Cuviosul Serafim Rose: “ORTODOXIA ȘI RELIGIA VIITORULUI”

1. PUTEREA ZEILOR PAGÂNI
   ASALTUL HINDUISMULUI ASUPRA CRESTINISMULUI

Toti dumnezeii neamurilor sunt idoli (Psalm 95, 5)
Articolul urmator se bazeaza pe experienta unei femei, care, dupa ce a urmat liceul într- o manastire romano – catolica si a practicat hinduismul timp de douazeci de ani, s – a convertit, prin mila lui Dumnezeu, la Credinta Ortodoxa, aflând în ortodoxie limanul cautarilor sale. Ea este în prezent membra a Bisericii Ruse din Exil. Fie ca marturia ei sa deschida inimile acelor crestini ortodocsi tentati sa- i urmeze pe teologii modernisti, care îsi fac acum aparitia pâna si în Biserica Ortodoxa si care intra orbeste „în dialog” cu însisi vrajitorii cultelor neopagâne, care asalteaza Biserica lui Hristos, alaturându – se astfel lor în închinarea chiar la dumnezeii pagânilor.

1. Atractia Hinduismului

Aveam doar saisprezece ani când doua evenimente au schimbat cursul vietii mele. Unul a fost când am luat hotarârea sa urmez liceul la manastirea catolica dominicana din San Rafael (California), în care am aflat prima data despre crestinism! Al doilea a fost când, în cursul aceluiasi an, am facut cunostinta si cu hinduismul în persoana unui calugar hindus, un anume swami, care în scurt timp mi – a devenit guru (învatator). A început atunci o batalie de care nu aveam sa-mi dau seama decât douazeci de ani mai târziu.
La manastire ne învatau adevarurile crestine de baza. Si în ele sta taria celor smeriti dar si poticnirea pentru cei mândri. Adevarat a scris Sfântul Apostol Iacob: Dumnezeu celor mândri le sta împotriva, iar celor smeriti le da har (4, 6). Si cu adevarat eram mândra! Nu voiam sa accept pacatul stramosesc si nici existenta iadului. Ma certam tot timpul, aducând argumente împotriva lor. O sora dominicana foarte blânda de acolo mi – a spus lucrul cel mai important de care aveam nevoie: „Roaga-te sa ti se dea darul credintei”.
Dar învatatura acelui swami se întarise deja asupra mea si mi se parea culmea degradarii sa ma rog cuiva pentru ceva, chiar daca acel cineva era Dumnezeu. Abia mult mai târziu mi – am amintit de cuvintele ei. Dupa ani îndelungati acea samânta a credintei crestine a rodit în mine din mijlocul unui ocean nesfârsit de disperare. Cu timpul la liceu mi – a descoperit ce fel de carti citeam, chiar daca le înveleam în coperti ca sa nu atraga atentia. Citeam Bhagavad Gita, Upanisadele, Vedantasara,

