Cuviosul Serafim Rose: “ORTODOXIA ȘI RELIGIA VIITORULUI”

 VII. „RENASTEREA HARISMATICA” UN SEMN AL VREMILOR
„Costa Deir lua microfonul si ne povesti cum i se frânge inima când se gândeste la Biserica Ortodoxa Greaca. El îi ceru parintelui episcopalian Driscoll sa se roage ca sa coboare Duhul Sfânt si în Biserica lor, asa cum coborâse în Biserica Catolica. În timp ce parintele Driscoll se ruga, Costa Deir plângea în microfon. Dupa rugaciune urma un lung mesaj în limbi si o interpretare la fel de lunga prin care eram înstiintati ca rugaciunile fusesera auzite si ca Duhul Sfânt va sufla cu putere si va trezi Biserica Ortodoxa Greaca… În acest rastimp era atâta plânset si strigare în jurul meu, încât am început sa ma retrag, nemairezistând din punt de vedere nervos… Si totusi m-am auzit spunând un lucru surprinzator: „Într-o buna zi, când toata lumea va sti ca Duhul misca Biserica Ortodoxa Greaca, sa tinem minte ca ne-am aflat aici în momentul în care a început”. ¹
Sase luni dupa evenimentul descris mai sus (care a avut loc la o întâlnire „harismatica” interconfesionala la Seattle), comunitatea crestinilor ortodocsi începu într- adevar sa afle ca „duhul harismatic” se misca în Biserica Ortodoxa Greaca. Parintele Stephanou în revista Logos consemneaza acest eveniment, care începuse sa se manifeste deja într-un numar de parohii grecesti si siriene din America si acum se împânzea peste tot, fiind activ promovat de Parintele Eusebius.
Dupa ce cititorul va parcurge descrierea acestui „duh” în paginile care urmeaza, descrierile apartinând reprezentantilor de frunte ai acestei miscari, el va vedea cum a patruns acesta în lumea ortodoxa tocmai prin propaganda acerba a unor astfel de „crestini interconfesionalisti”.
O concluzie se desprinde cu siguranta din relatarea de mai sus: spectaculoasa „renastere harismatica” la care suntem în prezent martori nu este atât un fenomen incontestabil de hiper-emotionalism si revivalism protestant, cãt mai ales rezultatul lucrarii unui „duh” care poate fi invocat si care poate face „minuni”. Întrebarea la care ne vom stradui sã rãspundem în paginile ce urmeazã este urmãtoarea: ce sau cine este acest duh?
Noi suntem avertizati, în calitatea noastra de crestini ortodocsi, ca nu numai Dumnezeu are puterea de a face minuni, ci si diavolul. Si el e capabil de „minuni” prin care de fapt imita virtual oricare dintre minunile autentice ale lui Dumnezeu. Ne vom stradui deci în paginile ce urmeazã sã cercãm duhurile dacã sunt de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1).
Vom începe cu o scurta incursiune istorica, dat fiind ca „renasterea harismatica” a pãtruns în lumea ortodoxa prin confesiunile protestantã si catolicã, care la rândul lor au primit-o de la sectele penticostale.

1. Pat-King, in Logos Journal. sept. – oct. , 1971, p. 50. Acest „‘jurnal harismatic international” nu trebuie confundat cu revista Logos a parintelui E. Stephanou (N. ed.).
2. Miscarea penticostala în secolul XX

Desi are radacini încã în secolul trecut, miscarea penticostala moderna dateaza exact din ajunul Anului Nou 1900, la ora 7 seara. De câtava vreme, preotul metodist Charles Parham din Topeka, statul Kansas, necajit de ineficienta vadita a misiunii sale, începuse sa studieze intensiv Noul Testament împreuna cu un grup de studenti, cu scopul de a afla secretul puterii Apostolice. În final, studentii au dedus ca acest secret consta în „vorbirea în limbi”, care, credeau ei, însoteste întotdeauna în Faptele Apostolilor primirea Duhului Sfânt.
Plini de tensiune si entuziasm, Parham si discipolii sãi au hotarât sa se roage pânã când vor primi si ei „Botezul Duhului Sfânt”, împreuna cu vorbirea în limbi. Pe 31 decembrie 1900 ei s-au rugat de dimineata pâna seara fãrã nici un rezultat, pânã în momentul în care unei tinere i-a venit ideea ca din tot efortul lor lipseste un element: „punerea mâinilor”. Parham puse mâinile pe capul fetei si îndata ea începu sa vorbeascã „într-o limba necunoscutã”.

În urmatoarele trei zile avura loc multe asemenea „botezuri”, inclusiv al lui Parham însusi si al altor doisprezece pastori de diverse confesiuni, care toate au fost însotite de vorbirea în limbi. În curând miscarea ajunse pâna la Texas, iar apoi avu un succes deosebit într- o bisericuta frecventata de negri, în Los Angeles. De atunci încoace ea s-a raspândit în întreaga lume si se mândreste cu un numar de zece milioane de membri. .
Timp de o jumatate de secol, „Miscarea Penticostala” a ramas sectara, fiind primitã pretutindeni cu ostilitate de cãtre confesiunile traditionale. Totusi vorbirea în limbi a început sã se manifeste treptat în chiar sânul acestor confesiuni, la început discret, pânã când în 1960, un preot episcopalian de lânga Los Angeles, fãcu o mare publicitate acestui fapt, declarând public ca a primit „Botezul Duhului Sfânt” si cã vorbeste în limbi. Dupa oarecare ostilitati initiale, „renasterea harismaticã” câstigã aprobarea oficiala sau neoficiala a majoritatii

confesiunilor si se împrãstie rapid atât în America, cât si în afara ei. Chiar odinioarã rigida si exclusivista Biserica Catolica lua în serios miscarea spre sfârsitul anilor 1960, purtându -i de atunci stindardul cu mult entuziasm. În America, episcopii romano-catolici aprobara aceasta miscare în 1969, iar cele câteva mii de catolici implicati atunci în ea, au sporit în doar o decada la nenumarate sute de mii; ei se reunesc periodic în conferinte „harismatice” locale si nationale pe care le frecventeaza zeci de mii de oameni.
Tarile romano-catolice europene au devenit si ele entuziast „harismatice”, dupa cum o atesta conferinta „harismatica” din vara anului 1978 din Irlanda, la care au participat mii de preoti irlandezi. Nu mult înainte de moartea sa, Papa Paul al VI -lea a declarat, la întâlnirea cu o delegatie „harismatica”, ca si el este penticostal.
Care sa fie explicatia unui succes atât de spectaculos al revirimentului „crestin” într-o lume occidentala care este vadit „post-crestina”? Fara îndoiala ca raspunsul poate fi dat dintr-o dubla perspectiva. Pe de o parte, este vorba de un teren psihic foarte receptiv a milioane de „crestini” care constata ca propria lor religie este lipsita de viata, suprarationalizata si de ordin aproape exclusiv exterior, lipsindu-i seva si puterea de convingere.
Pe de alta parte, avem fara îndoiala de-a face cu un „duh” deosebit de puternic ce se ascunde în spatele acestei miscari si care este capabil, daca gaseste conditii prielnice, sa produca o multitudine foarte variata de fenomene „harismatice”, inclusiv vindecari, vorbiri în limbi, talmaciri, profetii, la baza tuturor acestora aflându -se „botezul” cu, sau în, sau al, „Duhului Sfânt”. Totusi ce este acest „duh”?
Este semnificativ faptul ca cei care urmeaza „renasterii harismatice” cu miile nici macar nu-si pun aceasta întrebare. Propria lor experienta „baptismala” este atât de puternica pentru ei, precedata fiind de o atât de eficace pregatire psihologica sub forma unei rugaciuni si asteptari concentrate, încât ei nu se mai îndoiesc nici o clipa ca ceea ce coboarã în final peste ei si în ei nu poate fi decât Duhul Sfânt si cã fenomenele pe care le experimenteazã nu pot fi decât acelea descrise in Faptele Apostolilor.

De asemenea, întreaga atmosfera psihologica a miscarii este deseori atât de unilaterala si de încarcata cu o stare apropiata de fanatism, încât a exprima orice îndoiala la adresa ei este considerat ca o blasfemie la adresa Duhului Sfânt. Din sutele de carti aparute deja pe aceasta tema, doar câteva manifesta indoieli usoare cu privire la validitatea ei spirituala.

Pentru a obtine o idee mai clara asupra caracteristicilor distinctive ale „renasterii harismatice”, vom examina câteva din marturiile si practicile participantilor la ea, punându-le întotdeauna fatã în fatã cu învãtãtura Sfintei Ortodoxii. Cu putine exceptii, aceste marturii vor fi culese din cartile si revistele care fac apologia miscarii, deci scrise de oameni favorabili ei, si care, evident, nu publica decât acele materiale care, cred ei, slujesc cauzei lor.
În continuare, nu ne vom referi doar la putine surse strict penticostale, preferând sa ne ocupam în special de mediile protestant, catolic si ortodox, si de marele succes pe care îl are ‘”renasterea harismatica” în aceste medii.

2. Spiritul „ecumenist” al „Renasterii Harismatice”

Înainte de a începe sa citam din declaratiile „harismatice”, sa atragem atentia pentru început asupra unui aspect de baza al Miscarii Penticostale propriu -zise, care aproape întotdeauna este trecut sub tacere de catre autorii „harismatici”. Si anume, ca exista un numar uluitor de secte penticostale, de o mare varietate, fiecare avându-si propriile accente doctrinare, si multe dintre ele nefiind în comuniune unele cu celelalte. Exista „Adunarile lui Dumnezeu”, „Bisericile lui Dumnezeu”, reuniuni „penticostale” si „ale sfinteniei”, grupuri „Dupa Evanghelie” etc., multe dintre ele împartite în subsecte mai mici.
Deci este vadit lucru, ca „duhul” care inspira o asemenea anarhie nu poate fi în nici un caz unul al comuniunii si unitãtii. El este în contrast diametral cu spiritul Bisericii Crestine Apostolice a primului veac, la care miscarea sustine ca vrea sa se întoarca. Totul, în cadrul noii „miscari harismatice” ce a cuprins acum mai toate confesiunile, se discuta mult despre „unitatea” pe care aceasta noua miscare o inspira.
Dar despre ce fel de unitate este vorba? Cumva de adevarata unitate a Bisericii pe care Crestinismul Ortodox a pastrat-o nestirbita din secolul I si pâna în secolul al XX-lea? Sau de pseudo-unitatea Miscarii Ecumenice care neaga pâna si existenta Bisericii lui Hristos?
Raspunsul la aceasta întrebare îl anunta clar cel care poate fi considerat „profetul” de frunte al penticostalismului secolului XX, anume David Du Plessis, care, în ultimii douazeci de ani, a promovat activ vestile despre „Botezul Duhului Sfânt” printre confesiunile participante la Consiliul Mondial al Bisericilor. Si aceasta în urma îndemnului imperativ primit prin intermediul unei „voci”, ce i-a fost adresat în anul 1951. Miscarea Penticostala din cadrul diferitelor biserici devine din ce în ce mai puternicã si mai dinamicã. Dar cel

mai remarcabil este faptul ca aceastã renastere se regãseste mai ales în cadrul asa-ziselor societati liberale, mult mai putin în sentimentul evanghelic si chiar deloc în cel fundamentalist al Bisericii Protestante.
Ultimele mentionate se constituie acum în opozitia cea mai vehementa fata de aceasta glorioasa „renastere”, caci trebuie sa stim ca Miscarea Penticostala si miscarile moderniste ale Consiliului Mondial (al Bisericilor, n. – tr.) sunt acelea în care se manifesta cel mai cu putere duhul” (Du Plessis, p. 28).

