Cuviosul Serafim Rose: “ORTODOXIA ȘI RELIGIA VIITORULUI”

Prefata autorului 1
Orice erezie îsi revendica propria „spiritualitate” si propria metoda de practicare a vietii religioase.
Romano – catolicismul de exemplu a avut pâna de curând o nota a sa distinctiva concretizata prin „cultul inimii sacre”, primatul papal, purgatoriul si indulgentele, revelatiile diferitilor „mistici” si alte asemenea elemente, în care observatorul crestin- ortodox atent detecteaza tot atâtea manifestari practice ale erorilor teologice ale Romei în cadrul spiritualitatii romano – catolice contemporane.
Si protestantismul fundamentalist are propriul sau mod de a practica rugaciunea, cântarile sale tipice si propria sa cale catre o „renastere” spirituala, elemente care reflecta si ele, la rândul lor, erorile dogmatice fundamentale proprii protestantismului. În cartea de fata însa, ne vom ocupa de „spiritualitatea” ecumenismului, erezia de capetenie a secolului XX .
Pâna de curând se putea considera ca Ecumenismul este ceva prea artificial si prea sincretic pentru a i se putea atribui o spiritualitate specifica: agendele de lucru cu program „liturgic” ale întrunirilor ecumenice mari si mici presupuneau, nimic mai mult, decât o slujba protestanta de duminica, ceva mai elaborata decât una obisnuita.
Ecumenismul este erezia care are la baza credinta ca, de fapt, nu exista o Biserica vazuta a lui Hristos si c ã structura sa vizibila la nivelul societatii umane se formeaza de abia acum, prin eforturile universaliste ale Ecumenismului de a uni toate Bisericile crestine (si chiar pe cele necrestine) într- o unica Biserica mondiala. Natura însasi a Ecumenismului este aceea de a crea în sufletele adeptilor sai anumite atitudini spirituale care, cu timpul, sa produca o „pietate” si o „spiritualitate” tipic ecumeniste.
Privind în jurul nostru nu se poate sa nu remarcam o anumita atitudine de „expectatie” si „cautare” religioasa pe care sufletele pustiite ale desertului ecumenist si – o rezolva în „spiritul” unei „pietati” care nu mai este simplu protestanta în esenta sa. Odata realizata aceasta constatare nu se poate sa nu vedem ca timpul „spiritualitatii” si „pietatii” tipic ecumeniste deja a sosit.
Aceasta carte a început sa fie scrisa în 1971 si ea a constat dintr-un studiu al celei mai noi initiative „ecumenice” si anume „deschiderea dialogului cu religiile necrestine”.

Patru din capitolele acestei carti s – au tiparit în periodicul „The Orthodox Word” ( Cuvântul Ortodox ) în anii 1971 si 1972, si anume cele continând un raport al evenimentelor petrecute începând cu ultima parte a anilor 1960 si pâna la începutul anului 1972. Ultimul dintre aceste capitole consta dintr- o discutie amanuntita asupra „renasterii harismatice”, care tocmai fusese adoptata de mai multi preoti din America, miscare identificata a fi o varianta a „spiritualitatii ecumeniste ce însumeaza experiente religioase specific necrestine”.
Mai cu seama acest din urma capitol a stârnit un mare interes printre crestinii ortodocsi, convingându- i pe multi dintre ei sa nu se alature miscarii „harismatice”. Altii, care deja participau la întrunirile „harismatice”, au hotarât, în urma lecturii acestui capitol, sa paraseasca miscarea si au confirmat prin marturiile lor multe din concluziile articolului privitoare la ea. De atunci încoace, „miscarea harismatica” a parohiilor „ortodoxe” din America a adoptat în întregime limbajul si tehnicile unei reînnoiri tipic protestante, dupa cum aflam din periodicul The Logos ( Logosul ) editat de Pr. Eusebius Stephanou; si orice observator serios remarca imediat caracterul eminamente neortodox al unei atari „reînnoiri”.
Însa, în pofida mentalitatii protestante a initiatorilor si animatorilor sai, „renasterea harismatica” este, în calitate de miscare „spirituala”, un curent care depaseste sfera de definitie protestanta. În articolul mentionat am caracterizat aceste practici harismatice folosind expresia de „mediumism crestin”, pe care mi l – au sugerat chiar marturiile celor care au facut experienta lor în mod direct – si am demonstrat sorgintea lor „spiritualist- ecumenista” care genereaza, sub ochii nostri, noua religie necrestina a viitorului. În vara anului 1974, una din mânastirile Bisericii Ruse din Exil aflate în America a primit vizita unui tânar care fusese îndreptat într- acolo (la chilia unui anumit monah) de catre un anumit „spirit” care îl însotea pretutindeni, neparasindu-l niciodata.
În timpul scurtei sale sederi la mânastire, monahii au aflat, din vorba în vorba, care era povestea acelui tânar.