Ashtavakra Samhita. Nu ma îndoiesc ca surorile credeau ca toate acestea îmi vor trece, asa cum trec, în general, mofturile intelectuale ale adolescentilor. Dar una dintre ele mi – a spus într- o zi adevarul în fata, un adevar foarte neplacut, pe care rareori îl mai auzim rostit astazi. Mi – a spus ca o sa ma duc în iad, daca ma prinde moartea în hinduism, mai ales dupa ce am cunoscut adevarul crestinismului.
Sfântul Apostol Petru spune: Ceea ce te biruieste, aceea te si stapâneste. Caci daca dupa ce au scapat de întinaciunile lumii, prin cunoasterea Domnului si Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarasi se încurca în acestea, ei sunt învinsi. Li s- au facut cele de pe urma mai rele decât cele dintâi. Caci mai bine era pentru ei sa nu fi cunoscut calea dreptatii, decât, dupa ce au cunoscut- o, sa se întoarca de la porunca sfânta, data lor (II Petru 2, 19 – 21).
Ce – am mai dispretuit- o pe acea sora pentru bigotismul ei! Dar daca astazi ar mai trai i – as multumi din inima. Nu mi – a convenit ce mi – a spus atunci, asa cum adevarul nu convine niciodata; dar acest adevar m – a condus pe mine la plinatatea Ortodoxiei. Marele avantaj pe care l – am avut de la acel liceu catolic a fost ca mi – a oferit un punct de reper, care, mai târziu, avea sa ma ajute sa descopar ce mare înselatorie este hinduismul.
Dar la ora actuala situatia s – a schimbat. Daca atunci hinduismul nu era decât ceva izolat, acum s – a transformat într- o epidemie. Acum este necesara foarte multa inteligenta pentru a patrunde dogmatica hindusa, mai cu seama daca vrem sa- i punem in garda pe tinerii crestini ca prin apropierea lor de religiile orientale ei risca o sinucidere spirituala. Seductia hinduismului este totala. El încânta toate facultatile sufletului, ca si toate patimile lui, dar mai ales mândria. Si cum sufeream de o mare aroganta, chiar daca aveam doar saisprezece ani, am cazut victima acestor seductii. Cel mai tare ma framântau problemele legate de pacatul stramosesc si suferinta fizica si sufleteasca, care nu ma preocupasera mai de loc dinaintea venirii mele la acel liceu.
Dupa aceea, constientizându-le mai bine, calugarul hindus a fost acela care mi – a oferit alternative „valide din punct de vedere intelectual”, pentru cele mai incomode dintre dogmele crestine. Iadul nu era decât o stare temporara a sufletului, produs de o karma rea (actiuni rele) din viata prezenta sau din vreo viata trecuta. Iar o cauza finita în mod evident nu poate sa aiba un efect infinit. Pacatul originar se transfera astfel cu ingeniozitate în chiar interiorul Divinitatii originare, Divinitate la care aveam astfel dreptul prin nastere, si de care nimeni si nimic nu ma putea lipsi, indiferent de faptele mele. Eu eram de esenta divina, eram chiar Dumnezeu; eram „Visatorul Infinit care viseaza visuri finite”. Cât despre problema durerii, ea este rezolvata printr-un rationament foarte elegant în cadrul sistemului filosofic hindus Vedanta: durerea nu este altceva decât Maya, adica iluzie. Ea nu are nici o existenta reala, iar un advaitin pretinde chiar ca poate dovedi aceasta.
Hinduismul este si pe gustul acelora care nutresc respectabilul, dar eronatul sentiment al perfectibilitatii umane în sens evolutionist – si anume pe calea unei educatii în „sistem guru” si pe baza conceptului de „evolutie”, conform caruia exista o dezvoltare progresiva a spiritualitatii umane. Relativismul cultural îsi gaseste si el locul sãu în cadrul acestui sistem. Respectabilitatea sa este atât de nedisputata, încât punerea la îndoiala a oricarui fel de relativism constituie o adevarata erezie, mai ales pentru cei care nu cred în dogmele Bisericii Crestine.
Ce poate fi mai rational si mai rezonabil (spun ei) decât ca fiecare popor sa aiba propriul sau mod de a concepe si de a se închina lui Dumnezeu? La urma urmelor Dumnezeu este Acelasi pretutindeni, iar varietatea modurilor de închinare nu face decât sa contribuie la „îmbogatirea” armoniei religioase generale. 1
Dar atractia cea mai indiscutabila a hinduismului o constituie pragmatismul sãu. Hinduismul este o religie eminamente pragmatica a carei întreaga constructie filozofica este sustinuta de instructiuni religioase, pe care discipolul le primeste în permanenta de la guru. Prin ele discipolul este continuu invitat sa verifice noua filosofie prin propria experienta. Nimic nu este nevoie sa fie acceptat pe baza credintei. Si contrar celor ce se cred în general despre hinduism, el nu contine nici un fel de taine, sau mistere – ci doar un imens material ezoteric – , asa încât credinta nu este câtusi de putin necesara.
Ti se spune doar atât: „încearca si vezi daca merge”. Iar mentalitatea occidentala este evident sedusa de acest fel de religie, pentru ca ea apare atât de „stiintifica”. Dar aici urmeaza inevitabil o eroare tocmai de ordin pragmatic: daca aceste instructiuni se verifica într- adevar (si ele întotdeauna se verifica), atunci tânarul trage concluzia ca sistemul este adevarat si implicit bun. Concluzia finala de „bun” nu are însa cum sa se impuna cu necesitate, pentru ca daca un sistem functioneaza nu înseamna ca el este neaparat si bun. În cazul respectivului sistem nu se poate afirma decât pur si simplu ca el functioneaza, ca instructiunile sale se verifica.
Dar tânarul ucenic, neînvatat sa deosebeasca notiunile, face dintr- o verificare de ordin experimental -psihic o convingere si o religie.
Ajung acum si la ultima seductie hinduista, aceea a experientei spirituale. Acestea sunt psihice si/sau demonice la origine. Novicilor însa, lipsindu -le un punct de referinta solid, nu le este posibil sa deosebeasca între o experienta spirituala autentica si una falsa. Ceea ce nu înseamna ca ceea ce vad, aud, miros si ating ei este rezultatul unei stari mintale aberante. Dimpotriva, ei se afla într- o situatie foarte concreta, care, în traditia ortodoxa, se numeste înselaciune diavoleasca . Expresia este foarte importanta, pentru ca ea descrie exact conditia persoanei care trece prin „experiente spirituale” de tip hinduist.

