Cuviosul Serafim Rose: “ORTODOXIA ȘI RELIGIA VIITORULUI”

Introducere
1. Dialogul cu religiile necrestine
Traim într- o epoca de adânc dezechilibru spiritual, epoca în care multi crestini ortodocsi sunt ca niste copii dusi de valuri, purtati încoace si încolo de orice vânt al învataturii, prin înselaciunea oamenilor, prin viclesugul lor, spre uneltirea ratacirii (Efeseni 4, 14). Pare într- adevar sa fi sosit timpul când oamenii nu mai sufera învatatura sanatoasa, ci – dornici sa- si desfateze auzul – îsi gramadesc învatatori dupa poftele lor, si îsi întorc auzul de la adevar si se abat catre basme (II Tim 4, 3 – 4).
Ne încearca un sentiment de consternare când citim cele mai recente documente si luari de pozitie ale miscarii ecumenice. Reprezentanti ai Conferintei Permanente a Episcopilor Ortodocsi din America împreuna cu alte persoane oficiale ale ierarhiei ortodoxe se întrunesc la nivel înalt cu Romano – catolicii si cu Protestantii si dau publicitatii „declaratii comune” pe teme cum ar fi Sfânta împartasanie sau trairea crestina.
Dar în cadrul unor astfel de întruniri la vârf se omite sa li se comunice eterodocsilor (neortodocsilor) ca Biserica Ortodoxa este Biserica lui Hristos la care suntem chemati cu totii, ca numai prin tainele acestei Biserici lucreaza harul Duhului Sfânt, ca membrii ei sunt membri ai Trupului lui Hristos care se împartasesc de acest har prin efort personal nemijlocit de curatire a trupului si sufletului în interiorul Bisericii Ortodoxe si ca fara întelegerea acestor aspecte fundamentale toate „dialogurile” si „declaratiile comune” nu sunt decât o caricatura cu pretentii de tinuta academica a adevaratului dialog crestin – dialog al carui tel unic nu poate fi altul decât mântuirea sufletelor omenesti.
Dar multi dintre participantii ortodocsi la aceste „dialoguri” banuiesc, ori s – au convins deja, ca ele nu constituie nici pe departe cadrul în care sa se poata face auzita vocea Ortodoxiei; ei vad ca însasi atmosfera de „liberalism” ecumenic a acestor întruniri anuleaza orice adevar care s – ar putea rosti în cadrul lor. Acesti participanti ramân însa tacuti, pentru ca „spiritul vremilor” pe care le traim este adesea mai tare decât glasul constiintei ortodoxe. 1
La nivele mai putin înalte, „conferintele” si „discutiile ecumenice” se organizeaza de obicei cu participarea unui „vorbitor” din partea Ortodoxa si chiar cu oficierea unei „Liturghii Ortodoxe”. Atmosfera acestor „conferinte” este într- atât de marcata de diletantism si de superficialitate, încât ele, departe de a sluji la crearea unei „unitati” atât de dorite de animatorii lor, pun mai curând în evidenta abisul de necuprins ce se casca între adevarata Ortodoxie si viziunea „ecumenista” asupralumii si vietii. 2
La nivelul actiunii, activistii ecumenisti profita de atitudinea nehotarâta a intelectualilor ortodocsi invitati la aceste conferinte si de faptul ca ei nu sunt ferm ancorati în traditia ortodoxa; se merge pâna într- acolo încât expresii formulate de acestia, precum „acordul de fond asupra punctelor liturgice si dogmatice”, sunt folosite de activistii ecumenisti ca baza pentru cele mai incredibile inovatii, precum oferirea Sfintei Impartasanii si ereticilor. La rândul ei, aceasta stare de confuzie permite ideologilor ecumenisti sa lanseze în rândul maselor declaratii lipsite de acoperire care fac din aspectele fundamentale ale teologiei dogmatice ortodoxe o comedie ieftina.
Iata în ce termeni îsi permite sa vorbeasca Patriarhul Athenagoras: „Va cere vreodata sotia dvs. parerea câta sare sa puna în mâncare? Cu siguranta ca nu, caci în aceasta privinta ea are infailibilitatea. Sa o aiba asadar si Papa, daca asta doreste”. 3
Crestinii ortodocsi constienti se pot întreba pe buna dreptate unde vor sfârsi toate acestea si pâna unde va fi împinsa limita tradarilor, falsificarilor si demolarii din interior a Ortodoxiei. Nu s – a facut pâna acum nici un studiu atent în aceasta privinta, dar tinând cont de logica desfasurarii evenimentelor, nu este imposibil sa vedem în ce directie se îndreapta ele. Ideologia care sta în spatele miscarii ecumenice, care a inspirat declaratii si actiuni de felul celor mentionate mai sus, este o erezie ai carei termeni sunt deja clar definiti: „Biserica lui Hristos nu exista, nimeni nu se afla în posesia Adevarului absolut. Biserica se constituie de- abia acum, în zilele noastre”.
Dar nu trebuie sa dezbatem prea mult pentru a ajunge la concluzia ca demolarea din interior a Ortodoxiei, adica a Bisericii lui Hristos, ar însemna de fapt distrugerea a însusi Crestinismului. Ca, daca nici una dintre Bisericile actuale nu poate pretinde ca este adevarata Biserica a lui Hristos, atunci o combinare a lor nu va duce nici ea la alcatuirea acestei Biserici unice, sau nu în modul si în sensul în care a întemeiat- o Hristos. Si daca toate aceste Biserici crestine nu exista decât în masura în care se pot raporta una la cealalta, atunci nici o însumare a lor nu va putea rezulta într- o Biserica absoluta, caci o atare însumare va trebui si ea sa se raporteze la alte organizatii „religioase”. Si iata cum ecumenismul „crestin” nu va putea sa sfârseasca decât in sincretismul unei religii mondiale.
