazeci de ani am fost practic izolata din punct de vedere intelectual de restul lumii, pentru ca ma subordonasem cu totul gurului meu. Trebuia sa respect cu strictete toate prescriptiile lui, indiferent cât de severe, fara înteles sau absurde mi se pareau. Printre ele se afla si interzicerea de a citi carti cu continut crestin sau de a sta de vorba cu crestinii, în pofida vorbariei lor despre adevarul religiilor, swamii stiu ca Hristos este dusmanul lor de neînvins.

Deci, douazeci de ani nu am facut altceva, decât sa studiez filozofia orientala si sa practic ascetismul hindus. Gurul mi – a trasat sa urmez cursuri universitare si sa obtin o diploma în filozofie si antropologie. Dar privind retrospectiv, acele studii nu au constituit altceva decât o diversiune, care sa-mi dea sentimentul ca fac ceva foarte important, adevarata activitate fiind de fapt timpul petrecut cu swami si cel în care puneam în practica învãtãturile Vedanta.
Misiunea trasata de Swami Vivekananda s- a îndeplinit în mai toate aspectele ei. Un singur punct a ramas înca nerezolvat: instaurarea unei religii universale . Iar instaurarea unei astfel de religii în lume va echivala cu victoria finala a diavolului, pentru ca „Religia Universala” nu are voie sa contina „nici o idee individualista si sectara”, ea nemaimentinând din crestinism decât o terminologie goala.
Instaurarea „Religiei Universale” va trebui sa echivaleze cu conflagratia totala a crestinismului. Si aduc aici, spre ilustrare, opera preotului iezuit Theillard de Chardin, care deja fundamenteaza „Noul Crestinism” tocmai în termenii în care Swami Vivekananda îsi specifica propria sa „Religie Universala”.
Theillard de Chardin constituie un caz special tocmai pentru faptul ca, spre deosebire de teologii catolici traditionalisti, el este foarte apreciat de clerul catolic academic, care însa, dupa parerea mea, fie nu au nici o idee despre ceea ce este de fapt opera lui Theillard, fie ca se prefac ca nu vad. Aceasta opera plagiaza în mare parte doctrincle Vedanta si Tantra, pe care le combina în liantul unui jargon de sonoritate crestina si le prezinta apoi sub masca de mare efect a evolutionismului.

Iata un citat: „Lumea în care traiesc devine dumnezeiasca. Si totusi focul ei nu ma arde, iar apele ei nu ma topesc. Caci, spre deosebire de formele false ale unui monism care sa ma împinga spre un inconstient al pasivitatii, eu descopar un pan – crestinism care ma conduce printr-un proces intens de disociere, la o unificare

finala. Voi ajunge la spirit doar prin cea mai adânca si totala dezlantuire a fortelor materiei… Marturisesc ca, urmând exemplul Dumnezeului întrupat, Care mi S – a revelat în credinia catolica, nu pot sa ma mântuiesc, decât unindu-ma cu Universul”.
Aceasta ce nu este altceva decât cel mai pur hinduism! Are câte putin din toate: un vers din una din Upanisade si bucati din câteva sisteme filozofice împreuna cu practicile lor.

Într- o conferinta de presa a prelatului Arrupe, generalul „Societatii lui Iisus”, care a avut loc în iunie 1965, lui Theillard de Chardin i s – a luat apararea pe temeiul ca „nu este teolog sau filosof de profesie, si, deci, poate sa nu fie constient de toate implicatiile teologice si filozofice pe care le pot capata intuitiile sale”. Dupa care, respectivul prelat l – a laudat pe Theillard de Chardin, astfel: „Parintele Theillard este una din marile voci ale gândirii filozofice contemporane, iar succesul sãu nu trebuie sa ne mire. Marele lui merit este acela de a fi reusit sa reconcilieze stiinta si credinta religioasa”. Iar modul în care a reusit el aceasta, adaug eu, este prin fundamentarea unei noi religii.
Iata ce spune Theillard însusi: „Noua religie nu va fi a altceva decât vechiul nostru crestinism, dar îmbogatit cu un suflu nou ce provine din evolutia fireasca si legitima a dogmelor sale în contactul lor cu noile idei ce apar în societate”. Sa examinam în aceasta lumina „Religia Universala” a lui Vivekananda, alaturi de „Noul Crestinism” al lui Theillard. Asa cum este ea propusa de Vivekananda, „Religia Universala” trebuie sa aiba cinci caracteristici.
În primul rând trebuie sa fie stiintifica si construita pe principiul legilor spirituale, adica va fi o religie adevarata si stiintifica. Caci într- adevar, atât Vivekananda, cât si Theillard folosesc scientismul teoretic ca articole de credinta.
În, al doilea rând, fundamentul sau este, unul evolutionist. Sau, în cuvintele lui Theillard: „O forma religioasa necunoscuta pâna acum, una pe care nimeni nu a putut pâna în prezent sa o imagineze sau sa o descrie, pentru ca universul nu era destul de larg si de organic sa o încapa. O noua forma de religie ia fiinta acum în inimile oamenilor, dintr- o samânta semanata de ideea de evolutie”. Si în continuare: „Pacatul originar… este un concept care ne leaga de mâini si de picioare si ne goleste sângele din vene” pentru ca ,”asa cum este el formulat acum apare ca un concept static, ce reprezinta un anacronism pentru sistemul nostru evolutionist de gândire”.
Este locul sa afirmam aici ca acest concept pseudoreligios de „evolutie” pe care Crestinismul l – a respins întotdeauna, este de milenii un concept constitutiv al gândirii hinduse si el nu lipseste din nici una din aplicarile ei practice.
În al treilea rând, „Religia Universala” nu prezinta în centrul ei nici o personalitate unificatoare, ci ea este fondata de niste „principii eterne”. Theillard este în mod cert pe drumul spre un Dumnezeu impersonal, când scrie: „Hristos îmi devine din ce în ce mai indispensabil… dar în acelasi timp, persoana istorica a lui Hristos îmi devine din ce în ce mai lipsite de substanta si mai indistincta”. „Viziunea mea despre El ma poarta din ce în ce mai sus pe axa ortodoxiei”.
Ne pare rãu sa spunem, dar acest spirit al unui „Hristos” nonistoric este „ortodoxie” hindusa, nu crestina.
În al patrulea rând, scopul principal al „Religiei Universale” este acela de a satisface nevoile spirituale ale diferitelor tipuri de caractere umane; lucru ce nu poate fi oferit de asa zisele religii individualiste si sectare. În viziunea lui Teillard de Chardin, Crestinismul însusi este o astfel de religie, pentru ca el nu raspunde tuturor tipurilor de aspiratii religioase. Iata cum îsi exprima el nemultumirea sa: „Crestinismul ramâne în continuare oarecum un refugiu. El nu mai îmbratiseaza sufletul, nu- l mai satisface, sau, într-un anumit fel, nu mai este în stare sa calauzeasca viata omului modern”.

În al cincilea si ultimul rând, în cadrul „Religiei Universale”, sau al „Noului Crestinism”, noi ne îndreptam cu totii catre aceeasi destinatie, indiferent de traditia religioasa din care provenim. Pentru Teillard de Chardin aceasta destinatie este „Punctul Omega” situat dincolo de posibilitatea oricarei reprezentari. Pentru Vivekananda aceasta destinatie este întruchipata de „OM”: „Întreaga umanitate se îndreapta catre poalele acelui loc pe care se afla înaltat simbolul care nu este simbol, numele care este mai presus decât toate sunetele”.
Unde se va sfârsi aceasta deformare a crestinismului si triumful hinduismului? Vom avea pe „OM” 1
sau vom avea pe Omega (adica pe Hristos)?

1. În text „OM” nu este luat în întelesul de om ca persoana, ci ca silaba sacra a hindusilor.

III. „MINUNEA” UNUI FACHIR SI RUGACIUNEA LUI IISUS

de Arhimandritul Nicholas Drobyazgin
Autorul acestei marturii, ucis prin moarte martirica în timpul regimului comunist, pe atunci proaspat instaurat în Rusia, s – a bucurat de o cariera plina de succes în calitate de ofiter în flota imperiala rusa, fiind în acelasi timp un pasionat al practicilor oculte si editor al jurnalului de ocultism Rebus.
Salvat dintr-un tragic accident naval printr- o minune a Sfântului Serafim de Sarov, el a întreprins un pelerinaj la Sarov, în urma caruia a renuntat la cariera sa militara si la practicile sale oculte si a devenit monah. Dupa ce a fost hirotonit preot, a plecat ca misionar în China, India si Tibet, slujind la capelele diferitelor ambasade, birouri consulare si legatii si ca staret al mai multor mânastiri.
Dupa 1914 s – a retras la Marea Lavra a Pesterilor Kievene (Pecerska), unde sfatuia îndelung pe multi tineri care îl cautau, cerându-i lamuriri despre ocultism si practicile oculte, si despre influenta lor asupra evenimentelor pe atunci în plina desfasurare în Rusia. În toamna anului 1924, la o luna dupa ce primise vizita unui anume Tuholx, autor al cartii intitulate Magia Neagra , el a fost asasinat în chilia sa de „persoane necunoscute” dar în mod clar nu fara stirea bolsevicilor. Stiletul cu care fusese înjunghiat avea un mâner cu semnificatii oculte.
Incidentul descris în povestirea ce urmeaza si care dezvaluie natura unuia dintre „darurile” mediumistice întâlnite frecvent în religiile orientale, a avut loc cu putin înainte de anul 1900 si a fost consemnat în scris în jurul anului 1922 de Dr. A. P. Timofievich stabilit ulterior la Mânastirea Nov – Diveyevo, N.Y. ¹
În acea minunata dimineata tropicala, vasul nostru taia valurile Oceanului Indian în directia Insulei Ceylon. Pasagerii, în cea mai mare parte englezi care mergeau la posturile sau afacerile lor din colonia indiana, erau vioi si nerabdatori sa vada pamântul de vis pe care îl aveau în fata, insula misterioasa ale carei basme minunate le încântasera copilaria. Înca nu se vedea insula, când vasul era deja învaluit de mireasma grea si îmbatatoare adusa de briza, a arborilor aromati de la tarm.
La un moment dat un nor albastru cuprinse orizontul, marindu – se din ce în ce mai mult pe masura ce vasul se apropia. Deja începeau sa se vada cladirile de la tarm îngropate în verdeata palmierilor maiestuosi si se vedea si multimea multicolora care astepta sosirea vasului.