Dar acest tip de înselaciune acopera practic toata gama de experiente spirituale false: de la simpla iluzie si ispitire, pâna la starea propriu-zisa de posedare demonica. Peste tot, ceea ce este fals se ia ca fiind adevarat si real iar efectul global este acela al unei cresteri accelerate a sentimentului de mândrie. Se instaleaza senzatia placuta a importantei personale, iar cel care o încearca, victima inconstienta a înselaciunii diavolesti, se simte recompensat pentru toate austeritatile si suferinta pe care a trebuit sa le suporte pentru a ajunge la aceste „performante”. 2
În epistola întâia a Sfântului Apostol si Evanghelist Ioan se spune: Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile, daca sunt de la Dumnezeu… (4, 1).

Sfântul Grigorie Sinaitul îsi avertizeaza si el ucenicii despre pericolele unor astfel de experiente: „Pretutindeni, si mai ales pe lânga cei începatori si pe lânga cei mândri, dracii arunca întotdeauna mrejele gândurilor si închipuirilor celor rele si le pregatesc gropi prin care sa- i piarda…”.
Pe el l – a întrebat un monah: „Ce va face calugarul, caruia dracul i se înfatiseaza ca un înger de lumina?”. Iar Sfântul i – a raspuns: „Acel calugar are mare nevoie de dreapta socoteala (discernamânt), ca sa poata deosebi între bine si rau. Deci, nu fiti cu nebagare de seama si nu va lasati miscati cu usurinta de ceea ce vedeti; ci stati tari si puneti cu grija totul la încercare, tinând ceea ce este bine si alungând ceea ce este rau.
Întotdeauna trebuie sa cercetati cu grija toate si numai dupa aceea sa le credeti. Si ca sa cunoasteti ca lucrarea harului se simte întotdeauna si ca dracii, cu toate înselaciunile lor, nu o pot imita, aflati ca ea se simte dupa roadele ei, care sunt: blândetea, fata luminoasa, smerenia, ura fata de slava lumii acesteia, taierea patimilor si poftelor. Pe când roadele lucrarii diavolesti sunt: mândria, închipuirea, dispretul fata de altul si tot raul.