Caci, într- adevar, acesta este scopul nemarturisit al ideologiei de tip masonic, care inspira si anima „Miscarea Ecumenica”, ideologie care, la ora actuala, a patruns atât de adânc în constiinta celor care participa la asa-zisul dialog ecumenic, încât pentru crestinismul denaturat de astazi urmatorul pas logic care se prefigureaza este intrarea în comuniune cu religiile necrestine. Dam, în cele ce urmeaza, câteva exemple care indica liniile de dezvoltare a Miscarii Ecumenice din afara Crestinismului.

1. Pe 27 iunie, 1965, s- a convocat la San Francisco o Conferinta religioasa pentru pacea mondiala, cu ocazia aniversarii a 20 de ani de la înfiintarea unei filiale a Organizatiei Natiunilor Unite în acel oras. în fata unui public de 10000 de persoane reprezentanti ai religiilor Hindusa, Budista, Musulmana, Mozaica, Protestanta, Catolica si Ortodoxa au tinut cuvântari despre fundamentarea „religioasa” a notiunii de pace mondiala, iar un cor „interconfesional” de 2000 de voci a intonat imnuri religioase apartinând tuturor denominatiunilor.
   2. Într- o declaratie oficiala la cel de – al 19 – lea Congres al clerului si laicatului din Dioceza Greaca a Americii de Nord si de Sud (Atena, iulie 1968), s- a afirmat: „Credem ca Miscarea Ecumenica, chiar daca a luat nastere în sânul Crestinismului, trebuie sa fie o miscare a tuturor religiilor care îsi dau mâna”.
   3. „The Temple of Understanding, Inc”. (Templul întelegerii), o fundatie Americana initiata în 1960 ca un soi de „Asociatie a Religiilor Unite” cu scopul de a „cladi Templul simbolic în diferite colturi ale lumii” (în perfect acord cu doctrina Francmasoneriei), a tinut pâna în prezent mai multe „conferinte la vârf”. La prima dintre ele, organizata la Calcutta în 1968, trapistul 4 Thomas Merton 5 a declarat: „Suntem deja în unitate. Ceea ce trebuie sa ne redobândim însa este unitatea primordiala”.
   La cea de a doua conferinta, organizata la Geneva în aprilie 1970, s- au întâlnit optzeci de reprezentanti a zece dintre religiile existente pentru a discuta probleme precum: „Proiectul de Creare a Comunitatii Mondiale a Religiilor”. Secretarul General al Consiliului Mondial al Bisericilor, Dr. Eugene Garson Blake a lansat un mesaj de unire catre toti conducatorii spirituali ai tuturor religiilor din lumea întreaga; iar pe 2 aprilie la Catedrala Sfântul Petru a avut loc o slujba supraconfesionala „fara precedent”, descrisa de catre pastorul protestant Babel ca fiind „un eveniment epocal din istoria religiilor”. Cu acest prilej, fiecare participant s – a rugat în limba lui si potrivit traditiei propriei sale religii.
   De asemenea, „credinciosii tuturor religiilor au fost invitati sa coparticipe la cultul aceluiasi Dumnezeu; slujba s- a încheiat cu rugaciunea ‘Tatal nostru” ( La Suisse , 3 aprilie 1970).
   Materialele de popularizare pe care le – a redactat „Templul întelegerii” dau la iveala ca la conferinta „la vârf” organizata în toamna anului 1971 în S.U.A., au fost invitati si reprezentanti ai Bisericii Ortodoxe si ca Mitropolitul Emilianos din Patriarhia de Constantinopol este membru al „Comitetului International” al Templului.
   Asadar, „conferintele la vârf ofera delegatilor ortodocsi ocazia sa intre în dialoguri care duc la „crearea unei comunitati mondiale a religiilor”, care „grabesc realizarea visului de pace si de întelegere al omenirii”, potrivit filozofiilor întemeiate de Vivekananda, Ramakrishna, Gandhi, Schweitzer, si potrivit fondatorilor altor felurite religii; aceiasi reprezentanti participa, de asemenea, la rugaciuni supraconfesionale „fara precedent”, la care „fiecare se roaga potrivit propriei sale religii”.

Ne întrebam: cam care ar putea fi starea inimii unui crestin ortodox, care participa la asemenea conferinte si se roaga împreuna cu musulmani, cu mozaici si cu pagâni?