Pasagerii, care deja se împrietenisera în timpul calatoriei, duceau conversatii animate admirând peisajul insulei de poveste care se desfasura în fala ochilor lor. Vaporul se legana încet, pregatindu- se sa ancoreze în portul orasului Colombo.
Aici vasul se oprea sa încarce carbune, asa încât pasagerii aveau timp suficient sa iasa la tarm. Ziua era atât de caniculara, încât multi se hotarâsera sa nu iasa din cabina pâna seara, când fierbinteala zilei avea sa fie înlocuita cu o racoare placuta. Asa încât, spre seara, un grup de opt persoane, carora m – am alaturat si eu, ghidati de colonelul Elliot, care mai fusese la Colombo si cunostea bine orasul si împrejurimile, a pornit la explorarea frumusetilor insulei.
Colonelul chiar a facut o propunere foarte ispititoare: „Doamnelor si domnilor, ce – ati spune de o vizita la câteva mile în afara orasului spre a-i vedea si noi pe vestitii fachiri magicieni de prin partile locului? Poate vom avea posibilitatea unor experiente interesante!” Toti au acceptat cu entuziasm propunerea colonelului.
Pe când strazile zgomotoase ale orasului ramasera mult în urma noastra, seara se lasase deja de – a binelea iar drumul nostru serpuitor prin jungla minunata era luminat de milioane de licurici. La un moment dat drumul s – a largit brusc si ne- am aflat deodata în interiorul unui luminis înconjurat de jungla. La marginea lui se afla un copac înalt sub care se vedea o coliba si un om subtire, batrân, cu turban pe cap, ce sedea turceste si privea fix la un foc mic ce ardea în fata lui.
În pofida sosirii noastre zgomotoase, batrânul nu s – a clintit din nemiscarea sa si nu ne – a acordat nici cea mai mica atentie. De undeva a aparut un tânar care s – a îndreptat catre colonel si l – a întrebat încet ceva. Imediat dupa aceea a adus câteva scaune pe care grupul nostru s – a asezat în semicerc nu prea departe de foc. Am simtit în jurul nostru un miros de fum placut parfumat. Batrânul era în aceeasi pozitie, neobservând pe nimeni si nimic, din câte puteam sa ne dam noi seama. Patrarul de luna care rasarise mai împrastia întrucâtva întunericul noptii si în lumina aceea fantomatica toate contururile capatau un aer ireal. Toti au tacut fara sa vrea, asteptând sa vada ce o sa se întâmple.
Miss Mary a soptit la un moment dat cu însufletire: „Priviti acolo sus, pe copac!”. Ne – am uitat cu totii într- acolo. Si într- adevar, vârful coroanei copacului sub care statea fachirul parca se topea în lumina moale a lunii si copacul pur si simplu disparea treptat de sub ochii nostri, sters parca de o mâna nevazuta, pâna când nu a mai ramas nici o urma de copac si în fata noastra a aparut marea. Îi vedeam valurile rostogolindu – se unele dupa altele si rândurile de spuma alba; pe cerul, devenit deodata albastru, pluteau nori usori. Eram uluiti.
Apoi la orizont a aparut un vapor alb. Din cele doua hornuri ale sale iesea un fum gros. Se apropia cu repeziciune de noi, taind valurile. Spre uluirea noastra am vazut ca este propriul nostru vas, cel cu care sosiseram la Colombo! Un murmur a trecut printre noi, când am citit la pupa chiar numele vasului nostru, „Luiza”, cu litere mari, aurii. Dar lucrul cel mai uluitor a fost ca pe vapor ne vedeam chiar pe noi însine! Va reamintesc ca la acea ora nu se pomenea de cinematografie, si asemenea efecte nu erau de conceput.

Deci fiecare dintre noi se vedea pe el însusi pe punte, printre oamenii care râdeau si conversau unul cu celalalt. Dar lucrul cel mai uluitor era ca ne vedeam nu numai pe noi, ci pâna si cele mai mici detalii de pe punte, ca si când ne – am fi aflat într-un elicopter ceea ce hotarât ca nu era în realitate. Eu de exemplu m – am vazut pe mine printre pasageri, pe marinari lucrând la capatul celalalt al vasului, pe capitan în cabina sa si pâna si pe maimutica Nelly, favorita tuturor, mâncând banane pe catargul mare. Toata lumea comenta în soapta si era emotionata la culme de ceea ce vedea.
Eu aproape ca uitasem cu totul de mine, de faptul ca eram la urma urmei un preot monah ortodox si ca n- ar prea fi fost locul meu acolo, într- o asa situatie. Vraja era atât de puternica, încât inima si mintea mea erau ca paralizate. Pulsul mi s- a accelerat deodata, ca în fata unei primejdii, si m – a cuprins o spaima de moarte.
Am început sa-mi misc buzele si sa rostesc: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste -ma pe mine pacatosul!”. M- am simtit deodata usurat. Parca s- ar fi desfacut si ar fi cazut de pe mine niste lanturi grele, invizibile. Rugaciunea mea a devenit mai concentrata si odata cu ea sufletul meu s- a linistit. Priveam în continuare copacul, când, deodata, tabloul marii disparu, suflat parca de vânt. Nu se mai vedea decât copacul scaldat de lumina lunii, fachirul sezând tacut lânga foc si însotitorii mei, care continuau sa priveasca marea, ce pentru ei înca nu disparuse. Dar la un moment dat fachirul însusi pati ceva: se rasturna într- o parte si tânarul, alarmat, alerga sa- l ridice. Spectacolul se întrerupse brusc.
Adânc miscati de ceea ce vazusera, spectatorii se ridicara, împartasindu – si cu însufletire impresiile si neîntelegând de ce totul se terminase atât de brusc si de neasteptat. Tânarul a explicat ca din cauza epuizarii fizice a fachirului, care acum sedea ca si mai înainte, cu privirea îndreptata în jos si neacordând nici o atentie celor prezenti.
Dupa ce l – am rasplatit cu generozitate prin intermediul tânarului, multumindu-i pentru ca ne daduse ocazia acestui uluitor spectacol, si când deja ne porniseram cu totii sa plecam, mi – am întors fara sa vreau capul pentru a-mi imprima mai bine întregul tablou. Atunci am întâlnit privirea plina de ura a fachirului. Nu a durat decât o secunda, pentru ca imediat si – a întors capul în pozitia obisnuita; dar acea privire de o secunda, mi – a fost de – ajuns pentru a întelege odata pentru totdeauna a cui fusese puterea care produsese acel „miracol”.

„Spiritualitatea” orientala nu se limiteaza nicidecum la asemenea „trucuri” mediumistice, de soiul celor pe care le practica fachirul. În capitolul ce urmeaza vom constata aspecte cu mult mai adânci si mai periculoase. Dar toate aceste fenomene au la baza acelasi mediumism, a carui caracteristica esentiala este o pasivitate totala fata de realitatea „spirituala” respectiva, care permite intrarea în contact cu „zeii religiilor necrestine”. Acest fenomen se constata si în „meditatia orientala” (chiar daca uneori ea mai este

numita si „crestina”) si în acele ciudate „daruri” sau „puteri”, carora, în vremurile noastre de declin spiritual, li se zice „harismatice”…

1. Text în lb. rusa in Ortodox Life 1956, no. 1
   
   IV. MEDITATIA ORIENTALA INVADEAZA CRESTINISMUL

Ca raspuns la posibilitatea „dialogului” între crestinismul ortodox si diferitele religii necrestine, cititorilor li s- au prezentat marturiile a trei crestini ortodocsi, care, pe baza învataturii ortodoxe de credinta si a propriei lor experiente, confirma ceea ce Biserica Ortodoxa a marturisit întotdeauna: ca ortodocsii crestini nu au nicidecum „acelasi Dumnezeu”, ca si asa-zisele religii monoteiste, care nu recunosc Sfânta Treime; ca dumnezeii pagânilor sunt de fapt idoli; si ca experientele pe care le procura acesti „dumnezei”, cu puterile lor, sunt de natura satanica.
Aceasta învatatura nu se contrazice deloc cu cuvântul Sfântului Apostol Petru, care spune ca Dumnezeu nu este partinitor. Ci, în orice neam, cel ce se teme de El si face dreptate este primit de El (Fapte 10, 34 – 35). Sau al Sfântului Apostol Pavel, care zice: Dumnezeu, în veacurile trecute, a lasat ca toate neamurile sa mearga în caile lor. Desi El nu S-a lasat pe Sine nemarturisit, facându – va bine, dându – va din cer ploi si timpuri roditoare, umplând de hrana, si de bucurie inimile voastre (Fapte 14, 16 – 17).

Dar cei care traiesc în robia lui Satan, stapânitorul lumii acesteia, în întunericul lipsit de lumina Evangheliei lui Hristos, vor fi judecati de glasul propriei lor constiinte, pe care Dumnezeu le – a lasat- o tuturor, indiferent de robia în care se afla.

Dar pentru crestinul, caruia i s- a daruit dumnezeiasca descoperire de sus si care este vrednic de numele de crestin, nu este posibil vreun „dialog” în afara credintei sale sfinte.
Sa ascultam deci, cuvântul Apostolului Pavel, care zice: Nu va înjugati la jug strain cu cei necredinciosi, caci ce însotire are dreptatea cu faradelegea? Sau ce împartasire are lumina cu întunericul? Si ce învoire este între Hristos si Veliar? Sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce întelegere este între templul lui Dumnezeu si idoli? Caci noi suntem templu al Dumnezeului Celui viu, precum Dumnezeu. a zis: „Voi locui în ei si voi umbla si voi fi Dumnezeul lor si ei vor fi poporul Meu”. De aceea: ,,Iesiti din mijlocul lor si va osebiti” , zice Domnul (II Cor. 6, 14 – 17).

Chemarea crestinilor este mai curând aceea de a aduce ei lumina crestinismului ortodox la popoarele pagâne, asa cum a facut odinioara si Sfântul Apostol Petru cu casa tematoare de Dumnezeu a sutasului Cornelie (Fapte 10, 34 -48), ca astfel sa paraseasca si ei întunericul necredintei si sa se uneasca cu turma Bisericii lui Hristos, la care si ei sunt chemati.

Toate acestea le sunt clare si evidente crestinilor ortodocsi, care sunt constienti de adevarul descoperirii dumnezeiesti si fii credinciosi ai Bisericii lui Hristos. Dar multi dintre cei care se considera crestini, nu- si dau seama de diferenta radicala si ireductibila dintre crestinism si toate celelalte religii pagâne. Si chiar cei care îsi dau seama de aceasta diferenta, nu au discernamântul duhovnicesc de a deosebi între diferitele „experiente spirituale”, discernamânt despre care se vorbeste în scrierile ortodoxe patristice si în Vietile Sfintilor – numit acolo „dreapta socoteala” – , pe care Sfânta Biserica Ortodoxa l – a avut si îl are de aproape 2000 de ani.
In absenta acestei constiinte si a acestui discernamânt, prezenta din ce în ce mai intensificata a religiilor orientale în mijlocul maselor occidentale si, de asemenea, est europene (n.tr.), seamana confuzie si în mintile multora ce îsi zic crestini. Cazul lui Thomas Merton este izbitor! Convertit sincer la catolicism si devenit apoi calugar catolic – în urma cu aproape patruzeci de ani (1940), cu mult înainte de inovatiile radicale ale Conciliului Vatican II – , el si – a sfârsit zilele, proclamând egalitatea dintre experientele crestine si cele ale budismului Zen si ale altor religii pagâne.
Ceva „a patruns în atmosfera” cam în ultimii douazeci de ani, care a erodat si ultimile ramasite ale unei mentalitati crestine sanatoase, ramase în Bisericile Protestanta si Catolica. Acest ceva ataca acum si adevarata Biserica, adica Sfânta Ortodoxie. „Dialogul cu religiile necrestine” este mai curând rezultatul decât cauza aparitiei acestui nou „duh”. În capitolul ce urmeaza vom examina câteva din aceste miscari religioase orientale care au avut o influenta covârsitoare asupra Vestului prin anii 1970, oprindu-ne cu deosebire asupra încercarilor de dezvoltare a unui sincretism între crestinism si religiile orientale care s- a manifestat mai ales în zona „experientelor spirituale”.
În cadrul acestor încercari s- a mers pâna la îndrazneala de a afirma ca traditiile filocalice ale Ortodoxiei îsi au, de fapt, originea în Extremul Orient si ca de acolo ne vine si rugaciunea lui Iisus si contemplatia mistica ortodoxa!
Dupa ce vom fi lamurit statutul unor astfel de afirmatii, vom putea sa aratam clar ce diferenta, ca de la cer ‘la pamânt, exista între „experientele spirituale” crestine si cele necrestine, cât si extremul pericol care se ascunde în filosofia religioasa, care sta la baza acestui sincretism mincinos.