Aceeasi este situatia si în cazul Bisericii Romano Catolice: „reînnoirea harismatica” apare tocmai în cercurile „liberale”, cu rezultate imediate în avântul ecumenismului pe care îl îmbratiseaza aceasta Biserica si cu tot soiul de experimente în cadrul serviciului liturgic (cum ar fi acompaniamentele la chitara etc.) Catolicii mai traditionalisti sunt tot atât de ostili acestui curent ca si Protestantii radicali.
Ca orientarea „renasterii harismatice” este puternic ecumenista e dincolo de orice îndoiala. Iata ce scrie Clarence Finsaas, pastor luteran „harismatic”: „Pe multi îi surprinde faptul ca Duhul Sfânt se poate manifesta în cadrul oricarei confesiuni crestine istorice… fie ea calvina sau arminiana 1 putin importa; esential este ca Dumnezeu este mai presus decât credintele noastre si ca nici una dintre confesiuni nu detine monopolul asupra Lui” (Christenson, p. 99). Iata ce declara si un pastor episcopalian despre „renasterea harismatica”: „… din punct de vedere ecumenic ea este un mare succes, deoarece se realizeaza o remarcabila unire a crestinilor de diferite confesiuni, si aceasta mai ales la nivelul parohiilor” (Harper, p. 17).
Periodicul „harismatic” californian Inter-Church Renewal (Reînnoirea interconfesionala) este plin de astfel de declaratii de „unire”: „Întunericul vremilor apuse s-a risipit, iar astazi calugarita romano-catolica si un protestant se pot iubi reciproc cu o iubire noua si ciudata”, care dovedeste ca „vechile bariere confesionale se prabusesc. Superficialele diferente doctrinare sunt date la o parte, astfel încât toti credinciosii sa se poata uni în Duhul Sfânt”.
Preotul ortodox Eusebius Stephanou crede ca „aceasta revarsare a Duhului Sfânt trece dincolo de granitele

confesionale… Duhul lui Dumnezeu lucreaza … atât în interiorul cât si, în exteriorul Bisericii Ortodoxe” (Logos, ian. 1972, p. 12).
În acest punct, crestinul ortodox vigilent, care nu uita nici o clipa ca trebuie sa „cerce duhurile”, se va gasi pe un teren familiar, presarat cu cliseele ecumeniste obisnuite. Mai ales sa remarcam aceasta „revarsare a Duhului Sfânt”, care apare în exteriorul Bisericii Ortodoxe, exact ca Miscarea Ecumenica însasi; cei care o adopta nu fac altceva decât sa urmeze unei mode care a ajuns la maturitate în exteriorul Bisericii lui Hristos.
Deci ce pot sa-i învete cei care se afla în afara Bisericii lui Hristos pe crestinii ortodocsi? Nu putem sa negam ca, uneori, spre rusinea noastra, catolicii si protestantii sunt mai zelosi în participarea la biserica, la activitatile misionare, la rugaciunea împreuna, la citirea din Sfânta Scriptura etc. Chiar din interiorul credintei lor gresite, catolicii, protestantii si sectantii îi fac de rusine pe ortodocsi prin aceea ca se straduiesc mai mult sa se faca placuti lui Dumnezeu decât multi dintre ortodocsi, în conditiile în care cei din urma sunt singurii care au pastrat plinatatea crestinismului apostolic.
Deci, ortodocsii ar face bine sa ia exemplu de la celelalte denominatiuni si sa reînvieze bogatiile spirituale ale propriei lor Biserici, pe care înca nu reusesc sa o scoata din lenea duhovniceasca si din obiceiurile cele rele. Cele spuse acum se refera la partea omeneasca a credintei, la eforturile umane care se cheltuiesc în activitatile religioase, fie ea credinta cuiva justa sau nu.
„Miscarea harismatica” însa pretinde ca se afla în contact cu Dumnezeu si ca a gasit mijloacele primirii Duhului Sfânt, adica ale revarsarii harului lui Dumnezeu. Si totusi Biserica, si nimic altceva (sau altcineva), este aceea pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a hotarât-o ca mijloc de daruire a harului catre oameni. Sa credem prin urmare ca Biserica este actualmente înlocuita de vreo „noua revelatie” capabila sa transmita harul din afara Bisericii, prin vreun grup de oameni, care, probabil, cred în Hristos, dar care nu au nici o idee sau experienta personala a Sfintelor Taine instituite de El si nici o legatura de continuitate cu Sfintii Apostoli si urmasii lor, pe care El i-a ales pentru a savârsi aceste Taine? Hotarât ca nu. Este la fel de sigur astazi, ca si în primul secol crestin, ca darurile Duhului Sfânt nu se descopera în cei ce se afla în afara Bisericii.
Marele Parinte bisericesc din secolul XIX, Episcopul Teofan Zavorâtul si toti Sfintii Parinti, spun clar ca darurile Duhului Sfânt sunt transmise „tocmai prin Taina Mirungerii, care a fost introdusa de Sfintii Apostoli în locul punerii mâinilor”. Din Faptele Apostolilor învatam ca la început Taina Mirungerii se savârsea prin punerea mâinilor. „Noi toti cei care am fost botezati si mirunsi avem darul Sfântului Duh …. chiar daca El nu este activ în toti. Biserica Ortodoxa are însa la îndemâna mijloacele de activare a acestui dar, si în afara lor nu mai exista nici o alta cale… Fara Taina Mirungerii, asa cum a fost înainte de ea punerea mâinilor de catre Sfintii Apostoli, Sfântul Duh nu se pogoara si nu se va pogorî niciodata, peste nimeni!” . ²
Într-un cuvânt, când vorbim de „renasterea harismatica”, vorbim de fapt de un nivel nou si mai adâncit, „spiritual”, al ecumenismului . Adica fiecare crestin „se reînnoieste” în propria sa traditie, dar în acelasi timp se uneste în mod obscur (doar este „aceeasi experienta”, nu -i asa?) cu alti „crestini” la fel de „reînnoiti” în propriile lor traditii, care toate contin diferite grade de erezie si abateri! Acest relativism mai conduce si la o deschidere completa fata de practici religioase fara precedent.
Toate acestea ajung la punctul culminant în viziunea supraecumenista a unui „profet” penticostal de frunte, care declara ca multi penticostali „au început sa aiba vie în fata ochilor posibilitatea ca aceasta miscare sa devina însasi Biserica lui Hristos la sfârsitul veacurilor…”
Sa ne îndreptam acum privirea dincolo de teoriile ecumeniste si de practicile penticostalismului pentru a vedea ce anume inspira cu adevãrat si dã putere „renasterii harismatice”. Este vorba de experienta reala a puterii „duhului”.

1. se refera la doctrina lui Arminius, care sustine posibilitatea mântuirii tuturor, opusa celei calviniste a predestinarii (n. tr.).
   2.  Episcopul Teofan Zavorâtul, Ce este viata duhovniceasca, N. Y., Jordanville,1962, pp. 247-8, în ruseste N. ed.). Parintele Eusebius Stephanou ( Logos, ian., 1972, p. 13) încearca sa justifice „receptarea Duhului Sfânt” si in afara Bisericii citând exemplul casei lui Cornelie Sutasul (Fapte, 10) care a primit Duhul Sfânt înainte de a se boteza. Dar diferenta dintre cele doua cazuri este cruciala: primirea Duhului Sfânt de catre Cornelie si casa sa a fost un semn ca ei trebuie sa se uneasca cu Biserica prin Sfântul Botez, în timp ce contemporanii nostri penticostali se întaresc, prin propria lor experienta, în înselaciunea ca nu exista o unica si mântuitoare Biserica a lui Hristos.
2. „Vorbirea în limbi”

Daca studiem cu atentie toate afirmatiile „miscarii harismatice”, descoperim ca aceasta miscare seamana foarte bine cu multe miscari sectare din trecut, prin aceea ca se bazeaza, mai ales, sau chiar exclusiv pe exagerarea oarecum bizara a unei singure laturi doctrinare sau a unei singure practici religioase. De data aceasta se exagereaza un aspect specific, aspect pe care sectantii timpurilor trecute nu l-au considerat asa de esential. Este vorba de vorbirea în limbi.
Potrivit constitutiei diferitelor secte penticostale, „botezul cu Duhul Sfânt al credinciosilor este dovedit cu semnul imediat, concret si vizibil al vorbirii în alte limbi” (Sherill, p. 79). Si nu numai ca acesta este primul semn al convertirii la o secta sau orientare penticostala: potrivit celor mai autorizate surse penticostale, aceasta practica trebuie neaparat mentinuta, altfel „duhul” se poate pierde. Caci spune David Du Plessis: „Practica rugaciunii în limbi trebuie continuata si sporita în viata particulara a celor care sunt botezati în Duhul; fara ea celelalte manifestari ale Duhului, fie nu mai apar, fie înceteaza cu desavârsire” (Du Plessis, p. 89).
Ca si un oarecare protestant, multi marturisesc ca limbile „au devenit acum un ingredient esential al vietii mele de rugaciune” (Lillie, p. 50). O carte pe aceasta tema de proveninta romano-catolica afirma mai cu precautie ca, dintre „darurile Sfântului Duh”, limbile „sunt adesea dar nu întotdeauna primele care se dobândesc. Pentru multi ele devin astfel un prag dincolo de care se obtin darurile si roadele Duhului Sfânt” (Ranaghan, p. 19).
Iata exagerarea despre care vorbeam la început, exagerare care lipseste din Noul Testament, unde importanta vorbirii în limbi este minora, ea fiind un semn al pogorârii Sfântului Duh la ziua Cincizecimii (Fapte, 2) si înca cu alte doua ocazii (Fapte 10 si 19). Dupa primul sau cel mult al doilea secol de la Hristos, nici un text ortodox nu mai înregistreaza vorbirea în limbi, ea nemaifiind pomenita nici de marii Parinti din pustia egipteana, care erau atât de covârsiti de darurile Duhului Sfânt, încât devenisera facatori de minuni pâna la a învia si mortii.
Atitudinea ortodoxa cu privire la adevarata vorbire în limbi poate fi rezumata prin cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan 6, 10): „În timpurile de la început, Duhul Sfânt se revarsa peste cei ce credeau, iar ei vorbeau în limbi pe care, nu le învatasera, caci Duhul le dadea lor sa graiasca. Acestea erau semne adaptate la acele vremi. Caci cu dreptate trebuia sa fie acest semn al Duhului Sfânt pentru toate limbile, pentru a se arata Evanghelia lui Hristos la toate neamurile si în toate limbile de pe fata pamântului. Acea vorbire în limbi a fost un semn al lui Dumnezeu, care mai apoi însa a trecut”.
Si parca adresându-se penticostalilor din ziua de astazi, care adauga acestui semn suprema importanta, Fericitul Augustin zice: „Sa ne asteptam atunci ca cei peste care îsi pun mâinile preotii Bisericii sa înceapa a vorbi în limbi? Sau va asteptati cumva ca acesti copii peste care tocmai ne-am pus mâinile sa înceapa a vorbi în limbi? Iar daca ei nu au vorbit în limbi, veti avea oare inimi atât de învârtosate si perverse încât sa credeti ca nu ati primit Duhul Sfânt?”
Penticostalii zilelor noastre îsi justifica vorbirea în limbi, bazându -se mai ales pe întâia Epistola a Sfântul Apostol Pavel catre Corinteni, cap. 12- 14. Dar Sfântul Pavel a scris acel pasaj tocmai pentru ca „limbile” devenisera pricina de dezordine în Biserica din Corint. Si chiar daca nu interzice practica lor, el cu siguranta le micsoreaza importanta. Deci acest pasaj ar trebui sa descurajeze, nicicum sa încurajeze revigorarea contemporana a „limbilor”, mai ales atunci când se descopera (dupa cum recunosc însisi penticostalii) ca mai exista si alte cai de dobândire a vorbirii în limbi în afara de Duhul Sfânt!
În calitatea noastra de crestini ortodocsi, noi stim cu siguranta ca vorbirea în limbi, ca dar autentic al Duhului Sfânt, nu poate sa se manifeste la cei care sunt în afara Bisericii lui Hristos. Si cum „alte surse” ale acestei „vorbiri în limbi” exista, sa încercam sa vedem care sunt ele, luându-ne dupa caracteristicile pe care le îmbraca acest fenomen contemporan.
Caci daca am devenit mai vigilenti constatând importanta exagerata pe care penticostalii contemporani o acorda „limbilor”, trebuie neaparat sa ne intereseze examinarea circumstantelor prin care apar ele.
Departe de a fi daruite liber si spontan, fara amestecul omului – asa cum s-ar cuveni unor adevarate daruri ale lui Dumnezeu – , vorbirea în limbi poate fi provocata, având prin urmare un caracter previzibil, de o anumita tehnica a „rugaciunii” concentrate în grup, însotita de cântari protestante, care creeaza o atmosfera psihica foarte sugestiva („Vine! El vine! „), care culmineaza cu o „punere a mâinilor”, si care alteori nu consta decât din purul efort fizic de a repeta la nesfârsit anumite cuvinte (Koch, p. 24), sau chiar sunete dezarticulate.