4. 4. La începutul anului 1970 Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB) a finantat conferinta de la Ajaltoun (Liban) dintre hindusi, budisti, crestini si musulmani, care a fost urmata de o conferinta de evaluare în iunie al aceluiasi an la Zurich, unde 23 de „teologi” din cadrul CMB au declarat necesitatea „dialogului” cu religiile necrestine. La întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis Abbeba din ianuarie anul acesta, 6 Mitropolitul Georges Khodre al Beirutului (Biserica Ortodoxa a Antiohiei) i – a socat pâna si pe delegatii protestanti când nu numai ca a lansat apelul la „dialog” cu aceste religii dar, calcând în picioare nouasprezece secole de istorie a Bisericii Mântuitorului Hristos, i – a urgentat pe crestini sa „investigheze viata de autentica spiritualitate a celor nebotezati” si sa- si îmbogateasca experienta cu „comorile ce se afla în sânul comunitatii religioase universale” (Religious Press Service), caci atunci când „brahmanul, budistul sau musulmanul îsi citeste scriptura sa, el primeste în lumina pe însusi Hristos”.7
5. 5. La întâlnirea de la Addis Abbeba din ianuarie 1971 Comitetul Central al Consiliului Mondial al Bisericilor a încurajat si a aprobat ca reprezentantii diferitelor religii sa se întâlneasca cât mai des posibil, mentionând ca, „în prezenta faza de dezvoltare putem începe sa acordam prioritate întâlnirilor bilaterale axate pe probleme specifice”. În acord cu aceasta directiva, s – a programat pentru mijlocul anului 1972 un „dialog” major crestino -musulman cu circa patruzeci de participanti de ambele parti, la care au fost prezenti si delegati ortodocsi. 8
   6. În februarie 1972 un alt eveniment ecumenic „fara precedent” a avut loc la New- York, Aici, pentru prima oara în istorie – potrivit Arhiepiscopului Iakovos al New -Yorkului – Biserica Ortodoxa Greaca (Arhidioceza Greaca a celor doua Americi) a intrat într-un „dialog” teologic oficial cu reprezentantii cultului mozaic, în cele doua zile de discutii s – a ajuns la rezultate foarte precise care pot fi considerate simptomatice pentru rezultatele viitoarelor „dialoguri cu religiile necrestine”. „Teologii” greci au cazut de acord cu „revizuirea textelor lor liturgice referitoare la iudei si iudaism, atunci când ele sunt negative sau ostile” ( Religious News Service ).
   Mai poate exista vreo îndoiala în ceea ce priveste intentia acestor „dialoguri”? în mod evident ea este aceea de a „reformula” Crestinismul Ortodox asa încât el sa nu mai creeze senzatii de disconfort religiilor acestei lumi.
   Acestea sunt evenimentele care au marcat începutul „dialogului cu religiile necrestine” la sfârsitul anilor 60 si începutul anilor 70.
   De atunci încoace ele s- au întetit, iar dialogurile si chiar rugaciunile „crestinilor ortodocsi” cu reprezentantii religiilor necrestine sunt acceptate ca un aspect normal si cotidian al vietii contemporane. „Dialogul cu religiile necrestine” a devenit chiar moda intelectuala a zilelor noastre; aceasta moda reprezinta actuala faza de progres a ecumenismului în drumul sau catre un sincretism religios universal. Dar sa examinam acum „teologia” si scopul acestui „dialog” accelerat si sa vedem ce îl distinge de ecumenismul asa-zis crestin care a predominat pâna acum.
   Vezi Diakonia, 1970, nr. l, p. 72; St. Vladimiris, Theological Quarterly, 1969, nr. 4, p. 225; etc
6. Vezi Sobornost, Iarna, 1978, pg. 494 – 8 etc.
   3. Hellenic Chronichle , April 9, 1970
   4. Trapist, membru al ordinului romano -catolic cistercian, reorganizat de catre abalele de Rance în 1664, in cadrul manastirii „La Trappe” din Normandia (n. tr.)
   5. Calugar american (1915 – 1968) din ordinul cislercienilor nascut la Prades, în Franta din tata neozeelandez si mama americana. A studiat si apoi a predat literatura engleza la Universitatea din Columbia, iar în 1938 s-a convertit la romano -catolicism, intrând în ordinul trapist la manastirea Our Lady of Gethsemane din statul Kentucky. Biografia sa de mare succes (subliniaza titlul original) The Seven Storey Mountain ( Muntele cu sapte etaje , 1946) a determinat un mare numar de persoane sa se calugareasca. Pledeaza pentru un monahism orientat catre lume (vezi Contemplation in a Word of Action, Contemplatia într- o lume a actiunii , 1971), bucurându-se de o popularitate imensa si purtând o corespondenta bogata. Scrie mult, de la jurnal personal si poezie pâna la critica sociala. Interesul sau crescând pentru spiritualitatea extrem -orientala l -a determinat sa participe la o conferinta în domeniu la Bangkok (sic), unde a suferit un accident prin electrocutare din cauza unei defectiuni la instalatia de aer conditionat. Dupa CHAMBERS BIOGRAPHICAL DICTIONARY, Chambers, 1990. (n.tr.)
   6.  adica din 1979 (n.tr.)
   7. Christian Century, 10 feb, 1971
   8.  Al Montada, ian-feb 1972, p.18.
7. Ecumenismul „crestin” si cel necrestin
   În cel mai bun caz ecumenismul asa- zis crestin poate sa reprezinte greseala neintentionata si care, deci, se poate bucura de circumstante atenuante – prin care Bisericile Protestanta si Romano – Catolica nu îsi dau seama ca Biserica lui Hristos exista deja si ca ele fiinteaza în afara ei. „Dialogul cu religiile necrestine” însa este cu lotul altceva, el însemnând o îndepartare constienta si voluntara de o anumita constiinta de sine a crestinului, constiinta de care nu se leapada nici unii dintre protestantii si catolicii de astazi (din ce în ce mai rar, e drept).
   Acest dialog nu poate fi nicidecum socotit dialog al bunelor intentii, ci mai curând o „sugestionare” de tip demonic care nu poate prinde decât la cei care deja s – au îndepartat atât de mult de învatatura crestina, încât au devenit practic pagâni, închinatori la „dumnezeul veacului acestuia” (II Cor. 4, 4). Sau altfel spus „închinatori ai lui Satan si urmatori ai feluritelor mode intelectuale pe care acest puternic dumnezeu este capabil sa le inspire”.