1. Yoga „crestina”

Yoga hindusa este cunoscuta în Vest de mai multe decenii, ea dând nastere, mai ales în America, nenumaratelor secte si mai ales nenumaratelor forme de fizioterapii, care nu- si afirma nici un continut religios.
Acum aproape douazeci de ani, un calugar francez benedictin si – a notat experientele încercate, pe când se straduia sa faca din Yoga o practica crestina. Descrierile ce urmeaza sunt luate din cartea lui . ¹
Yoga hindusa este o practica ce presupune o viata disciplinata pâna la asceza, care include controlul respiratiei si anumite pozitii fizice, ce produc o stare de relaxare, stare ce favorizeaza efortul de meditatie. Cu ajutorul „mantrelor” si diferitelor rostiri de formule sacre se obtine o concentrare psihica mai buna.
Esentialã în yoga nu este atât disciplina în sine, cât meditatia la care trebuie sa se ajunga. Autorul are dreptate, atunci când scrie: „Scopurile pe care le urmareste yoga hindusa sunt strict spirituale. A uita acest fapt si a retine doar aspectul fizic al acestei discipline stravechi, prin care sã se urmareascã doar frumusetea si sãnãtatea fizica, echivaleaza cu o tradare”. Trebuie însa sa se stie ca cel care nu urmareste decât aspectul fizic al practicii Yoga, se predispune deja catre anumite atitudini spirituale si chiar experiente, de care nici macar nu este constient, dupa cum se va vedea în continuare.
Acelasi autor spune mai departe: „Arta unui yoghin este aceea de a obtine tacerea totala, de a se goli de orice gânduri si iluzii, de a elimina si uita toate ideile pe care le – a nutrit vreodata, cu exceptia uneia: ca sinele adevarat al omului este de natura divina, ca el (omul) însusi este Dumnezeu si ca restul este tacere”. Bineînteles ca aceasta nu este o idee crestina, ci una pagâna. Caci scopul „Yogãi crestine” este de a folosi tehnica yoga sub numele de „meditatie crestina”, pentru a obtine efecte de relaxare, multumire si pasivitate mentala, care sa favorizeze receptarea fara impedimente a ideilor si experientelor cu finalitate demonica. „De îndata ce veti executa respectiva „mudra” sau „asana” (pozitii yoga) corpul dumneavoastra se va relaxa si va va cuprinde o senzatie generala de bine”.
Exercitiile produc „un efect de un calm exceptional”. „Relaxarea generala se instaleaza înca de la început, cu o senzatie foarte durabila de bine si chiar euforica. Daca nervii ne sunt tensionati si surmenati, ei, prin aceste exercitii, se calmeaza si oboseala dispare în scurt timp”. „Scopul eforturilor unui yoghin este acela de a- si amuti sinea gânditoare si de a închide ochii în fata tuturor ispitelor”.

Starea euforica pe care o produce yoga „se poate numi foarte bine: o stare de sanatate, care ne îngaduie sa facem mai mult si mai bine pe plan fizic mai întâi, apoi pe planul spiritual al religiei crestine. Cuvântul cel mai apt sa descrie aceasta stare, este acela de multumire; o multumire atât trupeasca, cât si sufleteasca, care ne predispune…la o viata spirituala”.
Aceasta stare schimba întreaga personalitate a celui ce o încearca: „Hatha Yoga influenteaza caracterul în bine. Dupa câteva saptamâni de exercitii, persoana adulta admite ca nu se mai recunoaste pe sine, si oricine va putea constata schimbari în modul sau de a fi si de a reactiona. El este mai blând si mai întelegator. Primeste cu calm orice întâmplare. Este multumit… Întreaga sa personalitate este schimbata si el însusi si – o simte din ce în ce mai deschisã; de aici decurge o conditie aproape permanenta de euforie si de multumire „.
Dar acestea nu sunt decât fazele intermediare premergatoare atingerii scopului, la care se ajunge nu dupa mult timp. „Devenind în doar câteva saptamâni foarte contemplativ, am observat ca rugaciunea mea capata caracteristici cu totul noi”.
Ajungând la o stare extraordinara de calm, autorul remarca „usurinta cu care se putea concentra asupra unui obiect oarecare”. El devenea „mai receptiv la impulsurile si sugestiile ce – i veneau din cer”. „Prin practica Yoga persoana devine mai receptiva si mai supla în gândire, si astfel mai deschisa fata de schimburile personale dintre suflet si Dumnezeu, care sunt semnele unei vieti cu adevarat mistice”. Chiar si pentru un „yoghin începator” rugaciunea este „dulce” si „îmbratiseaza omul în întregime”.
Persoana este relaxata si „gata sa vibreze la atingerea Duhului Sfânt, si sa primeasca cu bucurie ceea ce Dumnezeu, în bunatatea Sa, binevoieste sa ne lase sa simtim”. „Ne vom pregati fiinta, astfel încât ea sa fie în permanenta pregatita pentru aceasta cuprindere, aceasta apucare, care este, fara îndoiala, cea mai înalta forma a contemplatiei crestine”. „În fiecare zi exercitiile si întreaga disciplina Yoga faciliteaza curgerea în mine a harului lui Hristos. Foamea de Dumnezeu creste în permanenta, la fel si setea mea de dreptate si dorinta arzatoare de a fi crestin în adevaratul sens al cuvântului”.
Oricine întelege natura înselaciunii diavolesti sau a falsei experiente duhovnicesti (vezi mai jos capitolul despre „Înselaciunea diavoleasca”) si va identifica în descrierea acestei mostre de „Yoga crestina” tocmai trasaturile persoanei, care, din punct de vedere spiritual, rataceste, fie în directia religiilor pagâne, fie în cea a experientelor „crestine” sectare. În amândoua aceste directii avem de – a face cu aceeasi „deschidere” si cu aceeasi dorinta de a fi „cuprins” sau „apucat” de un „duh”; aceeasi cautare, nu de Dumnezeu, ci de „consolari spirituale”, aceeasi auto -intoxicare care este luata drept „stare de gratie”; aceeasi usurinta de necrezut cu care oricine devine deodata „contemplativ” si „mistic”; aceleasi „revelatii mistice” si stari pseudo – spirituale.
Acestea sunt trasaturile distinctive ale tuturor acelora care se afla în aceasta stare aparte de înselaciune diavoleasca. Însa autorul acestei asa-zise „Yoga crestina”, fiind calugar benedictin, mai adauga niste „meditatii” speciale, atât de graitoare pentru duhul „misticii” romano catolice din ultimele sute de ani, în care este îngaduit jocul pe teme crestine al tuturor fanteziilor.
Astfel, în urma meditatiei pe o tema din slujba catolica de Craciun, el începe „sa vada” Pruncul în bratele Mamei Sale: „Privesc; nimic altceva. Idei, imagini, asociatii de idei: Mântuitor-Rege -Lumina-Nimb -Pastor-Prunc, – din nou Lumina – se perinda unele dupa altele si trec pe lânga mine… Toate aceste piese dintr-un joc magic de cuburi puse la un loc îmi naste în minte o idee… o viziune tacuta a întregului mister al Nasterii lui Hristos”.

Orice persoana, cât de putin avizata asupra trairii duhovnicesti ortodoxe, vede ca acest biet „yoghin crestin” este victima unor demoni mai marunti, care îi pândesc pe cautatorii de „experiente spirituale”. El nici macar n- a vazut un „înger de lumina”, ci a cazut prada propriilor sale „închipuiri religioase”, produse de o minte bolnava si de o inima total nepregatite pentru purtarea unui razboi nevazut contra înselaciunilor diavolesti.

Astfel de „meditatii” se practica astazi într-un numar important de mânastiri romano – catolice.
Faptul ca aceasta carte se încheie cu un articol semnat de traducatorul francez al Filocaliei, dându- se chiar si câteva fragmente de texte filocalice, nu demonstreaza altceva decât prapastia care îi desparte pe acesti diletanti de adevarata spiritualitate ortodoxa, spiritualitate ce ramâne cu desavârsire ascunsa de ochii „înteleptilor” contemporani, care nu îi pricep nici macar limbajul.
O indicatie suficienta pentru incompetenta autorului de a recepta corect mesajul Filocaliei, este ca el numeste „rugaciune a inimii”, gestul facil de a recita silabe în ritmul batailor inimii. Or, în traditia patristica ortodoxa rugaciunea inimii este una din cele mai înalte forme de rugaciune, dobândita foarte rar de monahi, dupa multi ani de nevointe ascetice si sub îndrumarea unui duhovnic încercat.
Vom comenta pe larg pericolul practicarii acestei yoga asa-zise crestin, când vom vedea cã are trasaturi comune cu alte forme de meditatie orientala, care li se ofera credinciosilor crestini din zilele noastre.

1. J.M. Dechanet, Christian Yoga ; Harper & Row, N.Y., 1972, prima trad. engleza a aparut în 1960
2. 
   Zen-ul „crestin”