O persoana a recunoscut ca, asemenea multor altora, dupa ce a vorbit în limbi, „rosteam adesea silabe fara sens în efortul de a-mi provoca fluxul rugaciunii în limbi” (Sherill, p. 127); eforturi care, departe de a fi descurajate, sunt recomandate cu zel de catre penticostali. „A scoate sunete pe gura nu înseamna, desigur, „a vorbi în limbi”, dar acest gest poate constitui un act onest de credinta, pe care Duhul Sfânt îl va onora daruindu-i acelei persoane puterea de a vorbi într-o alta limba” (Harper, p. 11).
Un alt pastor protestant spune: „Se pare ca greutatea initiala de a vorbi în limbi nu este altceva decât constiinta ca tu esti acela care trebuie „sa vorbeasca” în continuare, cu orice pret… Primele silabe si cuvinte pot sa-ti sune ciudat la ureche. Ele pot fi rostite cu greutate sau pot fi chiar nearticulate. E posibil sa crezi chiar ca le inventezi. Dar în masura în care vorbesti fara oprire si cu credinta… Duhul va alcatui pentru tine o limba de rugaciune si de lauda (Christenson, p. 130).

Un „teolog” iezuit ne povesteste cum a pus el în practica aceste sfaturi: „Dupa micul dejun am simtit ca ceva ma trage aproape irezistibil catre capela unde m-am asezat sa ma rog. Luându -ma dupa descrierea lui Jim, despre cum a primit el darul limbilor, am început sa rostesc încet, numai pentru mine: „La, la, la, la”. Spre marea mea uluire a urmat o miscare rapida a limbii si buzelor însotita de un sentiment extraordinar de devotiune interioara” (Gelpi, p. 1).
Care crestin ortodox cu mintea treaza ar putea sa confunde aceste periculoase jocuri psihice cu darurile Sfântului Duh?! Caci lipseste cu desavârsire din aceasta practica orice urma de crestinism, orice urma de duhovnicie. Ne aflam mai curând în zona mecanismelor psihice care pot fi declansate cu ajutorul unor tehnici psihofizice foarte precise, între care „vorbirea în limbi” pare sa tina pozitia cheie de „buton”, oarecum, care deschide usa spre aceasta zona.
Oricum ar fi, sfera experientelor cu pricina nu are nici un fel de asemanare cu darul duhovnicesc al vorbirii în limbi, asa cum este el descris în Noul Testament, el apropiindu -se mult mai mult de „vorbirea în limbi” de tip samanist, practicata în religiile primitive, în care samanul sau vraciul-vrajitor dispune de o anumita tehnica pentru a intra în transa si de a transmite astfel mesajul unui oarecare „dumnezeu” catre om (sau invers), într-o limba pe care nu a învatat-o. (Vezi Burdick, pp. 66- 67).
În paginile care urmeaza vom întâlni experiente „harismatice” atât de sinistre, încât comparatia cu samanismul nu va mai parea poate atât de exagerata, mai ales daca tinem cont de faptul ca samanismul primitiv nu este decât expresia particulara a unui fenomen „religios” care, departe de a fi strain Occidentului contemporan, joaca, dimpotriva, un rol major în vietile multora dintre „crestinii” zilelor noastre: este vorba despre mediumism.

4. Mediumismul „crestin”

Un studiu foarte atent si obiectiv asupra fenomenului „vorbirii în limbi” l-a realizat pastorul luteran german Dr. Kurt Koch ( The Strife of Tongues – Gâlceava limbilor ). Dupa ce a examinat sute de cazuri de manifestare a acestui „dar”, el a ajuns la concluzia, bazata pe argumente scripturistice, ca doar patru din aceste cazuri ar putea fi cele descrise în Faptele Apostolilor, dar ca nici macar de acestea patru nu putea fi sigur.
Desigur, în lumina traditiei patristice a Bisericii lui Hristos dintotdeauna, crestinul ortodox nu ar avea astfel de dubii. Cu posibila exceptie a celor patru cazuri, însa, Dr. Koch a identificat un numar de cazuri neîndoielnice de posesiune demonica, „vorbirea în limbi” fiind de fapt „un dar” întâlnit în mod obisnuit la demonizati. Dar cheia întregii miscari o gasim în concluziile finale ale Dr. Koch.

El arata ca miscarea „limbilor” nu e nicidecum o „renastere”, caci lipseste cu desavârsire din ea orice constiinta a pacatoseniei personale si orice urma de pocainta. Ceea ce constatam, în schimb, este o subliniata preocupare de a câstiga puteri si experiente noi. Deci fenomenul limbilor nu este cel descris în Fapte si nici nu poate fi asimilat (în cele mai multe din cazuri) cu o posedare demonica propriu-zisa; el este mai curând „… si probabil în 95% din cazuri, un fenomen mediumistic, de natura spiritista” (Koch, p. 35).
Dar ce este un „medium”? Medium-ul este persoana dotata cu o anumita sensibilitate psihica ce îi permite sa se transforme într-un fel de vehicul sau mijloc de manifestare a unor forte sau fiinte invizibile, caz în care, dupa marturia Staretului Ambrozie de la Optina ¹ avem de-a face cu duhuri rele si nicidecum cu „sufletele mortilor”, asa cum cred spiritistii. Darurile mediumistice apar aproape în toate religiile necrestine: clarviziunea, hipnoza, vindecarile „miraculoase”, aparitia si disparitia obiectelor sau deplasarea lor dintr-un loc în altul etc.

Se stie ca asemenea daruri au si Sfintii Bisericii Ortodoxe, dar diferenta între ei si spiritisti este imensa. În timp ce darul crestin al vindecarilor, de exemplu, este oferit de Dumnezeu ca raspuns direct la rugaciunea fierbinte, mai ales a unui om placut lui Dumnezeu, a unui drept sau a unui sfânt (Iacob 5, 16), si, de asemenea la contactul cu obiecte sfintite, prin darul lui Dumnezeu (aghiazma, icoane, sfinte moaste etc., vezi Fapte 19, 12; II Regi 13, 21), vindecarile mediumistice, ca toate fenomenele ce tin de ocult, sunt obtinute cu ajutorul unor tehnici foarte precise si în anumite conditii psihice, care se pot cultiva si folosi prin exercitiu, neavând nici o legatura cu sfintenia sau interventia lui Dumnezeu.
Capacitatea mediumistica este, fie o mostenire genetica, fie se obtine prin transfer, la contactul cu persoana care o poseda, fie pur si simplu prin lectura cartilor oculte.²
Foarte multi sunt mediumii care declara ca puterile lor nu sunt câtusi de putin supranaturale, ci ca ele izvorasc din niste potente naturale ale omului, despre care însa se cunoaste foarte putin. Într-o oarecare masura lucrul este fara îndoiala adevarat. Dar tot atât de adevarat este faptul ca zona din care provin aceste puteri este tocmai zona spiritelor cazute, care folosesc prilejul oferit de oamenii ce intra singuri si de bunavoie în ea, pentru a-i atrage mai strâns în plasele lor, nezgârcindu-se în acest scop cu daruirea de puteri miraculoase si vedenii, tinta finala fiind distrugerea irevocabila a acestor nefericite suflete. Dar oricare ar fi explicatiile diferitelor fenomene mediumistice, Dumnezeu a interzis raspicat omenirii, cum citim în Sfânta Scriptura, orice contact cu zona oculta: Sa nu se gaseasca la tine de aceia care trec pe fiul sau fiica lor prin foc, nici prezicator, sau ghicitor, sau vrajitor, sau fermecator. Nici descântator, nici chemator de duhuri, nici mag, nici de cei ce graiesc cu mortii. Caci urâciune este înaintea Domnului tot cel ce face acestea, si pentru aceasta urâciune îi izgoneste Domnul Dumnezeul de la fata Sa. (Deut. 18, 10- 12; vezi si Lev. 20, 6).
În practica, dorinta de a dobândi puteri sau experiente mediumistice este incompatibila cu orientarea crestina fundamentala în directia mântuirii sufletului. Aceasta nu înseamna ca nu exista „crestini” implicati în fenomene mediumistice, deseori în mod inconstient, dupa cum vom vedea în cele ce urmeaza. Dar acesti crestini nu sunt crestini adevarati, crestinismul lor este unul „de tip nou”, adica un „nou crestinism” de felul celui propovaduit de Nicolae Berdiaev, care va fi discutat si el în cele ce urmeaza.
Dr. Koch, chiar de pe pozitiile sale protestante, are dreptate când spune: „Viata religioasa a persoanei nu este nicidecum afectata de ocultism sau de spiritism. Caci spiritismul este, într- o masura foarte larga, o miscare „religioasa”. Diavolul nu ne ia religiozitatea… Este însa o mare diferenta între a fi religios si a te naste din nou din Duhul lui Dumnezeu. Si este trist sa constatam ca cei mai multi dintre crestini de astazi, indiferent de denominatiune, sunt mai curând oameni „religiosi”, decât crestini adevarati”. ³
Forma cea mai cunoscuta de mediumism printre contemporanii nostri din Vest este sedinta de spiritism. În cadrul ei se stabilesc contacte cu anumite forte care produc efecte observabile, cum ar fi ciocanituri, voci, forme diverse de comunicare, precum scrierea automata, vorbirea în limbi necunoscute, miscarea obiectelor, aparitii de mâini si chipuri „umane” care pot fi uneori fotografiate.
Aceste efecte se obtin cu ajutorul unor tehnici si atitudini prestabilite ale celor prezenti, referitor la care vom cita mai jos dintr-un manual de referinta în domeniu. ⁴

1. 1. Pasivitatea: „Activitatea unui spirit este direct proportionala cu gradul de pasivitate sau „sumisiune” pe care le gaseste la persoana sensibila, sau medium”. „Calitatea de medium … se poate obtine, prin exercitiu sustinut, de catre oricine se abandoneaza constient si deliberat, cu trupul si vointa, cu facultatile psihice si intelectuale controlului unui duh satanic, care îl invadeaza”.
2. Solidaritatea de credinta: Toti cei de fata trebuie sa aiba „o atitudine mintala de simpatie fata de medium”; fenomenul spiritist este „facilitat de o anumita simpatie ce rezulta din armonia de idei, de vederi si sentimente ce exista între experimentatori si medium. Când aceasta atitudine de simpatie si armonie lipseste, sau când mediumul nu -i abandoneaza total vointa, atunci sedinta de spiritism a „cercului” respectiv esueaza”. De asemenea, „numarul experimentatorilor care participa la o astfel de sedinta este de mare importanta. Daca el este prea mare, el poate dauna armoniei atât de necesare succesului”.