Provenea dintr- o familie protestanta de tip conservator a carei atmosfera de uscaciune spirituala îl nemultumea profund. Deschiderea catre experientele cu adevarat „spirituale” i – a fost provocata prin intermediul bunicii sale penticostale. La contactul cu Biblia daruita de aceasta, el a primit brusc „daruri spirituale”, dintre care mai cu seama acel „spirit” invizibil care îi dadea instructiuni precise referitoare la directia în care sa se îndrepte si în ce locuri sa calatoreasca. Tot printre „darurile” primite se numara si capacitatea de hipnoza a eventualilor interlocutori, carora le putea induce chiar fenomenul de levitatie (cu care adeseori îi teroriza, în gluma, pe ateii din anturajul sau).
Uneori i se întâmpla sa se îndoiasca de provenienta divina a „darurilor” sale, dar aceste îndoieli îi erau spulberate la gândul ca „uscaciunea” sa spirituala disparuse, ca prin contactul cu Biblia el renascuse „spiritual” si ca acum ducea o viata foarte bogata în rugaciune si în „spiritualitate”.
În urma vizitei la acea mânastire ortodoxa si mai ales dupa lectura articolului despre „renasterea harismatica”, acest tânar a admis ca pentru întâia oara a aflat o explicare clara experientelor sale „spirituale”. El a marturisit chiar ca se prea poate ca „spiritul” care îl însotea pretutindeni sa fi fost unul malefic. Dar aceasta constatare nu a parut sa- l afecteze si el parasi mânastirea fara sa se fi convertit la Ortodoxie.
Doi ani mai târziu, când acest tânar vizita din nou mânastirea, el declara ca renuntase la activitatile „harismatice” ca fiind prea primejdioase si ca îsi gasise linistea sufletului în meditatia Zen.
Aceasta strânsa legatura dintre experientele spirituale „crestine” si cele orientale este o caracteristica inconfundabila a spiritualitatii „ecumenice” contemporane. La aceasta a doua editie la cartea de fata s- au adaugat noi informatii de ultima ora privitoare la cultele religioase orientale si la un anume fenomen „secular” major care contribuie la formarea unei „noi constiinte religioase”, chiar si printre rândurile asa- zisilor atei.
Este adevarat ca nici unul dintre aceste elemente nu are semnificatie hotarâtoare în orientarea spirituala a omului contemporan, dar fiecare dintre ele exemplifica într-un mod propriu setea cu care omul contemporan doreste aflarea unei cai sufletesti care sa nu semene cu crestinismul lipsit de vlaga cu care l – a obisnuit protestantismul si catolicismul din lumea occidentala. Dar toate aceste elemente însumate dau la iveala o înspaimântatoare unitate a demersului lor, iar scopul final si malefic al acestui demers concertat luceste deja la orizont.
La scurta vreme dupa publicarea acestui articol despre „renasterea harismatica”, am primit o scrisoare la redactia publicatiei „The Orthodox Word” prin care un teolog si traitor recunoscut si respectat din ierarhia Bisericii Ortodoxe Ruse ne – a spus: „Ceea ce ati descris în aceasta carte nu este altceva decât religia viitorului, religia lui Antihrist”.
Pe masura ce astfel de forme de falsa spiritualitate pun stapânire pâna si pe acei oameni care îsi spun crestini ortodocsi, ne înspaimântam de dimensiunile înselaciunii care îi pândeste pe crestini neavertizati si neîntariti duhovniceste.
Aceasta carte se doreste a fi un semnal de alarma si un îndemn la traire în dreapta credinta a lui Hristos, constienta si constientizata, mai ales în lumea posedata de duhuri necurate în care traim. Cartea de fata nu este o tratare exhaustiva a noii religii, care nici nu a atins de altfel faza sa finala de dezvoltare. Ea este doar o explorare preliminara a acelor tendinte spirituale care pregatesc doar drumul adevaratei religii anticrestine, o religie care îsi va mentine doar o fatada de crestinism, dar al carei continut se va baza pe experiente „initiatice” de natura demonica.
Fie ca acest raport asupra activitatilor satanice, care se duc din ce în ce mai evident si mai pe fata, adeseori în chiar rândurile crestinilor ortodocsi, sa-i faca pe acestia din urma sa înteleaga ca din nebagare de seama ei pot pierde harul Duhului Sfânt. Fie ca Duhul Sfânt sa-i îndemne, pe de alta parte, sa nu se îndeparteze niciodata de adevaratele izvoare ale trairii crestine: Sfânta Scriptura si învatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe. Strâmta si îngusta este calea care duce la viata si putini sunt cei care o afla. Feriti- va de proorocii mincinosi, care vin la voi în haine de oi, iar pe dinauntru sunt lupi rapitori.
Dupa roadele lor ii veti cunoaste…
Nu oricine îmi zice „Doamne, Doamne”, va intra în împaratia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu Celui din ceruri. Multi îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne, au nu în numele Tau am proorocit si nu în numele Tau am scos demoni si nu în numele Tau minuni multe am facut?” Si atunci voi marturisi lor: Niciodata nu v- am cunoscut pe voi. Departati- va de la Mine cei ce lucrati faradelegea.
De aceea, oricine aude aceste cuvinte ale Mele si le îndeplineste asemana -se – va barbatului întelept care a cladit casa lui pe stânca.
Matei, cap. 7, 14 – 16, 21 – 24
1.  martie, 1979