Cartea preotului catolic irlandez William Johnston, Christian Zen (Harper & Row, New York, 1971) descrie mai pe întelesul tuturor o alta practica religioasa orientala. Acest autor porneste, ca si autorul cartii „Yoga crestina” din acelasi punct: un sentiment de adânca nemultumire fata de crestinismul occidental, în general, si dorinta de a-l îmbogati cu dimensiunea unei contemplatii pierdute. „Foarte multi, pierzând legatura cu vechile forme de rugaciune, si care, în acelasi timp, nu mai sunt multumiti de pietatea trecutului, cauta ceva care sa satisfaca aspiratiile sufletului modern”.
„Contactul cu spiritualitatea Zen… a deschis noi cai, descoperindu-mi cã exista în crestinism posibilitati la care nici nu visasem”. O persoana poate „sa practice Zen – ul ca pe o modalitate de a- si largi si adânci propria credinta crestina”.
Tehnica zen-ului japonez este foarte asemanatoare cu yoga indiana – din care de fapt si deriva – , desi este cu mult mai simpla. Este vorba tot de o postura corporala (dar lipseste varietatea posturilor fizice din yoga), de o tehnica a respiratiei, de repetarea unei formule „sacre” dupa dorinta, precum si alte mici detalii caracteristice zen-ului.
Scopul lor este, însa, identic cu cel din yoga: Parasirea gândirii rationale si atingerea unei stari de liniste si de meditatie calma. Pozitia sezând „împiedica ratiunea discursiva si gândirea” si faciliteaza „coborârea în centrul propriei fiinte, printr- o contemplare tacuta si lipsita de imagini”. Senzatia astfel obtinuta este asemanatoare aceleia de pe urma consumului de droguri, caci „persoanele care au folosit sau folosesc droguri înteleg întrucâtva natura experientelor Zen, fiind sensibilizati asupra faptului ca în mintea omeneasca exista adâncimi demne de explorat”.
Toate acestea nu împiedica deschiderea „catre o noua abordare a lui Hristos, mai putin dualista si mai apropiata de conceptia religioasa orientala”. Chiar si cel mai începator în meditatia Zen are posibilitatea sa atinga „o senzatie de comuniune si sa aiba sentimentul unei prezente supranaturale”, împreuna cu savoarea unei „taceri mistice”; prin Zen, starea de contemplatie, care pâna acum le era rezervata doar câtorva „mistici” initiati, este „largita”, astfel, încât „cu totii au viziuni si ajung la „samadhi” (iluminare).
Autorul cartii „Christian Zen” vorbeste de o înnoire a crestinismului afirmând ca experientele care duc la ea pot fi avute de oricine, fie el crestin sau necrestin. „Cred ca exista un sentiment esential al iluminarii, care nu este nici crestin nici budist, ci pur si simplu omenesc”.
Si cu adevarat, la o Conventie pe temele meditatiei Zen, care a avut loc lânga Kyoto, „lucrul surprizator a fost absenta desavârsita a unei credinte comune, care sa- i uneasca pe cei prezenti. Pe nimeni nu parea sa intereseze câtusi de putin ce credea sau ce nu credea celalalt si nimeni, din câte pot sa-mi amintesc, nu a pomenit nici macar o singura data numele lui Dumnezeu”.
Acest tip de meditatie agnostica prezintã mari avantaje din perspectiva scopurilor „misionare”, pentru ca „poate fi acceptabila si pentru cei care nu (mai) au credinta, dar au o constiinta încarcata sau le e teama ca Dumnezeu a murit. Astfel de oameni nu au niciodata nimic împotriva sa stea jos si sa respire adânc. Pentru ei aceasta „meditatie” reprezinta o cautare, si mi – am dat scama ca …cei ce cauta astfel, gasesc pâna la urma pe Dumnezeu. Nu pe Dumnezeul antropomorfic pe care l – au respins, ci fiinta infinita în care traim, ne miscãm si suntem”.
Experienta de „iluminare” descrisa mai sus este deci esential aceeasi cu experientele „cosmice” întâlnite în samanism si în multe alte religii pagâne. „Eu însumi sunt convins ca se afla zagazuite în noi torente nesfârsite de bucurie, care pot fi eliberate prin meditatie, care uneori izbucnesc cu o forta ce ne umple fiinta de o bucurie atât de extraordinara, încât nici nu ne dam prea bine seama de unde ne vine”.
Autorul chiar a fost surprins sa constate ca experientele Zen sunt foarte asemanatoare cu cele penticostale, ceea ce l – a hotarât sa primeasca „Botezul Duhului” la una din „întâlnirile harismatice”. Dupa care a concluzionat: „Revenind la adunarea penticostala, mi se pare ca punerea mâinilor, rugaciunile fratilor, ajutoarele lor catre ceilalti, toate acestea constituie forte capabile sa elibereze potentialul uman de iluminare psihica, mai ales în cazul persoanei care practica cu perseverenta meditatia zazen”. Natura experientei penticostale sau „harismatice” va fi examinata în capitolul sapte al acestei carti.

Modul si motivele pentru care Ortodoxia respinge aceste practici sunt aceleasi ca si în cazul yogãi asa-zis crestine. Deosebirea între „Zenul crestin” si „Yoga crestina” este ca, primul este mai popular si nu atât de ezoteric ca cea de – a doua. Iar persoanele capabile sa afirme ca experientele agnostic -pagâne, de tip Zen, pot constitui „baza unei reînnoiri mistice crestine”, sunt cu totul straine de adevarata si marea traditie patristica ortodoxa, care presupune o credinta arzatoare, convingeri adevarate si lupta intensa ascetica.

Vedem însa cum acest autor ignorant al traditiei filocalice nu ezita sa târasca Filocalia si „marile scoli ale Ortodoxiei” în paginile cartii sale, zicând ca si ele ajuta la obtinerea unei stari de „liniste si pace contemplativa” si ca sunt tot atâtea exemple de „practici Zen din interiorul traditiei crestine”. El recomanda chiar si rostirea rugaciunii lui Iisus în timpul meditatiei Zen, pentru cei care doresc.
Dar aceasta ignoranta devine cu deosebire periculoasa atunci când ea se salasluieste în cineva chemat sa instruiasca pe altii si care, la cursurile sale, recomanda studentilor sai sa experimenteze „misticismul sezând în pozitie zazen, timp de patruzeci de minute în fiecare seara”.
Toate acestea se întâmpla pentru ca traim vremuri când proorocul mincinos se afla si în persoana câte unui ins bine intentionat dar ignorant, care, cu convingerea ca lupta pentru fericirea aproapelui, nu face altceva decât sa-l împinga la dezastrul psihic si spiritual.

3. Meditatia transcendentala

Tehnica de meditatie orientala cunoscuta sub numele de „Meditatie Transcendentala” (sau pe scurt MT), a atins în putini ani un asemenea grad de popularitate, mai ales în America, si este propovaduitã prin mass-media într-un mod atât de zgomotos, încât orice persoana care vrea sa studieze serios curentele religioase contemporane, este tentata sa o lase la o parte, considerând- o un produs supradimensionat al industriei publicitare americane. Tentatie care ar constitui o greseala, pentru cã în aspectele sale de baza MT nu difera semnificativ de Yoga sau de Zen, iar la o privire mai atenta, se dovedeste chiar a fi mai autentic „orientala”, decât oricare din formele sincretice si artificiale ale „yogãi crestine” sau „zenului crestin”.
Potrivit unui manual, devenit deja clasic despre aceasta miscare ¹ , „meditatia transcendentala” (MT) a fost adusa în America (unde a avut un succes spectaculos) de un yoghin indian destul de „neortodox”, pe nume Maharishi Mahesh Yogi, începând sa capete un puternic avânt mai ales dupa 1961. În 1967 publicitatea sa a ajuns la apogeu când binecunoscutul grup de muzica „Beatles” s- a convertit la MT, renuntând astfel la droguri; dar grupul a abandonat în scurta vreme miscarea (continuând însa sa mediteze) si Maharishi a intrat astfel în declin, cu atât mai tare cu cât turneul sau american din anul urmator, de data aceasta efectuat împreuna cu un alt grup de cântareti convertiti (pe nume „Beach Boys”) s – a dovedit a fi un dezastru financiar.
Totusi miscarea a continuat sa creasca: pâna în 1971 existau cam 100.000 de „meditatori” si 2000 de instructori calificati, ceea ce o facea de departe cea mai importanta miscare de „spiritualitate orientala” din America. În 1975 miscarea a atins apogeul, cu aproape 40.000 de cursanti în fiecare luna si cu peste 600.000 de simpatizanti. În toti acesti ani ea s- a folosit intens în cadrul armatei, în învatamântul de stat, în închisori, spitale, anumite grupuri religioase, si chiar în interiorul unor parohii ale Arhiepiscopiei grecesti din America, fiind considerata o forma neutra de „terapie mentala”, compatibilã cu orice practica sau credinta religioasa.
Cursurile MT sunt, trebuie s- o spunem, parca special croite pentru modul de viata american, ele fiind chiar numite cu simpatie „cursuri despre cum sa fii fericit fara sa încerci cu adevarat”. Maharishi însusi le numeste tehnici care sunt la fel de usoare „precum spalatul pe dinti”. Maharishi a fost chiar aspru criticat de alti yoghini hindusi pe motivul ca vulgarizeaza vechea traditie indiana Yoga si ca pune la îndemâna maselor, pentru bani, practici ezoterice milenare (în 1975 taxele pentru un curs erau de 125 $, 65 $ pentru studenti, si progresiv mai ieftine pentru elevi de liceu, elevi de gimnaziu si prescolari).
În scopurile, premisele si rezultatele sale, MT nu difera semnificativ de „Yoga crestina” sau de „Zen-ul crestin”; sau difera doar printr- o simplificare extrema a tehnicilor si a întregii sale filosofii, prin usurinta cu care se ajunge la rezultatele dorite.
Ca si ele, MT nu necesita nici un fel de convingeri, capacitate de întelegere sau coduri morale si nici macar sa fii de acord cu filosofia sau ideile sale”. Ea este pur si simplu o tehnica, care „se bazeaza pe tendinta naturala a mintii de a cauta fericirea si placerea… În timpul meditatiei transcendentale mintea cursantului trebuie sa urmareasca exact lucrul care i se pare mai firesc si mai placut în acel moment”.
„Meditatia transcendentala este în primul rând o practica si numai dupa aceea o teorie. Si este esential ca la început persoana sa nu- si foloseasca deloc capacitatea de gândire intelectuala”.
Tehnica conceputa de Maharishi este aceeasi în toate centrele MT din lume: Dupa doua cursuri introductive, persoana plateste taxa si apoi merge la „initiere”, ducând cu sine o colectie aparent bizara de obiecte, dar invariabil aceeasi: trei varietati de fructe dulci, cel putin sase flori proaspete, si o batista curata.
Aceste articole sunt puse într-un cos si introduse în „camera de initiere” care este foarte mica si în care se afla o masa cu portretul guru -lui lui Maharishi deasupra; pe aceasta masa, pe care arde tamâie si pe care se afla o lumânare aprinsa în permanenta, se plaseaza si cosul cu ofrande. Discipolul se afla singur în acea încapere împreuna cu învatatorul sau, care trebuie sa fi fost si el obligatoriu initiat si instruit de Maharishi personal.

Ceremonia din fata portretului dureaza o jumatate de ora si consta dintr- o intonare usoara a unei melodii în cuvinte sanscrite (al caror înteles ramâne necunoscut initiatului) si, de asemenea, din intonarea numelor „maestrilor” yoga din trecut. La sfârsitul ceremoniei, initiatului i se desemneaza o „mantra”, adica un cuvânt sanscrit secret, care trebuie repetat fara întrerupere în timpul meditatiei si pe care nu are voie nimeni sa-l cunoasca în afara de maestrul celui în cauza.
Traducerea engleza a acestei ceremonii nu este niciodata dezvãluita celor ce se initiaza; ea este cunoscuta doar de învãtãtori si de cei care sunt ei însisi initiatori. Ea exista însa într-un manual nepublicat, intitulat „The Holy Tradition” (Sfânta Traditie) iar textul sãu a fost tiparit mai nou ca pamflet separat de „Spiritual Counterfeits Proiect” (Dosarul Falsuri Spirituale) din Berkeley.
Aceasta ceremonie nu este nimic altceva decât traditionalul ritual hindus de închinare la zeii (puja), în care se includ guru zeificat al lui Maharishi (Shri Guru Dev) si întregul sir de „maestri”, prin care el însusi si – a primit initierea.
Ritualul se încheie cu o serie de douazeci si doua de „ofrande” aduse în fata guru-lui Maharishi (adica a portretului sau), dupa fiecare ofranda adusa rostindu- se cuvintele „Ma plec în fata lui Shri Guru Dev”. La încheierea ceremoniei, initiatorul se pleaca pâna la pamânt în fata portretului lui Shri Guru Dev si îl invita si pe cel ce se initiaza (novice) sa faca la fel; numai dupa acest moment se câstiga statutul de initiat. (Plecaciunea nu este obligatorie pentru initiat, dar ofrandele sunt).
Iata cum este introdus agnosticul modern, de cele mai multe ori pe nesimtite, în sfera practicilor hinduiste; el este condus spre a executa un gest la care stramosii sai crestini nu ar fi consimtit niciodata, preferând sa fie mai curând ucisi în cele mai sângeroase torturi. Acest gest se numeste închinare la idoli. În plan spiritual, explicatia succesului spectaculos al meditatiei transcendentale consta în „simpla” comitere a acestui pacat capital si nu neaparat în respectarea tehnicii psihice în sine.
Odata initiat, practicantul meditatiei transcendentale mediteaza câte douazeci de minute de doua ori pe zi (exact timpul recomandat si de „Yoga crestina”), lasându- si mintea sa se desfasoare liber si repetând „mantra” cât mai des considera el necesar; experientele care apar sunt supuse frecvent controlului maestrului.
Foarte curând persoana începe deja sa patrunda într- o noua stare de constiinta, care nu este nici de somn si nici de veghe. Ea este starea de „meditatie transcendentala”. Caci „meditatia transcendentala produce o stare de constiinta, care nu se poate compara cu nici o experienta trecuta a persoanei respective sau care se poate compara doar cu starea de meditatie Zen la care se ajunge însa dupa ani îndelungati de practica intensa”.