3. 3. Toti cei prezenti „se prind cu mâinile pentru a forma asa numitul cerc magnetic. Prin intermediul acestui circuit închis, fiecare membru contribuie cu o anumita cantitate de energie, care se comunica colectiv mediumului”. Totusi „cercul magnetic” nu este necesar decât pentru mediumii mai slab dotati. Madame Blavatsky, fondatoarea „teozofiei” moderne, ea însasi un medium, dispretui mai târziu aceasta tehnica rudimentara de spiritism, când avu ocazia sa întâlneasca mediumii cu mult mai puternici din Orient, categorie careia îi apartine si fachirul descris în cap. III.
4. 4. „Atât de necesara atmosfera spiritista se creeaza prin mijloace artificiale, cum ar fi: cântari, muzica în surdina, si chiar rugaciuni” . Evident, toata aceasta tehnica nu face decât sa sublinieze caracterul destul de rudimentar al unei astfel de sedinte, care de altfel rareori da rezultate spectaculoase. Exista forme mult mai subtile, dintre care unele îsi spun chiar „crestine”. Este suficient sa luam exemplul tehnicilor de „vindecare prin credinta” ale lui Oral Roberts (care înainte de a fi intrat în Biserica Metodista a fost pastor al sectei „Sfinteniei Penticostale”), care vindeca în mod „miraculos” prin intermediul unui „cerc magnetic” compus din persoane ce se afla în comuniune de sentimente, pasivitate si armonie de „credinta” si care împreuna îsi pun mâinile pe televizor în timp ce Oral Roberts leviteaza; te poti vindeca chiar bând pur si simplu un pahar cu apa care a stat pe televizor si deci a absorbit fluxul energiilor satanice mediumistice astfel create. Dar asemenea vindecari, ca si cele produse în spiritism si magie au în timp consecinte dure: boli psihice, dementa. ⁵

Una din caracteristicile fundamentale ale actiunilor demonice este aceea ca ele imita constant lucrarea lui Dumnezeu. Asa se face ca cei cu daruri mediumistice sunt convinsi ca ramân buni crestini si ca darurile lor provin de la Duhul Sfânt. Iata punctul în care asemanarea dintre aceste practici mediumistice si cele ce se manifesta în „renasterea harismatica” devine izbitoare. Iata ce ne permite sa tragem concluzia ca aceasta din urma este, în esenta ei, o forma de mediumism.
Intr-adevar, ceea ce frapeaza în compararea celor doua fenomene, este ca cerintele de baza ale unei sedinte de spiritism se regasesc toate în cadrul adunarilor de rugaciune „harismatica”, câta vreme nici una dintre ele nu se afla în aceeasi forma sau în acelasi grad de intensitate în cultul public al Bisericii Ortodoxe.

1. „Pasivitatea” sedintelor de spiritism corespunde starii care, în limbaj „harismatic”, se numeste un fel de abandon, care înseamna în mare masura disponibilizarea întregului nostru subconstient… Tot ceea ce putem face este sa ne abandonam în întregime: cu trup, minte, si chiar cu limba, astfel încât Duhul lui Dumnezeu sa aiba posesiune deplina asupra noastra… De abia atunci suntem cu adevarat pregatiti: când barierele vointei si constientului au fost îndepartate si Dumnezeu se misca cu putere prin întreaga noastra fiinta” (Williams, pp. 62- 63).

Aceasta atitudine „spirituala” este o lucrare cu totul satanica si nu are nimic de-a face cu crestinismul. Ea este mai curând caracteristica Zen -Budismului, „misticismului” extrem-oriental, hipnozei, si spiritismului. Aceasta pasivitate exagerata este cu totul straina de spiritualitatea ortodoxa, fiind în schimb extrem de propice si constituind chiar o invitatie pentru actiunile demonice. Un observator devotat al întrunirilor penticostale noteaza ca, în timpul desfasurarii lor, cei care interpreteaza sau vorbesc în limbi „par ca intra literalmente în transa” (Sherill, p. 87). În unele comunitati „harismatice” aceasta pasivitate este atât de pronuntata, încât elementele de organizare, cum ar fi ordinea de desfasurare a slujbelor, sunt complet abolite, fiecare facând absolut ceea ce îi dicteaza „spiritul”.

2. 2. Hotarât ca este vorba de o „solidaritate de credinta” – nu doar simpla comuniune a credintei crestine si nadejdea mântuirii, ci mai ales o unanimitate în dorinta de a vedea ca se produce fenomenul harismatic. Aceasta este esenta tuturor adunarilor de rugaciune „harismatica”. Aceasta solidaritate este înca si mai intensa atunci când are loc un „botez în Duhul Sfânt”, ce se încheie de obicei într-o camera separata si în prezenta unui numar restrâns de persoane, initiate deja în aceasta „taina”. Este suficient ca o singura persoana sa aiba gânduri negative cu privire la ceea ce se întâmpla, pentru ca „botezul” sa nu mai aiba loc – în exact acelasi mod în care rugaciunile preotului ortodox descrise mai sus au fost suficiente pentru a risipi vrajitoria fachirului din Ceylon.
3. „Circuitul magnetic” spiritist este echivalentul „punerii mâinilor” de la întrunirile penticostale, care este întotdeauna executata de cei care la rândul lor au trecut ei însisi prin experienta „botezului” vorbirii în limbi si care servesc, dupa marturia chiar a penticostalilor, drept „canale ale Duhului Sfânt” (Williams, p. 64); „canale” sunt numiti si mediumii din sedintele de spiritism.
4. Atmosfera „harismatica”, ca si cea spiritista, se induce cu ajutorul intonarii anumitor imnuri si rugaciuni cu rol de sugestionare, de asemenea prin batai din palme; toate acestea duc la „un efect de intensa excitare psihica” (Sherill, p. 23). S-ar putea obiecta ca toate aceste asemanari dintre fenomenele mediumistice si cele penticostale nu sunt decât simple coincidente; dar, pentru a ne lamuri, nu ne ramâne decât sa vedem care este natura „spiritului” ce se comunica prin „canalele” penticostale. Natura lui reiese clar din marturiile celor care au simtit aceasta experienta pe propria lor piele: „Cei din grup au format un cerc mai strâns în jurul meu. Parca formau cu corpurile, lor o pâlnie prin care se concentra tot fluxul „spiritului” care pulsa în camera. Asa cum sedeam acolo, îl simteam cum se scurge prin mine” (Sherill, p. 122).

La o întâlnire penticostalo-catolica: „cine intra acolo era practic doborât la pamânt de formidabila si vizibila prezenta a lui Dumnezeu!” (Ranaghan, p. 79). (A se compara cu atmosfera „vibranta” din cadrul unor anumite ritualuri pagâne sau hinduiste; vezi mai sus, cap. Locuri si practici hinduiste).

Iata relatarea unei alte experiente „baptismale”: „Îmi dadeam seama ca Domnul se afla în camera si ca se apropie de mine. Eu nu -L vedeam, dar m-am simtit împins de la spate. Si am cazut la podea, dar parca as fi plutit…” ( Logos Journal, nov-dec, 1971, p. 47). Exista multe alte exemple similare, pe care le vom discuta mai jos, în cadrul manifestarilor fizice ale experientelor „harismatice”. Ceea ce este cert, este ca numai de manifestari ale Duhului Sfânt nu poate fi vorba!
În acest moment, însa, sa nu pierdem din vedere caracteristica esentiala a vorbirii în limbi „harismatice”: aceea ca ea nu este doar un fenomen initial care mai apoi dispare, dupa ce „botezul” s-a încheiat; ci, ca trebuie sa continuie (atât în public cât si în particular) si sa devina „un ingredient de baza” al vietii religioase, caci în caz contrar „darul Duhului” poate sa înceteze.
Un autor „harismatic” presbiterian vorbeste despre functia specifica a acestei practici ca „pregatire” a întâlnirii „harismatice” propriu-zise: „deseori grupul se întâlneste cu putina vreme mai înainte de ora fixata pentru a se ruga în Duhul (adica în limbi). În felul acesta se intensifica senzatia prezentei si lucrarii lui Dumnezeu în adunare”. Si iar: „Am descoperit ca rugaciunea mentala în Duhul pe parcursul întâlnirii ne ajuta sa ne mentinem într-o deschidere fata de prezenta lui Dumnezeu…”, caci, „dupa ce te obisnuiesti cu rugaciunea cu voce tare în Duhul… devine posibil ca respiratia ta, miscându -se prin coardele vocale, sa puna în evidenta chiar suflarea Duhului, si astfel rugaciunea poate continua la fel de puternic în interior, mental” (Williams, p. 31).
Sa ne amintim, de asemenea, ca vorbirea în limbi poate fi declansata si prin „sunete tacute cu gura” – ceea ce ne conduce inevitabil la concluzia ca vorbirea „harismatica” în limbi nu este deloc un „dar”, ci o tehnica care se dobândeste la rândul ei prin alte tehnici si prin care se declanseaza înca alte „daruri ale Duhului”, cu conditia ca cei interesati sa continue s-o practice si sa o cultive.
De fapt realizarea esentiala si de baza a Miscarii Penticostale contemporane aceasta este: descoperirea unei noi tehnici mediumistice de dobândire si mentinere a unei stari psihice în care obtinerea „darurilor” miraculoase devine un lucru obisnuit. Si daca acest lucru este adevarat, atunci definitia „harismatica” a „punerii mâinilor” – ca fiind „simpla slujire din partea uneia sau mai multor persoane care constituie canale ale Duhului Sfânt pentru cei care nu au fost înca binecuvântati cu acest dar”, ceremonie „la care este important ca cei care slujesc sa fi fost ei însisi miscati de Duhul Sfânt” (Williams, p. 64), descrie tocmai transferul calitatilor (darurilor) mediumistice de la cei care le-au dobândit deja si sunt ei însisi mediumi, la ceilalti care înca nu le poseda. „Botezul cu Duhul Sfânt” devine astfel initiere mediumista.
Deci, „renasterea harismatica” nu este altceva decât o miscare mediumista, ceea ce clarifica toate punctele care ramân obscure, daca o privim ca pe o miscare crestina. Ea apare în America, tara în care spiritismul se nascuse cu cincizeci de ani mai înainte, într-un climat psihologic foarte asemanator celui de acum: o pietate protestanta ucisa de rationalism si coplesita brusc de experienta reala a unor  „puteri” invizibile care nu pot fi explicate pe cale rationala sau stiintifica.
Miscarea are succes rasunator tocmai in tarile cu puternice traditii în activitatile mediumistice si de spiritism: în primul rând America si Marea Britanie; apoi Brazilia, Japonia, Filipinele si Africa. Timp de peste 1900 de ani, dupa vremea în care a trait Sfântul Apostol Pavel, nu aflam nici urma de „vorbire în limbi” în tarile fie numai si nominal crestine. Iar daca totusi aceasta se manifesta, atunci nu este decât un fenomen pasager cu coloratura de isterie; aceasta tocmai pâna în secolul al XX-lea, când apare Miscarea Penticostala, dupa cum subliniaza un cunoscut istoric al fenomenelor de „entuziasm” religios. ⁶

Deci, daca aceste fenomene lipsesc aproape cu desavârsire din lumea si epoca crestina, ele constituie în schimb regula în religiile primitive si reapar în forta în secolul XX, printre spiritistii, mediumii si demonizatii zilelor noastre. Formulele în care se „interpreteaza” si se „profetizeaza” în cadrul serviciilor „harismatice” sunt vagi si stereotipe, lipsind orice continut specific profetic sau crestin. Doctrina este în întregime subordonata practicii. Sloganul repetat la nesfârsit de „harismatici”, în a carui capcana, dupa cum ne amintim, cad si victimele hinduismului, este magica formula „Merge!”
Nu mai poate ramâne nici o îndoiala ca „renasterea harismatica”, sub aspectul manifestarilor ei, este mult mai apropiata de spiritism si de religiile necrestine, decât de crestinismul ortodox. Dar exemplele nu se opresc aici.