   Ecumenismul „crestin” se bazeaza mai ales pe sentimentul vag, dar care cuprinde un sâmbure de adevar, ca exista „un crestinism comun” împartasit de multi insi, care nu cugeta prea mult la Biserica, sau care nu prea respecta preceptele ei. Acest ecumenism doreste cumva sa „cladeasca” o Biserica care sa-i cuprinda pe toti acesti „crestini” indiferenti. Dar atunci care este suportul comun pe care se bazeaza „dialogul cu necrestinii”?
   Care ar putea fi terenul pe care sa se realizeze o unitate oricât de slaba între crestini si cei care, nu numai ca nu cunosc pe Hristos, ci – asa cum este cazul tuturor reprezentantilor religiilor necrestine care vin în contact cu crestinismul – , Îl resping hotarât pe Hristos?
   Acei care, precum Mitropolitul Georges Khodre al Libanului, se afla în fruntea avangardei apostatilor ortodocsi (caci asa se numesc cei care „cad”, fara putinta de tagada, de la dreapta credinta), vorbesc de „comorile spirituale” si de o viata de autentica spiritualitate prezenta în religiile necrestine; dar numai pentru ca abuzeaza de sensul cuvintelor si numai pentru ca atribuie experientei altora propriile lor fantezii sunt ei în stare sa afirme ca pagânii îl gasesc pe „Hristos” si „harul” Sau atunci când îsi citesc scripturile lor sau ca „orice martir pentru adevar si orice om prigonit pentru dreptatea lui moare în comuniune cu Hristos”. 1
   Cu siguranta ca cei în cauza (fie budistul care îsi da foc, fie comunistul care moare pentru „cauza” în care crede sincer, sau fie oricine) nu ar afirma niciodata ca ei mor pentru Hristos sau ca se împartasesc cu El – iar ideea unei marturisiri sau împartasiri neconstiente cu Hristos este contra esentei însasi a Crestinismului . Daca vreun necrestin razlet pretinde sa-L fi experiat vreodata pe Hristos, atunci el nu a putut- o face decât în felul lui Swami Vivekananda: „Noi, hindusii, nu numai ca toleram, dar chiar ne unim cu oricare religie, caci ne rugam la moschee cu musulmanul, ne închinam la foc cu zoroastrul si îngenunchem în fata crucii împreuna cu crestinul”; experienta „crestina” a acestui necrestin nu ar fi decât una între multe alte experiente spirituale, la fel de valabile toate.
   Nu. Crestinismul, indiferent cât de departe se merge cu reinterpretarile si redefinirile sale, nu are cum fi numitorul comun al „dialogului cu religiile necrestine”. Numele de Crestinism este doar adaugat pe deasupra ca ornament unei unitati care se defineste si se identifica la un alt nivel. Singurul numitor comun posibil al tuturor religiilor este conceptul foarte vag de „spiritualitate”, care ofera deja „liberalilor” religiosi teren aproape nelimitat pentru teologizarile lor cetoase.
   Cuvântul pe care l – a adresat Î.P.S. Georges Khodre la întâlnirea Comitetului Central al CMB de la Addis -Abbeba, din ianuarie, 1971, poate fi socotit un experiment în încercarea de a pune bazele unei astfel de teologii „spirituale” a „dialogului cu religiile necrestine”. Ridicând problema „daca crestinismul este într- adevar atât de exclusiv fata de alte religii pe cât s – a afirmat pâna acum, cu exceptia celor câteva proiectii ale sale asupra religiilor necrestine, absurde în idilismul lor – mitropolitul are mai ales un lucru de subliniat: „Duhul Sfânt” este Acela care, în mod total independent fata de Hristos si de Biserica Sa, constituie cu adevarat numitorul comun al tuturor religiilor.
   Referindu- se la profetia: Varsa- voi Duhul Meu peste tot trupul (Ioil, 3, 1), mitropolitul spune: „Acest verset trebuie citit ca însemnând Cincizecimea universala, de la începutul veacurilor. Pogorârea Duhului în lume nu este subordonata Fiului… Duhul lucreaza prin energiile Sale potrivit propriei Sale iconomii si din aceasta perspectiva putem considera religiile necrestine ca locuri asupra carora lucreaza insuflarea Sa”. Dupa parerea acestui ierarh, noi trebuie „sa dezvoltam o eclesiologie si o misiologie pe tema predominanta a Duhului Sfânt”.
   Toate acestea se constituie fara nici o îndoiala într- o erezie care neaga însasi natura Sfintei Treimi si care nu are alt scop decât sa submineze si sa distruga întreaga realitate si semnificatie a Bisericii lui Hristos. De ce sa fi întemeiat Hristos o Biserica, daca Duhul Sfânt actioneaza independent de ea si, nu numai de ea, dar chiar de Hristos însusi? Trebuie sa recunoastem însa ca erezia aceasta este prezentata deocamdata cu destula prudenta, desigur pentru a testa mai întâi posibila reactie a altor „teologi” ortodocsi; numai dupa aceea îsi va permite ea sa devina mai categorica în demersurile si formularile sale.
   Adevarul este ca „ecleziologia Duhului Sfânt” deja s – a scris, si chiar de un gânditor „ortodox”, unul dintre „profetii” recunoscuti ai miscarii asa-zise spirituale de astazi. Sa- i examinam asadar ideile pentru a vedea ce perspectiva ne ofera el asupra naturii si scopului miscarii „spirituale” mai largi, în care se încadreaza si „dialogul cu religiile necrestine”.