Acestea sunt roadele si lucrarile prin care îti vei da seama, daca lumina pe care o ai în inima este de la Dumnezeu sau de la diavol. Frunza de salata se aseamana cu cea de mustar, iar vinul are aceeasi culoare ca otetul; dar gustându- le, vei sti ce manânci. Tot asa si sufletul are puterea sa de deosebire (discernamânt) si poate socoti drept, prin gustul cel mintal, care sunt lucrari ale Duhului Sfânt si care sunt înselaciuni si închipuiri ale satanei”.

Cel mai vulnerabil fata de înselaciunea diavoleasca este începatorul care se afla sub rea îndrumare sau cel care sufera de mândrie. El este cel mai susceptibil de lunecare catre un fals misticism, pe care hinduismul îl transforma cu mult succes într-un proces de durata. Le – a fost foarte usor nenumaratilor swami, care au proliferat în Occident în ultimele decenii, sa- i însele pe tinerii setosi de „experiente mistice”. Ei au sesizat imediat ce sansa imensa de celebritate si îmbogatire le ofera aceasta piata de suflete deja existenta si au profitat de ea.

1. Ideea aceasta a patruns si in teologia ortodoxa din ultimii ani prin influenta exercitata de sincretismul ecumenist n.n.
   2.  În continuare despre înselaciune, vezi mai jos, p. 189
2. Razboiul dogmelor
   Crestinismul contemporan este luptat pe viata si pe moarte de cãtre un dusman invizibil. Metoda lui este de a ucide, daca îi sta în puteri, înainte de a- si declara numele. Acest dusman este hinduismul, iar razboiul care se da acum este un razboi al dogmelor.

La începutul secolului când s – au înfiintat primele societati Vedanta în Statele Unite, preocuparea lor imediata a fost aceea de a lansa convingerea ca nu exista nici o diferenta reala între hinduism si Crestinism. Mai mult. Nu numai ca ele nu se afla în conflict, dar un bun crestin va deveni înca si mai bun, daca va studia cu sârguinta si va practica Vedanta. De abia atunci va ajunge el la adevarata întelegere a Crestinismului.
În primele lor conferinte, swami -i încercau sa arate ca simbolurile fundamentale ale Crestinismului – Logosul si Crucea – , îsi au de fapt originea în India. Si ca acele idei caracteristice hinduismului precum reîncarnarea, transmigratia sufletului si samadhi (fenomenul de transa) se gasesc de fapt si în Sfintele Scripturi, atunci când ele sunt interpretate corect.
Cu aceastã momealã au fost prinsi multi crestini bine intentionati dar rau îndrumati. Deci prima preocupare a fost aceea de a lupta pentru discreditarea dogmelor asa-zis „înguste” si „sectare”, si pentru acreditarea unei religii „stiintifice”, care sa se bazeze pe studiul comparativ al tuturor religiilor. Accentul initial a cazut întotdeauna pe ideea ca nu exista nici un element de separatie între cele doua religii. Totul este unul. Diferentele sunt superficiale, iluzorii, relative, nicidecum reale. Acestea sunt ideile conferintelor publicate la începutul anilor 1900. Iar astazi pericolul în care ne aflam este cu atât mai mare cu cât ele au avut atunci un succes colosal.
Într- adevar, în limbajul nostru cotidian cuvintele „dogma” si „dogmatic” au conotatii puternic peiorative si chiar negative. Iar aceastã atitudine plinã de dispret în modul folosirii lor nu putea sa apartina celor care stiau ca ele înseamna ceea ce are Biserica mai sfânt. Oricum, odata împamântenita aceasta conotatie negativa, cei mai timizi, carora nu le place niciodata sa faca notã discordantã cu ceea ce este în general acceptat, au început si ei sa foloseasca termeni precum „dogme rigide”, expresie depasita, dar care indica atitudinea negativa a autorului fata de ele. Atitudinea aceasta a fost indusa în mod viclean, de criticii cu „vederi largi”, care, fie nu stiau cã dogmele expun esenta crestinismului, fie nu agreau crestinismul.