În afara de cartile Dr. Koch nu am citat pâna acum decât marturiile celor favorabili „renasterii harismatice”, care au vorbit convinsi fiind ca se refera la lucrarile Duhului Sfânt.

Dar sa-i ascultam acum si pe cei care au parasit miscarea „harismatica”, sau au refuzat sa i se alature, pentru ca au simtit ca „duhul care o anima nu este Duhul Sfânt”.

1. „Un tânar din Leicester (Anglia) povesteste urmatoarele: Prietenul lui si cu el se convertisera de câtiva ani, când într-o zi au fost invitati la întâlnirea unui grup de vorbitori în limbi. Atmosfera întrunirii i-a prins si ulterior s-au rugat ca sa primeasca noua binecuvântare si botezul în Duhul Sfânt. Dupa o rugaciune intensa au simtit cum ceva fierbinte se înstapâneste peste ei. Simteau o exaltare interioara. Timp de câteva saptamâni si-au trait cu entuziasm senzatiile, ale caror valuri însa cu timpul au început sa scada. Tânarul a remarcat în schimb ca îi pierduse orice dorinta de a mai citi Biblia si de a se mai ruga.

Analizându-si experienta în lumina Scripturii, si-a dat seama ca nu este de la Dumnezeu. Întorcându-se, s-a pocait si a dat toata întâmplarea pe fata… Prietenul lui însa a continuat sa frecventeze cercul „limbilor”, ceea ce practic l-a distrus. La ora actuala nici nu-l mai preocupa ideea de a vietui ca un crestin” (Koch, p. 28).

2. Doi pastori protestanti s-au dus la o adunare de rugaciune „harismatica” ce avea loc într-o biserica presbiteriana din Hollywood. „Mai înainte am cazut amândoi de acord ca, de îndata ce vom auzi pe primul ins vorbind în limbi, sa ne rugam amândoi cam asa: „Doamne, daca acest dar este de la Tine, binecuvânteaza pe fratele, iar daca nu este, fa-l sa înceteze si sa nu mai poata vorbi în limbi în prezenta noastra”.

Întrunirea s-a deschis cu rugaciunea unui tânar, dupa care toti au putut începe sa se roage. O femeie a început sa se roage într- o limba straina, fluent si fara nici o ezitare. Nimeni nu a tradus. Parintele B. si cu mine am început sa ne rugam în taina asa cum conveniseram. Si ce s-a întâmplat? Nu a mai vorbit nimeni în limbi, desi în grupul acela toti, cu exceptia unui arhitect, vorbeau curent în limbi necunoscute”. (Koch, p. 15). Sa nu pierdem din vedere ca, în lipsa solidaritatii de credinta de tip mediumistic, fenomenul nu se manifesta.

3. „O femeie din San Diego, California, a venit la mine sa-mi ceara sfatul. Mi-a povestit ce lucru îngrozitor i s-a întâmplat cu ocazia unei activitati misionare purtate de un membru al miscarii „limbilor”. S-a dus si ea la întrunirile lui în care acesta vorbea de necesitatea vorbirii în limbi si odata dupa cuvântare a ramas mai la urma, îngaduind ca respectivul sa-i puna mâinile pe crestetul ei spre a o boteza în Duhul si întru vorbirea în limbi. În clipa aceea a cazut la pamânt inconstienta.
   Când si-a revenit, era pe jos si gura i se misca automat, deschizându-i-se si închizându -i-se, fara sa poata scoate însa nici un sunet. Era înspaimântata. În jurul ei stateau în picioare un grup de adepti ai evanghelistului aceluia care exclamau: „O, sora, ce minunat ai vorbit în limbi! Acum ai cu adevarat în tine pe Duhul Sfânt”. Victima acestui asa-zis botez s-a vindecat pâna la urma si nu s-a mai dus niciodata la astfel de întruniri. Când a venit la mine pentru sfat, înca mai suferea de pe urma efectelor acestui „botez spiritual” (Koch, p. 26).
4. Un crestin ortodox din California povesteste despre întâlnirea pe care a avut-o cu un pastor „plin de duh”, aderent împreuna cu reprezentanti de frunte catolici, protestanti si penticostali, la platforma comuna a „renasterii harismatice”, a vorbit în limbi timp de cinci ore si a folosit toate artificiile (psihologice, hipnotice, de „punerea mâinilor”) pentru a induce în cei prezenti dorinta de a primi „botezul Duhului”. A fost o scena penibila si îngrozitoare.

Când si-a pus mâinile peste prietena noastra, ea a început sa scoata niste sunete guturale, sa geama, sa plânga si sa tipe. Misionarul era foarte încântat de toate acestea. Zicea ca fata sufera pentru ceilalti si ca se roaga pentru ei. Când si-a „pus mâinile” pe capul meu, am avut presentimentul unui rau real, palpabil. In „limbile” lui se amestecau totusi si cuvinte în engleza: „Ai darul profetiei, o simt. Deschide-ti doar gura si se va rosti de la sine. De ce blochezi Duhul si nu-l lasi sa vorbeasca?” Cu mila si ajutorul lui Dumnezeu mi-am tinut gura închisa, caci sunt sigur ca daca as fi vorbit, altcineva s-ar fi auzit prin mine” (comunicare personala).

5. Cititorii revistei „The Orthodox Word” ( Cuvântul ortodox ) îsi amintesc de „privegherea” organizata de Arhidioceza siriana antiohiana a New York-ului, la conventia sa de la Chicago, din august 1970, la care, dupa ce s-a creat o atmosfera paroxistica de sentimentalism si emotie, unii tineri au început sa „depuna marturie” despre cum îi misca pe ei „duhul”. Dar multe alte persoane care s-au aflat acolo au relatat dupa aceea ca atmosfera era „apasatoare si plina de presimtiri rele”, „paralizanta si malefica” si ca numai cu rugaciunile Sf. Herman al Alaskai, a carui icoana se afla în acea încapere, s-a putut risipi acea atmosfera si o data cu ea întreaga adunare ( O.W. , 1970, nr. 4-5, pp.196- 199).

Exista numeroase alte cazuri de oameni care si-au pierdut astfel orice interes pentru rugaciune, lecturi din Sfânta Scriptura si pentru crestinism în general si care au ajuns chiar sa creada, dupa cum nu s-a sfiit sa marturiseasca un tânar student, ca „nici macar nu va mai avea nevoie sa citeasca Biblia. Dumnezeu Tatal Însusi va veni si va vorbi cu el în persoana” (Koch, p. 29).
Vom avea ocazia sa citam înca marturiile multora care continua sa creada ca nu e nimic negativ sau rau în experientele „harismatice”, al caror sens nu vom întârzia sa-l analizam. Oricum, fara sa tragem concluzii definitive cu privire la natura exacta a „duhului” care provoaca fenomenele „harismatice” si, pe baza probelor evidentiate pâna acum, putem sa fim de acord cu Dr. Koch, fara teama ca gresim, asupra urmatorului aspect:

„Miscarea vorbirii în limbi este expresia unei conditii psihice delirante în cadrul careia apar manifestari demonice” (Koch, p. 47). Ceea ce vrea sa spuna ca aceasta miscare este cu siguranta „deliranta”, prin aceea ca se lasa dominata de un „spirit” care nu este Duhul Sfânt. Nu este demonica în sine sau în intentiile sale (asa cum neîndoielnic sunt satanismul si ocultismul contemporan), ci prin natura ei ea disponibilizeaza si deschide pe oameni spre a accepta manifestarea unor forte în mod evident demonice, a caror prezenta s-a simtit deslusit în numeroase astfel de ocazii.
Referitor la natura exacta a „limbilor” care se vorbesc astazi, nu se poate da un raspuns simplu. Ceea ce stim sigur, este ca în miscarile penticostale, ca si în spiritism, atât elementele de frauda, cât si cele de sugestie joaca un rol nu putin important; ele sunt folosite în cercurile „harismatice” pentru a crea o presiune psihica de natura sa forteze fenomenele sa apara.

Iata ce spune membrul „Miscarii lui Iisus”, o secta predominant penticostala: „vorbirea mea în limbi era pur si simplu o chestie emotionala în care nu faceam altceva decât sa balmajesc niste cuvinte”.
Iar altul recunoaste cinstit: „Când am intrat prima data în secta aceea, cei de acolo mi-au spus ca (vorbirea în limbi) era o chestie care pur si simplu trebuia facuta. Asa ca m-am rugat s-o pot face, si n -am reusit decât sa ma iau dupa ei si sa-i imit, asa încât sa creada ca am primit si eu darul” (Ortega, p. 49). Deci nu putine dintre presupusele „limbi” sunt fara îndoiala neautentice, sau în cel mai bun caz produsul autosugestiei sau al unei stari emotionale de cvasiisterie.
Pe de alta parte, cazuri de vorbiri penticostale în limbi neînvatate anterior exista, si sunt bine documentate (Sherill, pp. 90-95); este atestat de asemenea ca multi vorbitori „în limbi” nu au aspect isteric deloc, ci dimpotriva, o fac cu calm, siguranta si naturalete. S-a mai constatat de asemenea faptul neobisnuit al fenomenului corelativ de „cântare în limbi”, în care „spiritul” inspira si linia melodica pe care multi o armonizeaza cu vocile lor, producându -se un efect „având în el ceva vrajitoresc dar în acelasi timp extraordinar de frumos” ‘(Sherill, p. 118), „de neimaginat si neverosimil sub aspect uman” (Williams, p. 33).
Iata ca explicatiile „vorbirii în limbi” contemporane nu par a fi doar de natura emotional – psihologica. Daca acest fenomen nu este produs prin lucrarea Duhului Sfânt – si faptul este demonstrat din abundenta – atunci el, ca manifestare „supranaturala”, nu poate fi decât produsul unui dar provenind de la un alt fel de duh.
Pentru a-l identifica mai cu precizie si pentru a întelege mai deplin miscarea „harismatica”, nu doar ca fenomen, ci si ca „spiritualitate”, va trebui sa studiem mai cu atentie sursele traditiei patristice ortodoxe. Va trebui în primul rând sa ne raportam la traditia ortodoxa ascetica, la care ne-am mai referit deja în capitolele anterioare, când încercam sa întelegem atractia exercitata de hinduism. Era vorba acolo de conceptul de înselaciune diavoleasca.