„Spre deosebire de tehnicile orientale de tip yoga, care cer eforturi de ani de zile pentru a se ajunge la o performanta, practicând meditatia transcendentala, se ajunge practic la aceleasi rezultate într-un interval de minute”. Din unele marturii personale aflam ca este vorba de o „stare de împlinire”, asemanatoare senzatiei din urma consumului de droguri. Dar Maharishi prefera sa o descrie în termeni hindusi mai traditionali: „Când individul a atins performanta de a- si constientiza permanent aceasta stare, se cheama ca a atins nivelul constiintei cosmice, telul oricarui adevarat meditator”. În starile avansate de MT se trece la executarea de pozitii yoga, dar acestea nu sporesc neaparat calitatea tehnicii de baza; si nici nu sunt cerute exercitiile de disciplina fizica obisnuite.
Odata atinsã „starea de existenta transcendentala”, nu se mai cer decât cele patruzeci de minute de meditatie zilnica, caci MT nu este destinata pentru o viata dusa în recluziune, ca în India, ci se adreseaza (în America) celor cu o viata activa în societate. „Meritul” lui Maharishi consta, asadar, în aceea ca el a pus la îndemâna tuturor practici care pâna atunci fusesera rezervate doar câtorva alesi.
Aceste mase gaseau în MT rezolvarea tuturor problemelor lor: Drogatii reuseau sa se lase de droguri, familiile se refaceau, toata lumea devenea mai fericita si mai sanatoasa; fetele instructorilor MT erau în permanenta zâmbitoare si plesnind de bucurie. Cãci MT nu înlocuieste alte religii, ci „le întareste” pe cele care exista deja, indiferent de credinta lor.

„Crestinii” protestanti sau catolici gasesc si ei ca aceasta practica le adânceste propria religie si le – o îmbogateste cu noi întelesuri.
Succesul facil si spectaculos al MT, desi simptomatic pentru pierderea progresiva a valorilor si a mentalitatii autentic crestine în omenirea contemporana, a fost in acelasi timp cauza declinului meditatiei transcendentale însasi. Poate mai mult decât oricare alta din miscarile de „spiritualitate orientala”, MT a avut caracterul unei „mode”, iar ambitia proclamata de Maharishi de a „initia” întreaga omenire este în mod evident condamnata la esec.
Dupa anul de vârf 1975, înscrierile la cursuri MT au scazut stabil si atât de dramatic încât în 1977 organizatia a anuntat deschiderea unei noi serii de cursuri pentru „avansati” cu scopul vadit de a recâstiga popularitatea pierduta. Ele ambitionau sa-i învete pe initiati cum sa dobândeasca „siddhis” sau „puteri supranaturale”, adica cum sa treaca prin zid, cum sa devina invizibili, cum sa leviteze si sa zboare în aer, si asa mai departe.

Noul program a fost întâmpinat cu cinism, în pofida faptului ca brosura sa publicitara afisa pe coperta un „meditator” în plina „levitatie” (vezi revista Time, 8 aug. 1977). Daca aceste cursuri (care costa pâna la 3000 de dolari) vor produce sau nu rezultatele pretinse – care tin de recuzita fachirului din Ceylon (vezi mai sus) – nu stim. Dar în orice caz, MT este dovedita a fi o faza a interesului pentru ocultism, manifestata de societatea umana în a doua parte a secolului XX. Iar rezultatele acestui interes sunt si ele graitoare. S – au dat publicitatii multe cazuri de instructori si discipoli MT, care au fost loviti de maladiile obisnuite ale celor care se ocupa cu practici oculte: boli mintale si nervoase, sinucideri, tentative de crima, posedari de natura demonica.
În 1978, Curtea Federala a Statelor Unite a luat pâna la urma hotarârea ca MT este într- adevar de natura religioasa si deci predarea ei în scoli este interzisa ² : textul complet al deciziei federale în cazul Malnak contra Maharishi Mahesh Yogy ³. Aceasta decizie va limita fara îndoiala si mai mult influenta „MT” în care multi vor continua poate sa vada o forma de meditatie compatibila cu crestinismul; atitudine care, din pacate, exista si constituie si ea un trist semn al vremilor.

1. Toate citatele din acest capitol sunt extrase din cartea lui Jhan Robbins si David Fisher Tranquility Without Pills – All about Transcendental Meditation (Calm fara pastile – meditatia transcendentala de la A la Z ), Peter H. Wyden, Inc; N.Y.,1972
   2. Vezi MT in court „MT în fata instantei”
   3. Spiritual Counterfeit Project (Dosarul Falsuri Spirituale ), P.O. Box 4308, Berkeley, Ca., 94704
2. 
   „NOUA CONSTIINTA RELIGIOASA”

CULTELE ORIENTALE DIN AMERICA ANILOR ’70

În general se poate afirma ca influenta ideilor si practicilor religioase orientale asupra unui Occident odinioara crestin a atins în decada anilor ’70 proportii nemaiîntâlnite. Sub forma de culte si miscãri religioase orientale (si pseudo – orientale), aceste idei au proliferat mai ales în America, tara care cu cel mult doua decenii în urma era considerata înca „provinciala” (cu exceptia câtorva orase mari), datorita faptului ca orizontul ei spiritual era constituit în cea mai mare parte de religiile protestanta si romano – catolica.
Cauza acestei proliferari se gaseste în amara deziluzie a generatiei de dupa cel de – al II -lea Razboi Mondial, care s – a manifestat în anii 1950 prin protestele sterile si libertinismul moral al asa numitei generatii „beat” ¹ , al carei interes pentru religiile orientale pornise dintr- o nemultumire fata de „crestinism”, fiind initial o preocupare a cercurilor universitare si studentesti.
A urmat apoi generatia „hippie” a anilor 1960 împreuna cu muzica „rock”, cu consumul de droguri halucinogene si cu dorinta de a obtine cu orice pret stari de „constiinta largita”.
Tineretul american se avânta, fie în miscarile politice protestatare (în special contra razboiului din Vietnam), fie într- o practicare ferventa a cultelor religioase orientale. Este perioada când guru indieni, lama tibetani, maestri de zen japonez si multe alte feluri de „întelepti”, vin în Occident spre a gasi aici multimi de tineri setosi sa le soarba învãtãtura si sa le asigure astfel un succes si o notorietate la care swamii din deceniile anterioare nici nu visasera sa ajunga vreodata.
Acesti tineri au început astfel sa calatoreasca pâna la marginile lumii în cautarea întelepciunii sau a învatatorului sau a drogului, care sa le aduca „pacea” si „libertatea” atât de mult dorita.
În anii 70 generatia „hippie” este urmata de o a treia, mai linistita, mai putin înclinata spre demonstratii si miscari de strada si mai putin zgomotoasa în comportament; dar în acelasi timp mult mai implicata în religiile orientale, a caror influentã patrunsese deja în mentalitatea generala cu mult mai adânc decât înainte.

Pentru multi componenti ai acestei generatii, „cautarile” pe plan spiritual si religios erau încheiate: ei gasisera în doctrinele orientale o filozofie pe gustul lor, pe care acum o practicau cu seriozitate. Mai ales în America, un numar de miscari religioase orientale se aclimatizasera deja, devenind „occidentale”: exista în prezent „manastiri” budiste compuse în întregime din convertiti americani si europeni si apar, ca noutate absoluta, guru si maestri Zen proveniti din etnici occidentali.

Vom oferi în continuare câteva tablouri ale unor evenimente semnificative de la mijlocul anilor ’70 privitoare la ideile si practicile dominante din mediile tinerelului american, care constituie fara îndoiala „avangarda” tineretului din întreaga lume. Primele doua tablouri prezinta o mai superficiala implicare în religiile orientale, de felul celei caracteristice anilor ’60; ultimele doua în schimb sunt revelatorii pentru o transformare de substanta a mentalitatii americane în directia indicata de miscarile religioase orientale.

1. Beat = adj. care se afla în stare de epuizare, vlaguit de sentimentul fermitatii morale; care se refera la bitnici. Bitnic: (engl. americana, beatnik: beat + yiddish-nik, sufix ce denota o persoana) persoana care se revolta împotriva moralei sociale conventionale prin mod de comportare sau si de îmbracaminte si care se pasioneaza dupa moduri de expresie si filosofii exotice (WEBSTER’S New Collegiate Dictionary, ed. a 8 -a n. tr.).