   1. Sobornost, Summer, 1971, p. 171
8. Noua era a Duhului Sfânt
   Nicolae Berdiaev (1874 – 1949) 1 , nu ar fi fost niciodata considerat un credincios al Bisericii Ortodoxe în vremuri normale. El este de fapt un filosof umanist gnostic ce si – a gasit inspiratia mai curând în sectele „mistice” occidentale decât în izvoarele Ortodoxiei.
   Faptul ca el este numit în unele cercuri ortodoxe – chiar pâna în zilele noastre (1979, n.tr.) – ” filosof ortodox” si chiar „teolog”, este o dovada trista a ignorantei religioase a fi vremurilor pe care le traim. Vom cita în continuare din scrierile sale. 2
   Privind cu dispret la Sfintii Parinti si la „duhul monahal ascetic al Ortodoxiei istorice” cât si la întregul „Crestinism conservator care îndreapta puterile sufletesti ale omului numai catre înfrânare si mântuire”, Berdiaev este mai curând interesat de „Biserica interioara”, de „Biserica Duhului Sfânt”, de „acea viziune spirituala asupra vietii, care, în cursul secolului XVIII, si – a gasit expresia si salasul în lojile masonice”. „Biserica – crede el – , se afla doar într-un stadiu potential”, ea fiind „incompleta”, Berdiaev asteptând cu nerabdare venirea unei „credinte ecumenice”, a unei „plinatati de credinta” care sa reuneasca nu doar diferitele formatiuni crestine (caci „Crestinismul trebuie sa fie capabil sa existe într- o mare varietate de forme în Biserica Universala”), ci si „adevarurile partiale ale tuturor ereziilor” si „toate activitatile umanist- creatoare ale omului modern… ca experienta religioasa consfintita în Duhul”.
   Traim vremurile aparitiei unui „Nou Crestinism”; ale unui „nou misticism, a carui adâncime va depasi nivelul pur religios si care trebuie sa înglobeze în sine toate religiile”. Caci „exista o mare fratie spirituala… careia îi apartin nu doar Bisericile Apusului si Rasaritului, ci si toti aceia ale caror vointe sunt îndreptate catre Dumnezeu si catre divin, adica toti aceia care aspira la elevatie spirituala” – adica, precizam noi, oameni apartinând tuturor religiilor, sectelor si ideologiilor religioase.
   Berdiaev prezicea venirea unei „noi si finale revelatii dumnezeiesti”, a unei „noi ere a Duhului Sfânt”, resuscitând predictiile lui Gioacchino da Fiore 3 , monahul latin din secolul al XII- lea, conform carora marile ere a Tatalui (Vechiul Testament) si a Fiului (Noul Testament) vor face loc celei de a treia si finale „Era Duhului Sfânt”.
   Berdiaev scrie: „Lumea se îndreapta catre o noua spiritualitate si catre un nou misticism; în ele nu va mai încapea nimic din vechea viziune ascetica asupra vietii”. „Succesul miscarii catre unitatea crestina presupune ca însusi crestinismul sa intre într- o epoca noua, într- o noua si mai adânca spiritualitate, ceea ce înseamna o noua revarsare a Duhului Sfânt”.
   Aceste fantezii supra- ecumeniste nu au nimic de – a face cu crestinismul ortodox pe care Berdiaev de fapt îl dispretuia. Dar cine este constient de climatul religios al timpului actual vede ca aceste fantezii corespund de fapt tendintelor majore ale gândirii religioase contemporane. Berdiaev pare într- adevar sa fi fost un „profet” sau cel putin sa fi fost sensibil la un curent de gândire si simtire religioasa care nu erau foarte evidente în timpul vietii lui, dar care au devenit aproape dominante astazi.
   Auzim acum pretutindeni de „puternica miscare a Duhului Sfânt” iar un preot ortodox grec, Parintele Eusebius Stefanou, îi invita pe crestinii ortodocsi sa se alature acestei miscari atunci când scrie despre „puternica revarsare a Duhului Sfânt din zilele noastre” 4 .

În aceeasi publicatie din Martie, 1972, p. 8, co – editorul Ashanin invoca nu doar numele lui Berdiaev, ci si programul sau: „Recomandam cu caldura scrierile lui Nicholae Berdiaev, marele profet spiritual al epocii noastre. Acest geniu spiritual… (este) cel mai mare teolog al creativitatii spirituale… Acum germenele Ortodoxiei da în sfârsit rod… Logosul divin al lui Dumnezeu daruieste poporului Sau o noua întelegere a istoriei si misiunii sale în El. Publicatia  The Logos (este) vestitorul acestei noi ere, al acestei noi chemari a Ortodoxiei”.

1. Cunoscut publicului român din numeroase articole aparute în reviste de cultura din traduceri, intre care consemnam: Un nou ev-mediu , Arhidioceza Sibiu, 1936, trad. de prof. Maria Vartic, editie reprodusa la Editura Omniscop din Craiova în 1995; Sensul creatiei , Humanitas, 1992, trad. din b. rusa de Anca Oroveanu, Prefata, cronologie si bibliografie de Andrei Plesu; Filosofia lui Dostoievski , Iasi, Institutul European, 1992, trad. din B. rusa de Radu Parpauta; Adevar si revelatie , Ed. de Vest, 1993, trad. din b. rusa, note si postfata de Ilie Gyurcsic.
2. Dupa G. Gregerson, „Nicholas Berdiaev, Prophet of a New Age”, in Orthodox Life, Jordanville, N.Y., 1962, no. 6, unde sunt date referinte complete (n. ed.)