1. V. P. Bykov, Tikhie Priyuty , Moscova, 1913, pp. 168- 170 n. ed.
   2. Vezi Kurt Koch, Occult Bondage and Deliverance, – Relatia de legatura si de transfer în ocultism – Kregel Publications, Grand Rapids, Mich. , 1970, pp. 168- 170.
   3. Kurt Koch, Between Christ and Satan – Între Hristos si Satan – Kregefi Publications, 1962, p. 124. Împreuna cu Occult Bondage, aceasta carte a Dr. Koch confirma in mod remarcabil, pe baza unui material faptic înregistrat în acest secol, aproape toate manifestarile mediumistice, magice, vrajitoresti etc., pe care le gasim si în Sfânta Scriptura si in Vietile Sfintilor Bisericii Ortodoxe; sursa tuturor acestor manifestari este desigur diavolul. Cititorul ortodox ar avea de corectat doar putine dintre interpretarile Dr. Koch (n. ed.).
   4. Simon A. Blackmore, S. J., Spiritism: Facts and Frauds – Spiritismul: Fals si Realitate -, Benziger Bros., New York, 1924, Cap. IV, „Mediumii” pp. 89- 105 passim (N. ed.).
   5. Despre Oral Roberts vezi Kurt Koch, Occult Bondage pp. 52- 5 (N. ed.). Page 12 of 13 Mediumul „crestin” 30/09/2011 http://ebook/35.htm
2. Ronald A. Knox, Enthusiasm, A. Chapter in the History of Religion – Entuziasmul, capitol al Istoriei Religiilor, Oxford, Galaxy Book, 1961, pp. 550- 551.
3. Înselaciunea diavoleasca

Este o problema cheie a învataturii ascetice a Bisericii Ortodoxe, complet absenta din lumea romano-catolico- protestanta, pe terenul careia s-a produs miscarea „harismatica”. Astfel ne si explicam cum o înselaciune de asemenea dimensiuni a putut sa antreneze mase întregi de „crestini”, chiar daca doar cu numele, si cum un „profet” de felul lui Nicolae Berdiaev, care vine dintr-o spiritualitate ortodox, poate sa considere ca este absolut esential ca ” noua era a Duhului Sfânt sa se lipseasca cu desavârsire de viziunea ascetica asupra lumii”.
Iata cum. Viziunea ascetica ortodoxa asupra lumii este singura de natura sa ofere oamenilor mijloacele de a continua sa lucreze toata viata lor pentru dobândirea Duhului Sfânt, odata ce L-au primit prin Taina Sfântului Botez si a ungerii cu Sfântul si Marele Mir. Ea este singura în masura sa ne permita deosebirea duhurilor (discernamântul spiritual, duhovnicesc) prin care sa ne putem pazi de înselaciunea diavoleasca.
„Noua spiritualitate” , la care visa Berdiaev si pe care o practica de fapt „miscarea harismatica”, are o baza cu totul diferita, în lumina învataturii ascetice ortodoxe, ea dovedindu -se a fi o frauda. Ca atare cele doua conceptii sunt radical incompatibile: ca sa accepti „noua spiritualitate” a „renasterii harismatice”, trebuie sa respingi mai întâi Ortodoxia. Si invers, ca sa ramâi în continuare cu adevarat crestin ortodox, trebuie neaparat sa respingi hotarât „renasterea harismatica”, care nu este altceva decât o ortodoxie falsificata.
Pentru a face acest lucru mai clar, vom oferi în continuare în rezumat învatatura Bisericii Ortodoxe despre înselaciunea diavoleasca, asa cum a formulat-o Episcopul Ignatie Briancianinov, el însusi un Parinte al Bisericii Ortodoxe din timpurile mai apropiate de noi (secolul XIX).
Exista doua forme principale de înselaciune diavoleasca. Prima si cea mai spectaculoasa dintre ele apare atunci când cineva se lupta sa dobândeasca un înalt nivel spiritual si sa se învredniceasca chiar de viziuni, fara sa se fi curatit în prealabil de patimi, bazându-se exclusiv pe întelepciunea sa. Unei asemenea persoane diavolul îi daruieste „viziuni” pe masura. Exemplele abunda în Vietile Sfintilor, carte de capatâi a învataturii ascetice ortodoxe.
Astfel, Sfântul Nichita, episcopul Novgorodului (31 ianuarie), s-a retras în pustie nepregatit fiind si contra sfatului staretului sau. Facând astfel, nu mult dupa aceea a început sa auda o voce rugându-se împreuna cu el. Mai apoi i-a vorbit „Domnul” însusi, trimitându -i un „înger” care se ruga în locul lui si îl îndemna sa citeasca carti, în loc sa se roage si sa-i povatuiasca pe cei care veneau la el pentru sfat.
Si asa a trait o vreme, vazându-l mereu pe „înger” rugându -se lânga el, iar oamenii care îl cercetau erau coplesiti de întelepciunea lui si de „darurile Duhului Sfânt” de care parea ca este plin, inclusiv de darul „profetiilor” care întotdeauna se împlineau.
Înselaciunea s-a dat pe fata doar în momentul în care parintii din mânastire au aflat de împotrivirea lui fata de Noul Testament, caci din Vechiul Testament, pe care nu -l citise niciodata, putea cita pe de rost. Numai prin rugaciunile parintilor s-a întors monahul Nichita la pocainta. „Minunile” au încetat, iar cel pocait a ajuns mai târziu la masura sfinteniei.
Tot astfel, Sfântul Isaac din Pesterile Kievului (14 februarie), care a vazut o lumina mare si în mijlocul ei pe „Hristos înconjurat de îngeri”. Fara sa se însemne cu semnul Sfintei Cruci, Isaac i s-a închinat si îndata diavolul a luat putere asupra lui, încingându-l într-un joc dracesc si lasându-l dupa aceea abia viu. Si acesta a ajuns mai târziu, prin pocainta, la masura adevaratei sfintenii.
Sunt multe cazuri în care „Hristos”, înconjurat de „îngeri”, apare unor nevoitori în vedenie, daruindu -le puteri mari si „daruri ale Duhului Sfânt”, pentru ca apoi acesti monahi asceti înselati de diavol sa cada în nebunie sau în sinucidere.

Exista însa si o forma de înselaciune diavoleasca mai obisnuita si mai putin spectaculoasa, care nu ofera victimelor ei viziuni extraordinare, ci doar exaltate „sentimente religioase”. Aceasta se întâmpla, dupa cum scrie Episcopul Ignatie, „atunci când inima doreste si se straduieste sa obtina bucuria cugetarilor sfinte si dumnezeiesti, nefiind înca pregatita pentru ele. Cel care nu are o inima înfrânta, cel care se bazeaza pe faptele sale si pe vrednicia sa, cel care nu se tine strâns de învatatura Bisericii Ortodoxe, ci urmeaza unei alte „traditii”, pe baza careia îsi formeaza propria conceptie de viata, acela este stapânit de înselaciune diavoleasca”.

Aceasta este starea si conditia spirituala reala a adeptilor „renasterii harismatice”, în care ei se afla chiar fara stirea lor. Vom vedea clar acest lucru examinându-le practicile si conceptia si comparându-le cu învatatura Sfintilor Parinti, punct cu punct.

1. Atitudinea fata de experientele „spirituale”

Cunoscând foarte putin sau nimic din adevarata credinta si spiritualitate crestina bazata pe Sfintele Taine ale Bisericii întemeiate de Hristos, pe Sfintii Sai Apostoli, a caror învatatura ramâne mereu vie prin Sfintii Parinti, cei care se raliaza miscarii „harismatice” nu au nici un criteriu de deosebire între harul lui Dumnezeu si falsificarile lui. Toti autorii „harismatici” demonstreaza, într-o masura mai mare sau mai mica, o lipsa totala de precautie în atitudinile pe care le au fata de propriile lor experiente.
Unii dintre catolici aderenti la miscarea „harismatica”, „scot diavoli” chiar înainte de a cere „Botezul Duhului”. Dar eficacitatea acestui act, cum vom vedea îndata, ne aminteste de iudeii din Faptele Apostolilor (19, 15), carora diavolul pe care voiau ei sa-l scoata le raspundea: Pe Iisus îl cunosc si îl stiu si pe Pavel; dar voi cine sunteti?
Sfântul Ioan Casian, unul din marii Sfinti Parinti din Apusul Ortodox din secolul V, în „Convorbirea despre daruri dumnezeiesti” spune: „Cel care crede ca are darul vindecarilor, umflându-se de trufie, cade si mai rau. Demonii se prefac ca sunt arsi si alungati din trupurile celor stapâniti de ei prin sfintenia oamenilor despre care, cu adevarat stiu ca nu sunt sfinti.
Despre acestia în Scriptura se spune: Se vor ridica hristosi mincinosi, si prooroci mincinosi si vor face semne mari si minuni, ca sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi. ¹

„Vizionarul” suedez Emanuel Swedenborg (secolul XVIII), straniul precursor al revivalismului „spiritual” si ocult din zilele noastre, avea o temeinica si îndelungata si experienta de (între) vedere si comunicare cu spiritele. El distingea între doua feluri de spirite, cele „bune” si cele „rele”. Aceste experiente au fost recent confirmate de descoperirile unui psihiatru, care lucreaza cu pacienti ce sufera de halucinatii, în cadrul clinicii de boli mintale din Ukiah, statul California. Acest psihiatru a luat în serios vocile pe care le auzeau pacientii sai si a întreprins o serie de „dialoguri” cu ele (prin intermediul chiar al pacientilor).

A tras concluzia, ca si Swedenborg, ca exista doua categorii foarte diferite de „fiinte” care intra în contact cu pacientii: una mai „înalta” sau „superioara” si alta mai „joasa” sau „inferioara”. Iata relatarea sa: „Vocile inferioare seamana cu cele ale betivilor dintr-un bar, care sâcâie pe cei pe care li se casuna, pâna la exasperare. Ele sugereaza pacientilor acte scabroase si apoi îi cearta când acestia le dau atentie. Ele depisteaza punctul slab al constiintei si actioneaza, interminabil asupra lui… Vocabularul lor este limitat, ca si varietatea termenilor, în schimb prezintã vointã persistentã de a distruge… se opresc asupra fiecarei slabiciuni si fiecarei idei în care crede pacientul, pretind ca au puteri nemasurate, mint, fac promisiuni, toate în scopul de a submina vointa pacientului… Spiritele inferioare sunt în totalitate nereligioase sau antireligioase. Unuia dintre pacienti i-au aparut sub chipul diavolilor conventionali si chiar i s-au prezentat chiar ca atare.
În contrast direct cu aceste voci stau halucinatiile de ordin superior… Vom ilustra acest contrast prin experienta unuia dintre pacienti. La un moment dat a auzit niste voci (apartinând ordinului inferior) certându-se multa vreme între ele despre modul în care vor sã-l omoare. Dar în acelasi timp, în timpul noptii vazu o lumina ca soarele apropiindu-se de el. Si-a dat seama ca era de un ordin diferit, pentru ca lumina aceea îi respecta libertatea si se retragea când vedea ca-l sperie. Când omul a fost încurajat sa se apropie de acest soare prietenos el se trezi deodata într-o lume a supranaturalului…
Odata ² i-a aparut un chip extraordinar de puternic si de impresionant, care, parca era al lui Hristos… Unii pacienti fac simultan experienta halucinatiilor de ambele ordine si se simt prinsi la mijloc între un iad si un rai personal. Multi nu cunosc decât atacurile ordinului inferior. Ordinul superior se prevaleaza de putere asupra celui inferior, putere pe care o si demonstreaza din timp în timp, dar nu suficient, încât sa linisteasca mintile chinuite ale bolnavilor… Ordinul superior pare sa fie deosebit de înzestrat, de sensibil, de întelept si religios”.
Crestinul ortodox, care citeste cu patrundere Vietile Sfintilor si alte scrieri patristice, stie ca toate aceste spirite, fie ele „inferioare” sau „superioare”, sunt demoni, si ca deosebirea între adevaratele duhuri bune (îngeri) si demoni nu se poate face pe baza sentimentelor si ideilor personale. Raspândita practicã a „exorcismelor” din cercurile „harismatice” nu ofera nici o garantie a izgonirii reale a duhurilor; astfel de exorcisme întâlnim si la samanii primitivi, care le practica cu succes, ³ si care stiu si ei ca exista mai multe feluri de „duhuri”, care în proportie de suta la suta, nu sunt altceva decât demoni, fie ca par sa fuga atunci când sunt izgoniti, fie ca vin atunci când samanii îi invoca pentru a obtine de la ei diferite puteri.