1. Hare Krishna la San Francisco

„Pe o strada marginasa parcului Golden Gate din zona rezidentiala Haight-Ashbury a orasului San Francisco se afla un templu al Constiintei Krishna… Deasupra intrarii în templu stau scrise cu litere de lemn lungi de doua picioare cuvintele „Hare Krishna”. Ferestrele mari ca niste vitrine din fata sunt acoperite cu paturi în culorile rosu si portocaliu.
Sunetul muzicii dinauntru si al vocilor care cânta patrund pâna afara, în strada, în interior, peretii sunt plini de tablouri în culorile cele mai vii, pardoseala este acoperita cu covoare rosii groase iar în aer pluteste fum de lamâie, semn ca ritualul este în plina desfasurare. Cei dinauntru murmura o melodie în cuvinte sanscrite de abia auzite. Camera este aproape plina, vreo cincizeci de persoane ce sed pe jos, si par cu totii foarte tineri.
Grupati în fatã se afla alti douazeci, barbati si femei, îmbracati în robe largi, în culorile portocaliu si galben sofran si având nasurile vopsite în alb. Multi dintre barbati au capetele rase cu exceptia unei suvite în forma de coada de cal, iar femeile au câte un mic semn rosu în mijlocul fruntii. Tinerii care stau pe jos sunt îmbracati în mod obisnuit, cu nimic deosebiti de rezidentii din Haight-Ashbury, legati cu benzi late la frunte, purtând plete, barbi (barbatii) si diverse combinatii de inele, bratari, clopotei si margele; cu totii participa cu entuziasm la ceremonie. Cei cam zece care stau mai în spate par ca se afla acolo pentru prima data.
Vocile care intonau mantrele ceremoniale îsi intensifica ritmul si volumul. Doua din fetele în robe galben – sofran au început sa danseze în ritmul cântului. Dirijorul acestui cor a început sa strige unele din cuvintele cântecului, pe care apoi întregul grup le repeta, straduindu- se sa imite intonatia si ritmul liderului – dirijor. Multi dintre participanti au în mâini instrumente muzicale la care cânta. Liderul are o toba în care bate în ritmul cântatului. Fetele care danseaza cânta în acelasi timp la timbale. Un tânar sufla într- o scoica de mare, altul cânta la tamburina. Pe pereti sunt peste o duzina de tablouri cu scene din Bhagavad- Gita.
La un moment dat cu totii au început sa cânte foarte tare, atât din gura cât si la instrumente. Tobele bat fara contenire. Multi dintre discipoli au început sa strige unele cuvinte cu voce tare, ridicându- si mâinile în sus în mijlocul cântarii generale. Conducatorul ceremoniei a îngenuncheat în fata portretului înfatisându-l pe „maestrul spiritual” al grupului, care se afla într- o mica urna în fata încaperii. Cântarea a culminat cu un crescendo asurzitor dupa care s – a curmat brusc. Celebrantii au îngenuncheat si ei cu capetele la pamânt în vreme ce conducatorul a rostit o rugaciune scurta în sanscrita. Dupa care se striga de cinci ori „slava si marire discipolilor adunati aici”, cuvinte pe care toti ceilalti le repetã înainte de a se ridica.¹
Acesta este un ceremonial tipic al miscarii „Krishna Consciousness” (constiinta Krishna) întemeiatã în America în 1966 de un fost om de afaceri american pe nume A. C. Bhaktivedanta. Scopul lui a fost acela de a oferi disciplina bhakti yoga hindusa tineretului dezorientat si cautator de nou din lumea occidentala. Daca în fazele mai timpurii (anii ’50 si începutul anilor ’60) interesul pentru religiile orientale se limitase mai mult la o investigare intelectuala fara mari implicari personale, în noua faza se cerea sa participi la partea concreta a cultului cu toata inima. Bhakti Yoga înseamna sa te unesti total cu „zeul” pe care ti l – ai ales, adica sa-l iubesti si sa i te închini, si sa-ti transformi întreaga viata în functie de aceastã preocupare centrala. Prin intermediul acestor mijloace irationale de adorare (cântari, muzica, dans, gestica) mintea se „extinde” si intra în starea de „constiinta Krishna” care – daca participa la ea un numar suficient de persoane – se presupune ca reuseste sa puna capat zbuciumului si haosului contemporan si sa deschida larg portile unei epoci noi (new age) a pacii, iubirii si comuniunii.
Togele cele viu colorate ale „Krishni -lor” au devenit în scurt timp un spectacol obisnuit pe strazile din San Francisco, mai ales într- o anumita zi pe an când o imensa statuie reprezentând „zeul” lor a fost transportata prin Golden Gate Park catre ocean, ceremonie la care toti au participat conform întregului ritual hindus, un spectacol tipic pentru India pagâna, dar o adevarata noutate pentru America „crestina”. De la San Francisco miscarea s – a raspândit în întreaga America si în Europa de Vest, pâna în 1974 aflându- se în întreaga lume 54 de temple Krishna, multe dintre ele pe lânga colegii (licee) si universitati, dat fiind ca membrii cultului sunt cu totii foarte tineri.
Moartea recenta (raportata la anul 1979, n. tr.) a fondatorului acestei miscari a ridicat unele probleme privitoare la viitorul acesteia; si într- adevar, numarul membrilor sai a mai scazut, desi a ramas în continuare important. Semnificatia acestei miscari este oricum foarte clara: ea constituie înca un „semn al vremilor” de care credinciosii crestini ar face bine sa tina seama; cãci astazi multimi de tineri îsi cauta un dumnezeu la care sa se închine si cad astfel într- o idolatrie care nu pare sa- i tulbure deloc.

1. Charles Glock si Robert Bellah, The New Religious Consciousness – Noua constiinta religioasa, University of California Press, Berkeley, 1976, pp. 31 -32
2. 
   Guru Maharaj – ji pe Astrodomul din Houston

Pâna în toamna lui 1973 un numar de guru orientali din scoala mai noua condusa de Maharishi Mahesh Yogi cu a sa meditatie transcendentala facusera deja în Vest un numar imens de prozeliti, devenind – desigur, pentru un foarte scurt timp – regii efemeri ai spectacolelor publicitare.
Guru Maharaj – ji a fost cazul cel mai extravagant si poate mai revoltator, la vârsta de cincisprezece ani, el fusese deja proclamat „dumnezeu” iar familia lui (compusa din mama si trei frati) era „sfânta familie”; organizatia lui, „Misiunea Luminii Divine”, avea comunitati (ashram -uri) în întreaga America.
Cei 80.000 de prozeliti ai lui, ca si cei ai lui Krishna, trebuiau sa renunte la placerile lumesti si sa mediteze în scopul de a obtine starea de constiinta „largita” (sau „extinsa”) care sa le aduca pacea desavârsita, fericirea si „extazul” – adica o stare în care totul în jur este minunat si perfect exact asa cum este in cazul folosirii drogurilor. Cu ocazia unei initieri speciale în care ei „primesc stiinta”, discipolilor li se arata înauntrul lor o lumina foarte intensa si înca trei semne pe baza carora mai târziu pot sa- si continue meditatia singuri (The New Religious Consciousnes). Pe lânga aceasta „stiinta”, discipolii acestia mai sunt uniti si în credinta ca Maharaj – ji este „Stapânul Universului”, care a venit sa instaureze o noua era (new age) de pace pentru întreaga omenire.
Timp de trei zile în noiembrie 1973 „Misiunea Luminii Divine” a închiriat Astrodomul din Houston (o baza sportiva imensa în întregime acoperita), cu scopul de a organiza acolo „evenimentul cel mai sfânt si mai semnificativ din istoria omenirii”. Prozelitii din întreaga lume (cu totii foarte tineri si în marea lor majoritate adolescenti) aveau sa vina acolo pentru a se închina „zeului” lor si pentru a începe convertirea Americii (prin intermediul mass -mediei pe care organizatorii avusesera deja grija s – o invite); toti aveau sa fie uniti în aceasta închinare, punând astfel un nou început noii epoci (new age, în engl. în orig.) a omenirii. Evenimentului i s- a ales titlul potrivit de „Mileniul 73”.
Un exemplu tipic de prozelit Maharaj – ji care actioneazã din convingere a fost Rennie Davis, agitator politic de stânga si unul dintre „Cei 7 din Chicago” acuzat de a fi incitat la revolta în timpul Conventiei Democratice Nationale din 1968. Vara anului 1973 si – a petrecut- o tinând conferinte de presa si discursuri pentru oricine voia sa-l asculte, mesajul lui catre America fiind urmatorul: „Guru Maharaj – ji este cel mai mare eveniment din istoria omenirii si noi habar nu avem… îmi vine sa urlu pe strazi. Daca am sti cine este, ne – am târâ în patru labe din toate colturile Americii ca sa ne odihnim la picioarele lui”.¹

Caci într- adevar asa i se si închinau prozelitii lui Guru Maharaj – ji: prosternându- se cu fruntea pâna la pamânt si rostind o expresie sanscrita de adorare. Aparitia lui la „Mileniul 73” a fost primita cu ovatii colosale, în timpul spectacolului el stând pe un tron înalt si având pe cap coroana de aur „a lui Krishna”. Pe tabelele de afisaj electronic ale astrodomului aparea în flasuri cuvântul „D -U-M-N-E- Z -E -U”. Masele de tineri ajunse la un paroxism isteric plângeau de bucurie; numeroase grupuri dansau pe scena iar orchestra cânta ‘The Lord of the Universe” (Stapânul Universului) – cu textul si muzica adaptate dupa un imn protestant.²
Toate acestea, sa retinem, într- o America totusi „crestinã”. Evenimentul relatat depaseste deja sfera închinarii la „dumnezei” pagâni. Pâna acum câtiva ani o asemenea adulare a unei persoane în viata ar fi fost de neînchipuit în orice tara civilizata (crestina); dar acum el este un fapt obisnuit pentru multi dintre cei care – si „cauta” o religie în lumea occidentala de astazi. Ceea ce am descris mai sus nu este decât o „vizionare ” a închinarii la Antihrist ce va fi la sfârsitul timpului, de închinare adica la cel care se va „înalta mai presus de tot ce se numeste Dumnezeu, dându- se pe sine drept dumnezeu” (II Tes 2, 4).

„Mileniul 73” pare sa fi atins culmea celebritatii lui Maharaj – ji, desi la eveniment nu au participat decât 15000 de persoane, cu mult mai putine decât s – a scontat. In plus, nu s – au produs nici un fel de „minuni” sau semne extraordinare care sa demonstreze ca „noua era” (new age) a început. Un eveniment care a depins atât de mult de eforturile publicitare si de gustul unei anumite generatii nu putea sa dureze (muzica pentru „Mileniul ’73 ” a constat dintr-un aranjament al melodiilor lansate de asa-numita „contra – cultura” si foarte populare în anii ’60); iar recenta casatorie (raportat la anul 1979, n. tr. ) a lui Guru Maharaj – ji cu secretara lui i – a slabit si mai mult popularitatea de „dumnezeu”.

Alte miscãri „spirituale” nu mai pot fi însa considerate apanajul unor mode pasagere, ele indicând fara gres marea putere de influenta a religiilor orientale în lumea occidentalã.

1. Robert Greenfield, The Spiritual Supermarket, -Piata de idei religioase . Saturday Review Press. New York. 1975. D. 43
   2. Ibidem , pp. 80, 94
2. Tantra Yoga în muntii din New Mexico
   Pe un platou situat la o altitudine de 2250 m înaltime în Muntii Jemez din nordul statului New Mexico s-au strâns o mie de tineri americani (cei mai multi între 20 si 25 de ani) pentru a petrece zece zile de exercitii spirituale; era perioada solstitiului de vara din iunie 1973. Se sculau la ora 4 dimineata în fiecare zi si se adunau la un loc înainte de rasaritul soarelui (înfasurati în paturi caci diminetile erau înghetate) pentru a sedea în siruri, direct pe sol, în fata unei estrade în aer liber. Ei îsi încep ziua rostind o mantra în limbaj Punjabi (varietate de sanscrita) pentru a „se încalzi” în vederea exercitiilor ce urmeaza.

Mai întâi era vorba de mai multe ore de yoga kundalini, adica niste exercitii fizice extrem de obositoare, de cântari si meditatie, cu scopul de a atinge un control constient al proceselor fizice si mentale din propriul corp, care astfel sa devina pregatit pentru „o revelatie interioara a lui Dumnezeu”.
Apoi are loc ceremonia înãltãrii celor doua drapele: al celui american si al celui care reprezinta „natiunea Varsatorului” – aceasta „natiune” fiind de fapt poporul „Epocii Varsatorului” sau al „mileniului” pentru care se pregateste acest cult ; în timpul înaltarii acestor steaguri se cânta „God Bless America” (Doamne, binecuvânteaza America) si se rosteste o rugaciune pentru poporul american. Se serveste apoi un mic dejun vegetarian (care este comun aproape tuturor noilor culte) si încep conferintele pe teme spirituale si practice; dupa care cu totii se pregatesc pentru o lunga sedintã de tantra yoga.

Pâna acum (1979) tantra yoga nu s-a practicat de loc în Vest, iar de auzit s-au auzit foarte putine lucruri despre ea. Specialistii sunt cu totii de acord ca practicarea ei este extrem de periculoasa, ea având întotdeauna loc între barbati si femei, obtinându-se astfel potentiale de energie psihica foarte puternice care necesita control si supraveghere stricta. Se mai afirma ca exista un singur maestru de tantra yoga în viata pe pamânt la un moment dat; iar exercitiile „Solstitiului” din New Mexico au fost conduse de „Marele Tantric” al zilelor noastre, Yogi Bhajan.