   3.  Vezi capitolul „Gioacchino da Fiore: o noua teologie a istoriei” in Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase vol. III, Ed. stiintifica si Enciclopedica, 1988. (n. tr.)
   4 . The Logos , January, 1972
3. Cartea de fata
   Cele prezentate pâna acum constituie cadrul prezentei carti, care este un studiu asupra „noului” duh religios al vremurilor noastre, duh care se afla la baza si constituie sursa de inspiratie a „dialogului cu religiile necrestine” si asupra diferentei radicale dintre ele si Crestinism, atât în ceea ce priveste teologia, cât si în ceea ce priveste viata spirituala.
   Primul capitol este un studiu teologic semnat de preotul Basile Sakkas despre „dumnezeul” religiilor din Orientul Apropiat cu care spera ecumenistii crestini sa se uneasca pe baza unui „monoteism” comun. Al doilea capitol se refera la cea mai puternica dintre religiile orientale, hinduismul, si el se bazeaza pe îndelungata experienta personala a autoarei lui, care în final s – a convertit de la hinduism la Crestinismul Ortodox. Gasim aici si o evaluare interesanta a ceea ce înseamna „dialogul” cu crestinismul din perspectiva hindusa.
   Al treilea capitol este o marturisire personala a întâlnirii dintre un ieromonah ortodox si un „facator de minuni” din Extremul- Orient, adica a unei confruntari directe dintre crestinism si „spiritualitatea” necrestina, în capitolele patru si cinci se examineaza „noua constiinta religioasa”, cu referire speciala la miscarile de „meditatie”, care revendica prezenta în mijlocul lor a multor „crestini” (si din ce în ce a mai multor „fosti crestini”).
   Capitolele cinci, sase si sapte sunt studii specifice asupra unora dintre cele mai semnificative miscari spirituale ale anilor 1970. În capitolul sase se prezinta implicatiile spirituale ale fenomenelor contemporane nereligioase în aparenta, dar care contribuie la formarea „noii constiinte religioase”, chiar în rândul celor care cred ca nu sunt interesati deloc de religie.
   Capitolul sapte este o discutie amanuntita a celei mai controversate miscari religioase „crestine” de astazi, „miscarea (sau „renasterea”) harismatica” si în el se încearca o definire a acestei miscari în lumina învataturii ortodoxe.
   „Noua constiinta religioasa”, cu semnificatia si scopurile sale, este examinata în paginile din „Concluzie” (Capitolul opt) în lumina profetiilor crestine referitoare la vremurile de pe urma. „Religia viitorului”, catre care se îndreapta aceasta „noua constiinta”, este analizata în contrast cu singura religie care se afla în conflict ireconciliabil cu ea: Crestinismul autentic Ortodox. Pe masura ce ne apropiem de înspaimântatoarea decada a noua a acestui secol, „semnele timpului” devin cum nu se poate mai clare. Crestinii ortodocsi si toti acei care vor sa- si mântuiasca sufletele în vesnicie trebuie sa ia seama la ele si sa actioneze.
4. RELIGIILE „MONOTEISTE”
   Avem acelasi Dumnezeu ca si necrestinii?
   „Evreii, mahomedanii si crestinii sunt trei expresii ale aceluiasi monoteism, iar glasul traditiei lor autentice si stravechi este si cel mai cutezator si mai plin de încredere din istorie. De ce nu ar fi posibil atunci ca, în loc sa genereze opozitii ireconciliabile, numele acestui unic Dumnezeu sa duca la un respect reciproc, la întelegere si coexistenta pasnica? De ce sa nu privim cu încredere la ziua în care, fara nici un prejudiciu adus dezbaterii teologice, vom descoperi ceea ce este atât de evident si totusi atât de greu de acceptat – si anume ca, în calitate de fii ai aceluiasi Tata, suntem prin urmare cu totii frati?”
   Papa Paul al VI-lea, La Croix, aug.11, 1970

În ziua de joi, 2 aprilie 1970, a avut loc o mare manifestare religioasa la Geneva, în cadrul celei de a II – a Conferinte a „Asociatiei Religiilor Unite”, reprezentantii a zece mari religii au fost invitati sa se reuneasca în Catedrala Sfântului Petru. Aceasta rugaciune comuna a avut la baza urmatoarea motivatie: „Credinciosii tuturor acestor zece religii au fost invitati sa se reuneasca în comuniune în cadrul cultului aceluiasi Dumnezeu”.
Sa vedem cât de valida este aceasta afirmatie în lumina Sfintelor Scripturi.
Pentru a explica mai bine problema, ne vom limita în analiza noastra la trei mari religii care s – au succedat istoric dupa cum urmeaza: Iudaismul, Crestinismul si Islamismul. Toate aceste trei religii se revendica de la o origine comuna, ca religii ale Dumnezeului lui Avraam. Astfel, s – a împamântenit parerea ca, din moment ce suntem toti fii ai lui Avraam (evreii si musulmanii, în mod trupesc, iar crestinii în mod duhovnicesc), atunci noi cu totii îl avem ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Avraam, (la care ne închinam fiecare în felul nostru, se întelege), care este ca atare „Unul si acelasi Dumnezeu”. Si acest Dumnezeu constituie, într-un oarecare mod, punctul nostru de unire si de „întelegere reciproca”, lucru care ne îndeamna la o „relatie de fratie” si de „întelegere reciproca”, asa dupa cum a apasat Marele Rabin Dr. Safran, citându-l pe psalmist: Ce este mai bun si mai frumos, decât numai a locui fratii împreuna… (Ps. 132, 1)
Din aceastã perspectiva este evident ca Iisus Hristos, Dumnezeu si Om, Fiul coetern cu Tatal mai înainte de veci, întruparea si Crucea Sa, învierea Sa minunata si preaslavita si cea de – a doua si înfricosata Sa venire nu mai sunt decât niste detalii secundare care nu pot sa ne împiedice sa „fraternizam” cu cei care îl considera pe Hristos „un simplu profet” (potrivit Coranului) sau „fiul desfrânatei” (potrivit anumitor traditii talmudice)! Iisus din Nazaret nu se mai deosebeste, deci, prin nimic de Mahomed. Ne întrebam care crestin vrednic de acest nume ar admite aceste fapte în constiinta sa?