Desigur, nimeni nu ignora ca „miscarea harismatica”, în general, este ferm orientata contra curentelor samaniste si ocultiste contemporane. Dar sa nu uitam ca, în subtilitatea lor, diavolii au capacitatea de a se transforma în „îngeri de lumina” (II Cor. 11, 14) si ca ne trebuie o mare capacitate de discernamânt si o mare smerenie si neîncredere în experientele noastre „spirituale”, oricât de extraordinare ar putea parea ele, pentru a nu fi înselati. În fata dusmanului subtil si invizibil, care duce contra omenirii un razboi pe viata si pe moarte, credulitatea si ignoranta celor ce urmeaza mai mult sau mai putin orbeste „harismaticilor” nu este altceva decât o invitatie deschisa.
De exemplu, un pastor recomanda meditatia asupra unor pasaje scripturistice si apoi notarea pe hârtie a oricarui gând „declansat” de lectura, „caci acela este mesajul personal al Duhului Sfânt catre voi” (Cristenson, p.139).
Dar oricine studiaza serios spiritualitatea crestina, stie ca „la începutul vietii monastice unii dintre necuratii draci trimit gânduri, mai ales începatorilor, cum ca ei s-ar bizui sa talmaceasca locuri din Sfânta Scriptura… si asa îi înseala, împingându-i la erezie si hula”. ⁴
Din pacate atitudinea crestinilor ortodocsi, care se alatura „revivalismului harismatic”, nu se deosebeste prin nimic de cea a protestantilor si a catolicilor. Sunt crestini ortodocsi care, în mod evident, nu cunosc deloc sau cunosc slab textele patristice si Vietile Sfintilor, iar atunci când citeaza din aceste scrieri, o fac nesocotind complet contextul (vezi mai jos din Sfântul Serafim).
Atractia „harismatica” se exercita mai ales prin experienta pe care o promite. Crestinii ortodocsi capabili sa distinga formele adesea foarte subtile de înselaciune diavoleasca (în care mândria capata chipul smereniei), doar pe baza simtirii lor, fara sa fie înarmati cu cunoasterea textelor patristice sunt foarte rari. Aceste deosebiri nu le pot face decât cei care duc o viata duhovniceasca înalta în rugaciune, post si smerenie, si care au asimilat traditia vie a Sfintilor Parinti în propria lor conceptie de viata si în vietuirea lor intima.
Cum este pregatit deci crestinul ortodox împotriva înselaciunii diavolesti?
El are la îndemâna scrierile de învatatura ale Sfintilor Parinti inspirate de Dumnezeu, care, împreuna cu Sfânta Scriptura, prezinta conceptia pe care Biserica lui Hristos o are de 1900 de ani încoace cu privire la toate posibilele chipuri de experiente duhovnicesti, si pseudo duhovnicesti.
Vom vedea, în cele ce urmeaza, ca aceasta traditie ofera o judecata foarte sigura si lipsita de orice fel de echivoc la adresa problemei cheie pe care o ridica miscarea „harismatica”: posibilitatea unei „revarsari” generalizate a Duhului Sfânt în vremurile din urma. Dar chiar înainte de a trece la studierea atitudinii Sfintilor Parinti asupra acestei controverse, crestinul ortodox se poate pazi fara gres contra oricarei înselaciuni tocmai prin aceea ca el stie nu numai ca înselaciunea exista, ci stie ca exista pretutindeni, chiar si în interiorul lui.
Episcopul Ignatie scrie: „Cu totii ne aflam în înselaciune. Constiinta acestui fapt ne pazeste ea însasi de înselaciune. Este o mare înselaciune sa crezi ca nu poti sa fii înselat”. El îl citeaza pe Sfântul Grigorie Sinaitul, care ne avertizeaza: „Nu este putin lucru sa dobândesti întelegerea exacta a lucrurilor si sa te eliberezi de toate cele ce se opun harului; caci înselaciunea diavoleasca se arata de obicei, mai ales începatorilor, sub forma adevarului si a virtutii”. Apoi zice: „Dumnezeu nu se supara pe acela care, temându-se de înselaciune, se pazeste pe sine cu mare frica, neîncrezându-se, în semne, chiar când sunt de la Dumnezeu. Dimpotriva, pe unul ca acesta Dumnezeu îl cinsteste pentru dreapta lui socoteala”.

Deci, necunoscând nimic despre acest razboi nevazut si fiind total nepregatiti pentru el, necunoscând macar ca exista un nivel de activitate în realitatea spirituala care se numeste înselaciune diavoleasca, catolici, protestanti si crestini ortodocsi ignoranti ai propriei lor traditii ortodoxe se duc la adunarile „harismatice” ca sa se „boteze” sau sa se umple cu „Duhul Sfânt”. Atmosfera însasi a acestor adunari este foarte ambigua, ea fiind declarata intentionat „deschisa” activitatii oricaror posibile „spirite”.
Iata cum descriau niste catolici – care sustin ca sunt mai cu bagare de seama decât protestantii – , unele dintre întâlnirile lor penticostale din America: „Totul se petrecea fara bariere, fara inhibitii… Sedeau picior peste picior direct pe podea. Doamne în pantaloni lejeri. Un „calugar” îmbracat în alb. Unii fumau, se serveau si cafele. Rugaciunea se facea foarte liber, dar într-un mod care aducea mai mult a distractie. La asta se refereau ei când afirmau ca Duhul Sfânt se salasluieste între ei?”
Iar la o alta întrunire penticostala catolica: „Semana foarte bine cu un cocteil, cu exceptia faptului ca nu se consumau bauturi alcoolice” (Ranaghan. pp. 209, 157).
Si la alte întâlniri „harismatice” interconfesionale, atmosfera este suficient de intima, ca nimeni sa nu fie surprins daca „duhul” o inspira pe o doamna mai în vârsta sa se ridice în picioare în toiul unui acces de plâns general si sa „danseze…” (Sherill, p.118).
Sobrietatea unui crestin ortodox este în primul rând izbita de aceasta amosfera, din care lipseste orice element de taina sau de cutremur, care lui îi este atât de familiar, si care decurge firesc din frica de Dumnezeu. Iar primele lui impresii sunt confirmate cu putere, când observa straniile efecte pe care le produce „duhul” penticostal, când se coboara peste aceastã adunare „lipsitã de constrângeri”. La aceste efecte ne vom opri în continuare, aducîndu-le în fata judecãtii sigure a învãtãturii Sfintilor Parinti ai Bisericii Ortodoxe.

1. Trad. rom. Prof. David Popescu, în Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese , Parinti si Scriitori Bisericesti vol 57, Ed. Inst. Biblic al B.O.R, Bucuresti, 1990, p. 569. (n. tr.).
   2 . Wilson van Dusen, The Presence of the Other Worlds, (Prezente din alte lumi), Harper & Row, New York, 1974, pp. 120- 125.
2. Vezi I. H. Lewis, Extatic Religion, An Anthropological Study of Spirit Possession and Shamanism – Religia extatica, Studiu antropologic despre fenomenele de posedare si despre samanism , – Penguin Books , Baltimore, 1971, pp. 45, 88, 156 etc. si ilustratia 9.
   4.  The Ladder of St. John, Step 26:152 – Vezi Filocalia Rom , vol 9; Sfântul Ioan Scararul, Scara dumnezeiescului urcus, pp 317-377, trad. Pr. Dumitru Staniloae.

1. Reactii fizice care însotesc experienta harismatica

Reactia cea mai frecventa a celor care se „boteaza în Duhul Sfânt” este râsul. Un credincios catolic spune: „Totul era asa de vesel încât, de acolo de unde sedeam pe podea, nu ma puteam abtine sa nu râd” (Ranaghan, p. 28). Un altul: „Sentimentul prezentei si iubirii lui Dumnezeu era atât de puternic, încât în toata acea jumatate de ora petrecuta (sezând pe podea) în capela nu am facut altceva decât sa râd de bucurie ca Dumnezeu ne iubeste” (p. 64).

Un protestant îi aminteste de „botezul” sãu: „Am început sa râd foarte tare… la fel de tare ca atunci când nu mai esti în stare nici sa vorbesti despre lucrul care provoaca bucuria. Ma tineam cu mâinile de burta de atâta râs, pâna când am cazut pe spate” (Sherill, p. 113).
Alt protestant: „Noua limba pe care o primisem era împletita cu accese de veselie din care orice inhibitie sau teama care mã stapâneau în trecut dispãruserã. Era o limbã a râsului” (Sherill, p. 115).
Se pot aduce nenumarate exemple care sa ilustreze aceasta bizara reactie la niste experiente „spirituale”, caci unii apologeti „harismatici” au elaborat chiar o întreaga filozofie a „bucuriei duhovnicesti” si a „nebuniei pentru Dumnezeu”, care sa o sustina. Aceasta „filozofie” însa nu are nimic de-a face cu crestinismul. În întreaga istorie a gândirii si trairii crestine nu se cunoaste nimic si nici nu s-a pomenit vreodata de „râsul Duhului Sfânt”.

Dar tocmai acest „râs” este elementul care ne indica precis ca „miscarea harismatica” penticostala este o orientare religioasa total straina de crestinism. El este pur lumesc si chiar pagân, si daca el nu se datoreaza unor reactii de tip isteric, atunci el nu se poate datora decât diferitelor grade de „posedare” din partea unuia sau mai multor zei pagâni, care, în limbaj crestin ortodox, se numesc diavoli.
Dãm aici ca termen de comparatie experienta de „initiere” a unui eskimos pagân la samanism: „Întârziind prilejul acestei initieri, ma trezeam deseori plângând de nefericire fara sa-mi dau seama din ce cauza. Apoi, tot din senin, ma cuprindea o bucurie atât de mare si inexplicabila si atât de puternica, încât nu ma puteam abtine sa nu izbucnesc în cântece în care nu era loc decât pentru un singur cuvânt: „Bucurie! Bucurie!”