Toti, îmbracati cu costume identice albe, stau asezati pe jos, în siruri drepte, barbati fata în fata cu femei, strânsi umar la umar în lungul sirurilor si aflându-se cu spatele la sirul de alaturi. Cam zece astfel de siruri duble se întind pe o lungime de peste 20 m dinspre estrade; iar supraveghetorii au în permanenta grija ca sirurile sa fie perfect drepte pentru a se asigura perfectul „flux” al „câmpului magnetic”.
Începe intonarea mantrelor, cu o invocare speciala a duhului acelui guru care este „protectorul special” al lui Yogi Bhajan. Yogi Bhajan în persoana, care este el însusi un barbat foarte impresionant la vedere (foarte înalt (l, 95m) îmbracat complet în alb, cu barba neagra si purtând turban) apare pe scena si începe sa prezinte „visul” sau despre „o natiune noua, puternica si creatoare” în America, care se poate fauri cu ajutorul exercitiilor spirituale de astazi; adica cu ajutorul exercitiilor tantra, cheia acestei pregatiri pentru noua natiune, care îi poate ajuta pe oameni sa treaca de la nivelul de „constiinta individuala” la cel de „constiinta de grup” si în final la un nivel de „constiinta largitã universalã”.
Si exercitiile încep. Ele sunt extrem de dificile, cerând efort fizic foarte mare care provoaca dureri precum si stari foarte puternice de teama, furie, iubire etc. Toata lumea trebuie sa faca exact acelasi lucru în exact acelasi moment; trebuie ramas un timp îndelungat nemiscat în aceeasi postura dificila; exercitii si mantre complicate trebuie executate în perfecta coordonare cu partenera (partenerul) si cu toti ceilalti de pe acelasi sir; un singur exercitiu poate sa dureze între 31 si 61 de minute, în aceasta activitate intensã de grup constiintã individualã într-adevãr dispare si apar efecte deloc surprinzatoare: epuizare fizica si uneori paralizie temporara, sau epuizare emotionala si euforie. Mai mult, dat fiind ca în cadrul „Solstitiului” comunicarea cu celalalt este interzisa, cei prezenti nu au nici o posibilitate de a evalua rational experienta prin care trec împreuna; scopul fiind acela de a efectua o schimbare radicala în chiar interiorul fiintei.

Dupa orele de dupa amiaza petrecute în studiul artelor martiale (de autoaparare), al medicinii practice si al modului în care se organizeaza un ashram, se mai serveste o dala masa (tot vegetariana) si se trece la o seara de „cântece spirituale”; este vorba de mantre sanscrite aranjate pe muzica „rock” la moda sau pe muzica folk; se obtine astfel atmosfera unui „festival rock” de „adorare entuziasta” sau „rugaciune vesela” prin care Yogi Bhajan se straduieste sa faca din aceasta religie o religie „tipic americana”. ¹
Religia descrisa mai sus este o adaptare moderna a religiei Sikh ² din India de nord, combinata cu o serie de practici yoga.

Supranumita „Organizatia celor 3H” (Healthy-Happy-Holy Organization – Organizatia Sanatate-Fericire-Sfintenie), ea a fost fondata în 1969 la Los Angeles de Yogi Bhajan care venise initial în America pentru a preda într-o universitate si doar din întâmplare a devenit lider religios; sau mai curând printr-un concurs de împrejurari: a remarcat interesul pe care cursurile sale de yoga îl stârnisera tinerilor „hippie” din California de Sud. Combinând setea de „spiritualitate” a acestora cu propriile sale cunostinte despre religiile indiene, el a pus bazele unei religii „americane” care difera de cele mai multe din religiile indiene prin accentul pe care îl pune pe aspectul practic al vietii în aceasta lume. Tuturor membrilor acestei religii li se cere sa aiba o viata de familie stabila, un loc de munca serios si o implicare în viata sociala.
De la înfiintarea ei în 1969, „3HO” (Org. celor 3 H) s-a extins la peste 100 de ashram-uri (comunitati ce servesc ca locuri de întruniri pentru nerezidenti) în orase americane si de asemenea în Europa si Japonia. Desi la suprafata ea este foarte distincta de noile culte orientale (membrii plini trec ulterior în mod formal la religia Sikh prin aceea ca arboreaza turbanul si îmbracamintea alba), „3HO” se identifica totusi cu ele prin aceea ca scopul declarat (prin care îi si câstiga pe tinerii „hippie”) este acela de a atinge starea de constiinta „largitã” sau „universalã”, sau „transcendentalã”, vazându -se pe sine ca „avangarda” ce va schimba fata lumii în sensul grabirii noii epoci (new age) milenariste (al carei simbol astrologie este considerat de cele mai multe grupuri a fi „Epoca Varsatorului”).
Pe lânga cultele hinduiste care promoveaza în mod evident o mentalitate bazata pe autosugestionarea sistematica ca lumea e minunata asa cum e ea, „Organizatia celor 3 H” este si ea un „semn al vremilor”, prin faptul ca militeaza pentru o America „sanatoasa, fericita si sfânta” din care însã Hristos lipseste cu desãvârsire. Nu mai exista nici o îndoiala cã, atunci când auzim pe câte un american „fericit” vorbind cu convingere si seninãtate despre Dumnezeu si îndatoririle lui religioase fara nici cea mai vaga referire la Hristos, epoca „post-crestina” nu mai este o exagerare sau o figura de stil, ci o realitate de netãgãduit.

1. The New Religious Consciouness , pp 8-l8.
   2. Populatia Sikh din India se caracterizeaza prin aceasta mentalitate practica, ea constituind mai ales clasa negustorilor.
2. Meditatie Zen în nordul Californiei

În muntii împaduriti din nordul Californiei, la poalele muntelui Shasta – munte „sfânt” al vechilor triburi de amerindieni, devenit apoi centru al unor activitati si asezari oculte ce se afla acum din nou în plin avânt – functioneaza din 1970 o „mãnãstire” Zen budista, în orasele mai mari de pe Coasta de Vest pe care se aflã stabilite comunitati de japonezi existaserã temple Zen si înainte de 1970, dupã cum existaserã si încercari de a înfiinta „mãnãstiri” Zen în California; Dar „Manastirea Shasta” (cãci despre ea este vorba) este primul succes în materie de manastiri în care se practica zen-ul american, (în zen budism „mãnãstire” înseamna scoala în care se pregatesc „preoti” zen, atât barbati, cât si femei).
La „manastirea” Shasta domneste o atmosfera de ordine si profesionalism. Vizitatorilor li se permite accesul doar între anumite ore si doar însotiti de un ghid, nu si stabilirea de contacte personale cu cei dinauntru. „Calugarii” de la Shasta poarta traditionala îmbracaminte neagra si au capetele rase; ei au în permanenta lucruri clare de facut, pe care le executa cu o vizibila seriozitate si simt al datoriei.
Programul de la Shasta este foarte strict si dureaza cinci ani sau mai mult. Absolventii devin „preoti” sau profesori de Zen si obtin certificate pe baza carora pot organiza si conduce ceremonii budiste. Ca la orice scoala si la Shasta se platesc taxe ce includ cazare si masa (175 de dolari pe luna, care se platesc în avans – la începutul fiecarei luni – deci o metoda clara de a descuraja candidatii neseriosi, caci suma nu se mai ramburseaza celor care se rãzgândesc).
Programul în sine este unul de completa asceza si austeritate, nu unul obisnuit studentesc. Exista reguli de îmbracaminte si comportament, hrana este complet vegetariana si se consuma în tacere în cadrul meselor comune, nu se admit vizitatori si nici conversatii ce ar putea primi calificativul de „desarte”; centrul de greutate îl constituie sala de meditatie unde cursantii dorm si manânca, pe lânga faptul ca mediteaza. De asemenea, sunt interzise practicile religioase care nu sunt Zen. Viata la Shasta este foarte intensa si riguroasa si orice eveniment al zilei (inclusiv spalatul si mersul la toaleta) este însotit de o rugaciune budista specifica, care este rostita mental.

Desi „manastirea” apartine unei secte Soto Zen „reformate”, pentru a sublinia independenta ei fata de Japonia si adaptarea ei la conditiile de viata americana, ceremoniile si ritualurile ei sunt în traditia Zen -ului japonez. Exista ceremonii legate de convertirea la budism, ritualuri ale echinoctiului ce serbeaza „transformarea launtrica a persoanei”, ceremonialul „hranirii stafiilor flamânde” (adica comemorarea mortilor), ceremonia „Zilei Fondatorului” care exprima recunostinta fata de cei care au mentinut vie traditia Zen pâna la actualul maestru, festivalul iluminarii lui Buda, si altele. Semnul de cinstire este acela al plecaciunilor în fata icoanei lui Buda, dar accentul principal cade pe ideea ca fiecare om poarta în sine „natura lui Buda”. ¹
Actualmente maestrul de Zen de la Shasta este o femeie occidentala, practica budista permitând acest lucru; este vorba de englezoaica Jiyu Kennet, nascuta în 1924 din parinti budisti, si care si-a primit educatia în Extremul Orient (în mai multe traditii budiste) si a fost „hirotonita” la o „manastire” Soto Zen din Japonia. Ea a sosit în America în 1969 si a organizat în chiar anul urmator comunitatea budista Shasta cu câtiva tineri adepti. De atunci comunitatea s-a dezvoltat rapid, atragând mai ales tineri si tinere între 20 si 25 de ani.

Cauza acestui succes – în afara atractiei explicabile pe care o exercita Zen -ul asupra unei generatii scârbite de rationalism si de o educatie care ramâne de ordin exterior, neafectând interiorul persoanei – pare sa constea în mistica unei „transmiteri autentice” a experientei si traditiei Zen, pe care o întruchipeaza „stareta”, prin educatia si certificarile ei japoneze. De asemenea, calitatile ei personale de straina (de britanica în teritoriu american), de persoana care s-a nascut în religia budista si în acelasi timp de om occidental cunoscator al mentalitatii contemporane (posedând evident mult admiratul simt practic „american”) par sa asigure acestei maestre de zen o influenta de nezdruncinat în rândurile tinerei generatii de americani care se converteste la budism.