S – ar putea totusi crede ca, tinând cont de spiritul acestor trei religii si lasând la o parte pentru moment trecutul, am putea sa cadem de acord ca Iisus Hristos este o fiinta exceptionala trimisa de Dumnezeu.
Dar pentru noi crestinii, daca Iisus Hristos nu este însusi Dumnezeu, ci simplu „profet” sau „trimis al lui Dumnezeu”, atunci El este nimic mai mult decât un impostor fara seaman, Care S – a facut pe Sine „Fiu al lui Dumnezeu” si asemenea cu Dumnezeu! (Marcu 14, 61 – 62)
Potrivit acestei solutii ecumenice la nivel supra- confesional, Dumnezeul Treimic al Crestinilor ar trebui sa fie ceva asemanator cu monoteismul Iudaismului si Islamismului, cu vechea erezie a lui Sabelie, cu anti -trinitarismul modern si cu anumite secte iluministe. Nu ar mai fi vorba de Trei Persoane si o singura Dumnezeire, ci de o singura Persoana, neschimbatoare pentru unii, sau care – si schimba succesiv mastile (Tatal -Fiul -Duhul) pentru altii. Si în pofida acestor neconcordante ar trebui sa credem ca ne închinam la „acelasi Dumnezeu”!
Totusi ar putea sa se ridice si urmatoarea naiva propunere: „Dar aceste religii au un punct comun: toate trei îl marturisesc pe Dumnezeu Tatal!”
Raspuns: Potrivit Sfintei Traditii ortodoxe, acest lucru este o absurditate. Iata marturisirea noastra: „Slava Sfintei, Celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi”. Cum deci L – am putea desparti pe Tatal de Fiul, când Iisus Hristos afirma clar: Eu si Tatal Meu una suntem! (Ioan 10, 30) Si când Sfântul Ioan, Apostol, Evanghelist si Teolog al iubirii, afirma si el: Oricine tagaduieste pe Fiul nu are nici pe Tatal (I Ioan 2, 23).
Si chiar daca toate cele trei religii îl numesc pe Dumnezeu, Tata, al cui Tata este El cu adevarat?
Pentru Evrei si Musulmani El este Tata al oamenilor în plan creatural, trupesc, câta vreme pentru noi, crestinii, El este Tata al nostru, rânduindu-ne spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos (Efeseni 1, 5) în planul mântuirii. Ce asemanare poate fi atunci între Paternitatea Dumnezeiasca din Crestinism si cea din celelalte religii?
Altii ar putea înca spune: „Totusi, Avraam s – a închinat la Unul Dumnezeu; Iar evreii prin Isaac si musulmanii prin Agar sunt descendentii acestui adevarat închinator al lui Dumnezeu”.
Aici ar trebui clarificate însa mai multe lucruri: Avraam nu s – a închinat nicidecum la un Dumnezeu unipersonal si monoteist, ci la Dumnezeul Cel prezent în Sfânta Treime, dupa cum citim în Sfânta Scriptura: Apoi Domnul S – a aratat iarasi lui Avraam la stejarul Mamvri… Atunci ridicându- si ochii sai, a privit si iata trei Oameni stateau înaintea lui; si cum i – a vazut, a alergat din pragul cortului în întâmpinarea Lor si s- a închinat pâna la pamânt (Facerea, 18, 1 -2).
Deci în ce chip era Domnul, Caruia I S – a închinat Avraam? Într- o forma unipersonala, sau în forma Treimii Dumnezeiesti? Noi crestinii ortodocsi cinstim aceasta aratare vechi testamentarã (veterotestamentara) a Sfintei Treimi la Ziua Cincizecimii, când ne împodobim bisericile cu ramuri ce închipuie acel stravechi stejar si când asezam în mijlocul lor icoana cu Cei Trei îngeri si o cinstim, întocmai cum a facut- o parintele Avraam!
Descendenta trupeasca din Avraam nu ne poate fi de nici un folos daca nu suntem înnoiti prin apele Sfântului Botez în credinta lui Avraam. Iar credinta lui Avraam era credinta în Iisus Hristos, dupa cum Domnul însusi a spus – o: Avraam, parintele vostru, a fost bucuros sa vada ziua Mea si a vazut- o si s- a bucurat (Ioan 8, 56).
Aceasta a fost si credinta proorocului David, care L – a auzit pe Tatal ceresc vorbind cu Fiul Cel de o fiinta cu Sine: Zis – a Domnul Domnului Meu (Ps. 109, 1; Fapte 2, 34). Aceasta a fost si credinta celor trei tineri din cuptorul de foc care au fost scapati de Fiul lui Dumnezeu (Daniel 3, 25); si tot aceeasi a proorocului Daniel care a vazut în duh cele doua firi ale lui Iisus Hristos în taina întruparii Sale atunci când L – a vazut pe Fiul Omului îndreptându – se catre Cel vechi de zile (Daniel 7, 13). De aceea spune Domnul, adresându- se posteritatii (incontestabile) dupa trup a lui Avraam: Daca ati fi fiii lui Avraam ati face faptele lui Avraam (Ioan 8, 39), iar aceste fapte sunt sa credeti în Acela pe Care El L – a trimis (Ioan 6, 29).