În consecinta, tendinta ulterioara a multor crestini de a bate în retragere în fata acuzatiei de dogmatism a constituit un avantaj real pentru hinduisti.

Lucrul incredibil este ca putini îsi dau seama ca dogma crestina nu poate fi rasturnata, decât de un sistem opus de dogme. Or, cele doua religii, crestina si hinduista, nu au cum sa se „îmbine” si sa se „îmbogateasca” reciproc, pentru ca ele sunt radical opuse .

Daca credinciosii sunt lamuriti sa renunte la dogmele lor crestine sau sa si le modifice – ceea ce tactic este mult mai inteligent – , astfel încât sa aiba si ei un crestinism mai modern sau mai „universal”, atunci ei au pierdut tot, pentru cã taria lor, ca si a hinduistilor, provine din dogme. Iar dogmele hinduse sunt o respingere directa a dogmelor crestine. Ceea ce ne conduce la urmatoarea concluzie uluitoare: Ceea ce ortodocsii crestini cred ca este rau, hindusii cred ca este bine, si invers: ceea ce hindusii cred ca este bine, crestinii cred ca este rau !
Iar adevarata lupta aici sta: ca ceea ce constituie cel mai mare pacat pentru crestin este cea mai mare realizare a hindusului. Acest pacat recunoscut întotdeauna ca fiind cel mai mare, din care ies toate celelalte, este mândria. Iar prototipul ei este Lucifer, care spune: Ridica – ma- voi în Ceruri si mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aseza tronul meu! Sui -ma- voi deasupra norilor si asemenea cu Cel Preaînalt voi fi (Isaia 14, 13 – 14). Iar la niveluri subordonate, tot mândria este cea care transforma pânaã si calitatile omului în pacate. Dar pentru hindus, în general, si mai cu seama pentru advaitin sau vedantin, cel mai mare „pacat” este acela sa nu crezi în propriul tau „sine” si în „umanitate”, ca în însusi Dumnezeu. Iata ce spune Swami Vivekananda, cel mai mare apologist modern al filozofiei Vedanta: „Voi încã nu întelegeti India! Noi indienii suntem de fapt închinatori ai Omului! Dumnezeul nostru este Omul! Iar doctrina mukti (a mântuirii) este urmatoarea: „Omul trebuie sa devina divin prin înfaptuirea în sine a Divinului”.
Este deci limpede pentru oricine vrea sa vada ca hinduismul si crestinismul, în esenta lor dogmatica, se afla într-un conflict ireductibil ce priveste aspecte fundamentale, precum natura dumnezeiasca si natura umana si scopul vietii omului pe pamânt.
Dar daca cei ce – si spun crestini acceptã propaganda hinduistã, conform careia nu se da de fapt nici o batalie, cã diferentele dintre crestinism si hinduism sunt de suprafata si n – au legatura cu realitatea, atunci idei inamice crestinismului au cale libera sa se desfasoare în interiorul sãu si el pierde batalia, fãrã sã- si dea seama macar cã batalia a si avut loc. Iar rezultatul este dezastruos, cãci puterea de corupere spiritualã a hinduismului este de neimaginat.
În propriul meu caz, în ciuda educatiei destul de solide pe care am primit- o la manastire, cei douazeci de ani de hinduism au reusit sa ma aduca pânã în pragul iubirii rãului. Vedeti, în India, „Dumnezeu” este adorat si ca Rau, în persoanei zeitei Kali. Voi vorbi despre ea în sectiunea urmatoare care se refera la practicile hinduiste.
Si de fapt închinarea la rau constituie telul final al hinduismului. Mãrturisesc aceasta din proprie experienta, ca una ce m – am închinat zeitei Kali, atât în India cât si în America. Din experienta personalã am cunoscut cã, cu ea, care este Satan, nu este de glumit. Dacã renuntãm la închinarea la Dumnezeul Cel viu, locul Lui nu are cum sa rãmâna gol.