Scopul cursurilor Zen de la Shasta este acela de a umple întreaga viata a acelora care le frecventeaza de un „Zen pur”. Meditatiile zilnice (care pot sa ajunga de la opt pâna la zece ore pe zi) sunt expresia unei intense vieti religioase care în mod ideal trebuie sa conduca la o stare „durabila de, pace si armonie a trupului si a mintii”; publicatiile de la Shasta – un jurnal bilunar si mai multe carti scrise de „stareta” – avertizeaza chiar împotriva falsei spiritualitati si a sarlatanismului. Comunitatea se opune adoptarii obiceiurilor nationale Japoneze (privite în opozitie cu cele budiste); semnaleaza pericolele trecerii de la un guru la altul, cât si al idolatrizarii maestrului de Zen; interzice astrologia, ghicirea viitorului (chiar si cartea IChing), cãlãtoriile astrale si orice alt fel de activitati psihice si ocultiste; priveste cu dispret abordarile teoretice si intelectualiste ale doctrinei Zen (ca alternativa la cele experimentaliste) si pune accentul pe munca riguroasa si sustinuta, de lupta contra iluziilor si închipuirilor mintii, si pe „viata spirituala”. Stilul dezbaterilor „spirituale” la care participa „preotii” Zen, asa cum se desprind ele din paginile Jurnalului care se publica la Shasta, seamana izbitor, prin aerul de competenta si prin realismul lor cu tonul discutiilor între tineri convertiti la Ortodoxie sau între monahi ortodocsi care dezbat cu convingere diferite aspecte ale vietii duhovnicesti.
Tinerii crestini ortodocsi ar putea afirma cu îndreptatire astfel: „Daca nu m-ar fi pazit harul lui Dumnezeu, eu însumi m-as putea afla acum acolo”; atât de autentica si de convingatoare pare viziunea spirituala a acestei „manastiri”, care ofera tânarului însetat de religie de astazi, tot ceea ce crede ca-si poate dori, în afara de un singur lucru: viata vesnica si fericita pe care numai singur Hristos Adevaratul Dumnezeu poate sa o dea .
Comunitatea budista Shasta învata ca budismul nu este o „disciplina distanta si rece”, ci una plina de „iubire si compasiune”. Contrar celor cunoscute în general despre budism, „stareta” sustine ca esenta credintei budiste nu este topirea finala în „nimicul nirvanic” ci un „dumnezeu” viu (esentã identificata de ea cu credinta ezotericã budistã): „Secretul învataturii Zen… este sa cunosti cu certitudine si în mod personal ca Buda cel cosmic exista. Adevaratul maestru (sau adevarata maestra) este cel (cea) care nu ezita nici o clipa în aceasta convingere ca Buda cel cosmic exista, si în iubirea totala pentru el. Eu m-am simtit coplesita de bucurie când în sfârsit am fost convinsa ca el exista; iubirea si recunostinta mea nu au cunoscut margini. De asemenea, iubirea pe care am simtit-o venind dinspre el a fost nemasurata. Asa doresc s-o simta fiecare”. ²
Exista în prezent în jur de 70 de cursanti (ce urmeazasa devina „preoti”, la Shasta si în „filiale”), mai ales în California. Comunitatea este acum într-o situatie de expansiune rapida, atât ca sediu cât si în ceea ce priveste „misiunea” sa în rândurile poporului american; exista o miscare crescânda de budisti laici care fac din Shasta un centru de pelerinaj unde au loc numeroase întâlniri si conferinte la care sunt invitati psihologi, psihiatri si alte persoane interesate, în tabere de durate diferite. Tinând cont de activitatile publicistice si cele misionare si de „counselling” din orasele californiene, precum mai ales de proiectata scoala si camin de batrâni, „manastirea” Shasta înregistreaza într-adevar progrese remarcabile în atingerea scopului sau de a „dezvolta budismul zen în Occident”.
Fata de Crestinism, „stareta” si discipolii sai au o atitudine condescendenta; ei sustin ca respecta Filocalia si celelalte scrieri spirituale ortodoxe, afirmând ca Ortodoxia le este cea mai apropiata dintre doctrinele „crestine”, dar se considera pe ei însisi a se situa „dincolo de astfel de teologii, dispute doctrinare si ‘-isme'” pe care le exclud din preocuparile „Adevaratei Religii” ³
Zen-ul nici nu are de altfel vreo fundamentare teologica, el bazându -se în întregime pe „experientã” si cãzând astfel în „eroarea pragmaticã” care deja s-a discutat în aceasta carte la capitolul despre hinduism: „daca merge, înseamna neaparat ca este si bun”. Zen -ul, lipsit de teologie cum este, nu e mai capabil decât hinduismul sa distinga între experientele spirituale bune si cele rele; el nu poate afirma decât ceea ce pare bun din perspectiva „simtirii” unei „paci” si „armonii” apreciate pe baza puterilor naturale ale mintii si nu pe baza unei revelatii; în acest fel, respingând orice altceva ca fiind iluzoriu (în afara de certitudinea propriei minti), atractia Zen- ului consta în aceea ca hraneste si stimuleaza un foarte subtil sentiment de mândrie, atât de raspândit în zilele noastre, si anume mândria ca omul se poate mântui prin eforturile personale, fara sa aiba nevoie de vreun Mântuitor.
Dintre toate curentele religioase orientale de astazi, Zen-ul ofera poate cel mai înalt grad de complexitate intelectuala si sobrietate spirituala. Cu învatatura sa despre „compasiune” si despre un „Buda cosmic” iubitor, el reprezinta probabil idealul cel mai înalt de spiritualitate fara Hristos. Si tocmai în aceasta consta tragedia sa, ca Hristos lipseste din el, si deci mântuirea. Gradul înalt de intelectualism si asa-zisa trezvie spirituala sunt tocmai elementele (foarte eficace) care îl împiedica pe acest tip de budist sa-si caute scaparea la Hristos.

Cu toata compasiunea si asceza sa tacuta, acest soi de Zen este poate ramasita cea mai trista a vremurilor „post-crestine” pe care le traim. Spiritualitatea „necrestina” înceteaza deci de a mai fi o forma de import în Occident; ea a devenit deja o religie a etniei americane care-i afecteaza mentalitatea pâna la rãdãcina. Si este cazul sa tinem minte ca religia viitorului nu va fi o simpla secta sau un cult printre multe altele, ci o orientare religioasa puternica si profunda, care va fi absolut convingatoare pentru mintea si inima omului modern.

1. Deci nu este vorba de o notiune personala de „chip”, ci de cea impersonala de substanta, „natura” (n. tr.)
   2.  The Journal of Shasta Abbey , Jan- Feb., 1978, p. 8
   3.  Journal, Jan. -Feb, 1978, p. 54

5. „Noua spiritualitate” fata în fata cu Crestinismul

Prezenta cultelor orientale în Vest s-ar putea exemplifica la nesfârsit; în fiecare an apar culte noi, sau variante noi ale altora vechi. Fapt interesant, însã, este ca pe lângã cultele specific religioase, se manifestã prezenta din ce în ce mai intensa, în ultimele decenii mai ales, a asa numitelor culte de constiintã (cum sunt ele numite de foarte populara revista de stiri U. S. News and World Report, 16 Feb. 1976), culte ce se delimiteaza clar de orice preocupare religioasa.
Aceste grupuri de „terapie mintala” includ organizatii, precum „Erhard Seminars Training” (fondat în 1971), „Rolfing”, „Silva Mind Control” (Controlul mintal Silva) si înca multe alte forme de „seminarii” (întâlniri) si „bio- rãspuns” (biofeedback), care ofera cu toatele o „descatusare a tensiunilor” si o „captare a potentialelor ascunse” ale omului, exprimate într-un jargon „stiintific” de secol XX, mai mult sau mai putin plauzibil. De asemenea, se mentioneazã si alte miscãri de „constiintã”, care sunt mai putin la modã astazi, de la „Stiinta crestina” si „Stiinta mintala”, pâna la „Scientologie”.
Toate aceste miscari sunt incompatibile cu Crestinismul. Crestinii ortodocsi nu trebuie sa aiba absolut nimic de-a face cu ele.
Si iata de ce suntem atât de categorici:

1. Aceste miscari nu au nici o fundamentare în traditia si practica crestina, ci sunt pur si simplu fructul religiilor pagâne orientale sau al practicilor spiritiste moderne, mai mult sau mai putin diluate, si prezentate adesea ca fiind „lipsite de continut religios”.

Nu numai ca învatatura lor este gresita si în totalã discordantã cu doctrina crestinã despre viata duhovniceascã; dar prin experientele lor religios – pagâne si prin experimentele lor psihice ele pun în pericol

sanatatea mintala a celor care le devin victime, ducând la dezastru psihic si la pierderea sufletului pentru totdeauna, stiind ca fara Hristos si fara Biserica, nu este mântuire .

2. Mai precis, experientele de „tacere spirituala” pe – care le ofera diferitele tipuri de meditatie, fie cele asa-zis lipsite de continut religios (precum meditatia transcendentalã, unele forme de Yoga si Zen si cultele seculariste), fie cele cu continut religios pagân (precum Hare Krishna, „Divine Light Mission”, „Organizatia celor 3H” etc. ), conduc în întregime într-o zona spirituala „cosmica” unde partea cea mai profunda a personalitatii umane intra în contact cu fiinte spirituale reale.
   Aceste fiinte, pentru omul aflat în starea de dupa caderea din Rai, nu sunt altceva decât demonii sau spiritele cãzute, care se aflã în cea mai mare apropiere fata de om ¹. Chiar cei care practica meditatia zen-budista, în pofida eforturilor lor de a trata cu precautie „experientele spirituale”, vorbesc si ei despre întâlniri cu aceste spirite (în care se amesteca bineînteles si o anumita doza de imaginatie), pretinzând cã nu se lasã în nici un fel „contaminati” de ele ^2.
3. Partea cea mai periculoasã a acestor „initieri” consta în aceea cã ele scapa controlului constient al vointei omului; astfel, odata „initiat” în aceste „culte de constiinta”, este adesea cu neputinta sa te mai opui participarii la experiente psihice nedorite.

Rezulta ca „noua constiinta religioasa” este un dusman al crestinismului cu mult mai puternic si mai periculos decât au fost vechile erezii din trecut. Deoarece atunci când se pune accentul pe experientã în detrimentul doctrinei, atunci însãsi învatatura dupa care putem distinge si identifica binele de rau cade sau devine inoperanta, iar duhurile necurate au cale libera de atac, datorita pasivitatii si „deschiderii” pe care le exalta toate aceste noi culte; ele nu fac altceva decât sa transforme persoana umana în unealta pasiva a manifestãrilor demonice.
Faptul acesta este demonstrat de numeroasele studii care s-au facut asupra acestor „culte de constiinta”. Ele dau în vileag evolutia progresiva a acestor experiente, care la început sunt „bune” sau „neutre”, pentru a deveni în final ciudate, terifiante si în ultima instanta indubitabil demonice. Chiar latura strict fizica a unor discipline psihice, precum Yoga este periculoasa, pentru ca aceasta deriva din ea si predispune la atitudini si experimente psihice care sunt de fapt scopul initial si permanent al practicii Yoga.
Puterea de seductie a „noii constiinte religioase” este atât de mare încât ea se poate înstãpâni chiar si asupra acelora care afirmã cu tarie ca sunt crestini. Nu este vorba aici doar despre cei care se complac în sincretismele sau combinatiile artificiale dintre crestinism si cultele orientale la care ne-am referit mai sus; ci, mai grav, este vorba si despre cei care se considera pe ei însisi niste crestini înflacarati.
Profunda ignorare a autenticei trãiri crestine din zilele noastre creeazã conditiile proliferarii unei false „spiritualitati” crestine, a carei natura este strâns înrudita cu „noua constiinta religioasa”. În capitolul VII vom studia îndeaproape cel mai rãspândit curent de „spiritualitate crestinã” de astazi. Din el se desprinde clar spectrul terifiant si amenintator al „noii constiinte religioase” care îsi recruteazã victimele mai ales dintre rândurile crestinilor bine intentionati, chiar ortodocsi, la o scara atât de întinsã, încât este cu neputintã sã nu vedem în acest fenomen un alt semn apocaliptic al vremilor, în care înselãciunea va fi atât de mare, încât ea va cuprinde aproape întreaga omenire.

Asupra acestui subiect vom reveni la sfârsitul cãrtii de fatã.