Cine sunt deci urmasii lui Avraam? Fiii lui Isaac dupa trup sau ai Agarei egipteanca? Sunt Isaac sau Ismael, urmasii lui Avraam? Ce ne învata pe noi Scriptura prin gura dumnezeiescului Apostol? Fagaduintele au fost rostite lui Avraam si urmasului sau. Nu zice: „si urmasilor” – ca de mai multi – ci ca de unul singur: „si Urmasului tau”, Care este Hristos. (Galateni 3, 16) Si mai departe …Iar daca voi sunteti ai lui Hristos, sunteti deci urmasii lui Avraam, mostenitori dupa fagaduinta (Galateni 3, 29). Deci în Iisus Hristos a devenit Avraam tata al multor neamuri (Facerea 17, 5; Romani 4, 17). Dupa asemenea fagaduinte si asemenea adeveriri, ce înteles mai poate avea a fi urmas al lui Avraam dupa trup? Dupa Sfânta Scriptura, Isaac este considerat samânta sau urmas, dar numai ca chip al lui Iisus Hristos.
Spre deosebire de Ismael, fiul Agarei (Facerea 16, 1 si urm.) Isaac s – a nascut din libertatea miraculoasa a unei mame sterpe si înaintate în vârsta. Deci, contrar legilor naturii, întocmai ca Mântuitorul, Care S – a nascut din Fecioara în chip minunat. El a fost urcat în muntele Moria, întocmai cum Iisus a urcat pe Golgota, purtând pe umerii Sai lemnul Crucii.
Un înger l – a scapat pe Isaac de la moarte, dupa cum tot un înger a pravalit piatra pentru ca sa putem noi privi mormântul gol si sa vedem ca Cel înviat nu mai este acolo. La ceasul rugaciunii, Isaac a întâlnit- o pe Rebeca în câmpie si a dus – o în cortul maicii sale Sara, asa cum si Hristos îsi va întâmpina Biserica Sa pe nori pentru a o duce la salasurile vesnice, în Noul Ierusalim, patria mult dorita.
Deci raspunsul este: Nu. Noi nu avem nicidecum acelasi Dumnezeu pe care îl au si necrestinii .
Conditia obligatorie de a-L cunoaste pe Tatal este Fiul: cel ce M- a vazut pe Mine a vazut pe Tatal; nimeni nu vine la Tatal Meu decât prin Mine (Ioan 14, 6 – 9). Dumnezeul nostru este un Dumnezeu al întruparii, pe Care L – am vazut cu ochii nostri si cu mâinile noastre L – am pipait (I Ioan 1, 1).
Nematerialnicul a devenit astfel material pentru mântuirea noastra, asa cum spune Sfântul Ioan Damaschin, „…si ni S – a aratat, purtând chip ca al nostru…”
Dar oare când S – a aratat El printre evreii si musulmanii de astazi, asa încât sa presupunem noi ca si ei îl cunosc pe Dumnezeu? Daca ei au o cunostinta despre Dumnezeu care este în afara lui Iisus Hristos, atunci înseamna ca Hristos S – a întrupat, a murit si a înviat în zadar!
Nu. Ei nu-L cunosc pe Tatal. Ei au diverse conceptii despre Tatal; însa fiecare conceptie despre Dumnezeu este un idol, pentru ca este un rod al imaginatiei lor, o creatie dupa chipul si asemanarea lor. Pentru noi, crestinii, Dumnezeu este de necuprins, de neînteles, de nedescris si nematerial, asa cum spune Sfântul Vasile cel Mare. Iar pentru mântuirea noastra, El S – a facut (în masura în care ne împartasim de El) cuprins, descris si material prin aceea ca S – a aratat în Taina întruparii Fiului Sau. A Lui fie slava în vecii vecilor. Amin.
De aceea spune si Sfântul Ciprian al Cartaginei ca cine nu are Biserica drept mama, nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tatal
Fie ca Dumnezeu sa ne pazeasca de lepadarea de credinta a Antihristului ce va veni, si ale carui semne se înmultesc pe zi ce trece. Fie ca El sa ne pazeasca de grozaviile care nu le – ar putea îndura nici cei alesi daca prin harul lui Dumnezeu nu s- ar scurta acele zile. Si fie ca El sa ne pazeasca pe noi, „turma cea mica”, „ramasita cea dupa alegerea Duhului”, asa încât sa ne putem si noi bucura împreuna cu Avraam în lumina fetei Sale, prin rugaciunile Preasfintei, de Dumnezeu Nascatoarei si Pururea Fecioarei Maria, a dumnezeiestilor puteri si a multimii de mucenici, prooroci, marturisitori, ierarhi, apostoli si propovaduitori care au fost credinciosi pâna la moarte, si care si – au varsat sângele pentru Hristos, Care ne- a câstigat pe noi prin Evanghelia Lui si prin apa Sfântului Botez. Noi suntem fiii lor – slabi, pacatosi si nevrednici, asa cum suntem; dar nu ne vom întinde niciodata mâinile noastre catre un dumnezeu strain! Amin.
Parintele Basile Sakkas
La Foi Transmise , 5 apr. 1970