Cu ocazia unui astfel de acces extraordinar de bucurie misterioasa am devenit eu saman (vrajitor). Simteam si auzeam totul în jurul meu într-un mod cu totul diferit. Îmi dobândisem iluminarea… si nu numai ca puteam vedea prin întunericul vietii din jurul meu, dar aceeasi lumina stralucitoare strabatea si din mine… si toate spiritele pamântului, ale vazduhului si apelor marii veneau acum la mine, facându-se ajutoarele mele” (Lewis, Extatic Religion , p. 37).
Deci sa nu ne surprinda faptul ca un numar atât de mare de „crestini” creduli, lasându-se de buna voie prada unor astfel de experiente pagâne, le interpreteazã pe acestea ca fiind de esenta „crestinã”. Psihologic si la suprafatã, ei ramân în continuare crestini, dar de fapt, din punct de vedere adânc spiritual, ei se angajeazã în atitudini si practici distinct necrestine.
Care este acum atitudinea traditiei ascetice ortodoxe fata de asa-zisul „râs al Duhului Sfânt”?
Sfintii Varsanufie si Ioan,¹ traitori în secolul VI, dau un raspuns clar si lipsit de orice echivoc unui frate monah pe care îl chinuia aceasta problema: Nu exista râs la cel care traieste în frica de Dumnezeu. Sfânta Scriptura spune despre nebun ca atunci când râde, îsi înaltã glasul (Isus Sirah 21, 22; 27, 13), iar cuvântul lui este plin de tulburare si lipsit de harul lui Dumnezeu”.
Sfântul Efrem Sirul învata si el limpede: Râsul si îndrazneala sunt începutul stricarii sufletului. Daca le vezi pe acestea în tine, sa cunosti ca ai ajuns în adâncul pacatului si fara încetare sa te rogi lui Dumnezeu sa te izbaveasca din aceasta moarte… Râsul alunga de la noi binecuvântarea ce s-a fagaduit celor ce plâng (Matei 5,4) si surpa ceea ce s-a cladit. Râsul alunga pe Duhul Sfânt, nu zideste sufletul, necinsteste trupul. Râsul alunga virtutile, nu -si aduce aminte de moarte si nu gândeste la chinuri” ^2. Nu este oare evident cât de departe rãtãcim prin ignorarea învãtãturilor de baza ale Ortodoxiei?

În timpul unui „botez” harismatic, lacrimile sunt o reactie tot atât de obisnuita ca si râsul, la nivelul reactiilor psihice cele doua fiind de altfel înrudite. Ele caracterizeaza indivizii, dar si grupuri întregi de persoane (caz în care nu mai sunt legate de experienta stricta a „botezului”), si se împrastie molipsitor fara vreun motiv vizibil (Sherill, pp. 109, 117).
Autorii „harismatici” nu pun aceste lacrimi pe socoteala constiintei, a starii de pacatosenie în care s-ar afla cei ce plâng; ei nu explica în nici un fel aceste lacrimi, lasând sa se înteleaga ca le considera o reactie normala la atmosfera „harismatica” din jur.
Dar Parintii ortodocsi, dupa cum noteaza – Episcopul Ignatie Briancianinov, ne învata ca lacrimile sunt adesea un semn al celei de a doua forme de înselaciune diavoleasca. Sfântul Ioan Scararul, enumerând diferitele stari care pricinuiesc lacrimile, dintre care unele sunt rele, iar altele bune, ne îndeamna: „Sa nu crezi lacrimilor tale, pâna ce nu-ti vei fi curatit desavârsit sufletul de patimi”. iar despre un anumit fel de lacrimi el spune raspicat: „Lacrimile lipsite de ratiune nu sunt proprii naturii rationale, ci numai celei irationale” (treapta a 7-a).
Pe lânga râs sau plâns sau amândoua la un loc, „botezul cu Duhul Sfânt” mai da nastere la reactii cum ar fi: caldura raspândita în tot trupul, multe feluri de tremuraturi si contorsionari, caderi pe jos. Atragem atentia ca oferim aici doar exemple de reactii obisnuite în rândurile protestantilor si catolicilor (care practica cultul „harismatic”, n.tr.) nu si cele care se întâlnesc la sectele penticostale extremiste si care sunt cu mult mai spectaculoase si mai dezlantuite.
„Când (pastorul respectiv) si-a pus mâinile pe crestetul meu, am simtit ca si cum pieptul mi s-ar fi ridicat înauntrul capului. Au început sa-mi tremure buzele, iar mintea mea sa-si piarda pentru fractiuni de secunda controlul. Apoi am început sa rânjesc”. (Ranaghan, p. 67). Un altul „nu a avut nici un fel de emotie dupã eveniment, dar a simtit o mare caldura în corp si o senzatie de bine” (Ranaghan, p. 91).
Alta marturie: „De îndata ce am îngenunchiat, am început sa tremur… Si deodata m-am umplut de „Duhul Sfânt” si mi-am dat seama ca „Dumnezeu este adevarat”. Apoi am început sa râd si sa plâng în acelasi timp. Urmatorul moment pe care mi-l amintesc este ca zaceam întins în fata altarului si ca eram plin de pacea lui Hristos”. (Ranaghan, p. 34).
Altul: „Mâinile mele care de obicei sunt reci din cauza unei circulatii proaste, mi-au devenit calde si umede. Am simtit ca ma învaluie o caldura”. (Ranaghan, p. 30). Un membru al „Miscarii lui Isus” spune: „Am simtit ca ceva începe sa izvorasca din mine si deodata am început sa vorbesc în limbi” (Ortega, p. 49).

Un apologet „harismatic” subliniaza ca asemenea experiente sunt tipice la cei care se „boteaza cu Duhul”, „botez” care creeaza adesea „reactii subiective la respectivele persoane, prin care acestea simt în chip minunat apropierea de Domnul. Acest sentiment de închinare si de adoratie este atât de puternic, încât el nu se poate mentine în limitele unor restrictii de expresie impuse de eticheta societatii noastre occidentale! De aceea în astfel de momente, unii tremura violent, altii îsi ridica mâinile spre Domnul, altii îsi ridica vocea dincolo de înaltimea normala, iar altii cad pe jos” (Lillie, p. 17).
Nu stim ce sã ne mire mai tare: totala discrepantã dintre asemenea manifestari isterice si adevãrata expresie a cinstirii si închinarii la Dumnezeu în duh si în adevar, sau incredibila nebunie, care îi face pe acesti oameni sa punã contorsiunile lor pe seama actiunii „Duhului Sfânt”, a „inspiratiei divine” si a „pãcii lui Hristos”.
Cert este ca acesti oameni, din punct de vedere spiritual si religios, nu sunt numai total lipsiti de cãlãuzire si de experientã, dar ei sufera din capul locului, din acest punct de vedere, de un „analfabetism” absolut. Nu se cunoaste în întreaga istorie a crestinismului ortodox nici o asemenea experienta „extaticã” produsa de Duhul Sfânt.
Este nebunie din partea unor apologeti „harismatici” sa îndrazneasca sa compare aceste reactii infantile si isterice, care sunt la îndemâna absolut a oricui, cu descoperirile dumnezeiesti de care s-au învrednicit marii sfinti, precum Sfântul Apostol Pavel pe drumul Damascului sau Sfântul Ioan Evanghelistul în insula Patmos.

Acesti sfinti au cazut într-adevar cu demnitate la pamânt, dar înaintea adevaratului Dumnezeu (fara sa se contorsioneze si cu siguranta fara sa-i apuce râsul), în timp ce pseudocrestinii nu fac altceva decât sa se lase miscati de un duh invadator si sa se închine doar la ei însisi.
Cuviosul Macarie de la Optina îi scria unei persoane care se afla într-o asemenea stare: „Gândind ca vei afla iubirea lui Dumnezeu în sentimente consolatoare, tu nu -L cauti pe Dumnezeu, ci pe tine însuti, adica propria ta consolare, si ocolesti adevarata cale a suferintei care duce la El, pentru cã te socotesti pierdut fãrã aceastã consolare” ^3.
Daca aceste experiente zise „harismatice” sunt într-adevar religioase, atunci ele sunt de natura pagâna; caci ele par sa corespunda exact tipului de initiere mediumistica, care se numeste „experienta de posedare spirituala” si care este produsa de „o forta ce apare dinauntru si care încearca sa puna stapânire pe persoana respectiva” (Koch, Occult Bondage , p. 44).
Desigur, nu toate „botezurile cu Duhul” sunt atât de extatice ca unele din cele amintite pâna în prezent (desi exista altele cu mult mai extatice). Dar chiar si acestea concorda cu practicile spiritiste: „Când spiritele întâmpina un medium prietenos, cu o minte pasiva si supusa, ele intra linistite în acea persoana ca la ele acasa. Când, dimpotriva, psihicul persoanei respective nu este perfect supus, sau pasivitatea mintii nu este totala, atunci ele intra mai mult sau mai putin fortat, ceea ce se reflecta în contorsionari ale fetei si în tremurul membrelor respectivului medium” (Blackmore, Spiritism , p. 97).
Totusi cazurile acestea voluntare de „posedare” nu trebuie confundate cu adevaratele demonizari, prin care duhuri necurate intra si ramân permanent în persoane, producând reactii fizice si psihice pe care sursele „harismatice” nu par sa le indice. „Posedarea” mediumisticã este temporarã si partialã, mediumul consimtind sã fie „folosit” într-un anumit mod de catre spiritul la dispozitia caruia se pune.
Însa, ceea ce textele „harismatice” lasa sa se înteleaga clar, este ca asemenea experiente – atunci când sunt reale si nu simple produse ale autosugestiei – nu presupun doar exersarea sau antrenarea în vederea dezvoltarii unei anumite aptitudini mediumistice, ci ele înseamna într-adevar posedare reala din partea unui duh. Deci au dreptate cei care sustin ca se simt „plini de duh” – cu singura diferentã cã nu Duhul Sfânt este acela care îi umple!
Episcopul Ignatie Briancianinov da mai multe exemple de reactii fizice ce apar de obicei la cei care cad prada înselaciunii demonice. Un anume monah care tremura si scotea sunete ciudate socotea ca acestea sunt „roadele rugaciunii”. Altul, care prin rugaciunea extatica pe care o practica simtea o caldura atât de mare în corp, încât nu avea nevoie de haine calduroase în timpul iernii, caldura corpului lui putea fi simtita chiar si de cei din jur.
Ca principiu general, Episcopul Ignatie spune ca cel de-al doilea mod de înselaciune diavoleasca se arata printr-o „caldura patimasa si materiala a sângelui”. „Comportamentul misticilor latini a fost întotdeauna de tip extatic, din cauza acestei calduri patimase, cu deosebire trupeasca”.
Caldura „materiala” a sângelui, ca semn al celor care s-au lasat înselati de diavol, trebuie deosebita de caldura duhovniceasca a acelora care au dobândit cu adevarat Duhul Sfânt, asa cum a fost de exemplu Sfântul Serafim de Sarov. Dar Duhul Sfânt nu se dobândeste prin experiente „extatico- harismatice”. El se dobândeste pe calea lunga si anevoioasã a luptei ascetice, prin rugãciune, post, si smerenie, pe „calea suferintelor” Crucii în Biserica lui Hristos, asa cum ne învatã toti Sfintii Parinti.

1. Filocalia rom . vol. XI, trad. Pr.D. Staniloae (n. tr.).
   2 . Vezi Proloagele pe scurt si Vietile Sfintilor .
   3.  Staretul Macarie de la Optina, Harbin 1940, p. 100.
2. „Darurile spirituale” care însotesc experienta „harismatica”

Avantajul de baza pe care îl invoca adeptii „renasterii harismatice” este acela al dobândirii unor daruri „spirituale”, între care se numara în primul rând o noua putere si o noua îndrazneala „spirituala”. Îndrazneala este data chiar de „experienta harismatica” în sine, de a carei realitate nici nu ne îndoim. Ne îndoim doar de interpretarea pe care „harismaticii” o dau acestei experiente.
Iata câteva ilustrari: „Nu am nevoie sa cred în Cincizecime deoarece am vazut-o” (Ranaghan, p. 40). „Am început sa am sentimentul ca stiu exact ce trebuie sa spun celorlalti si ce anume au ei nevoie sa auda… Am înteles ca Duhul Sfânt îmi da cu adevarat îndrazneala sa o spun, iar efectul spuselor mele era foarte puternic” (ibid., p. 64). „Eram atât de ferm convins ca Duhul se va tine de cuvânt, încât ma rugam fãrã sa tin cont de vreun „dacã”. Mã rugam fiind sigur ca vointa mea va fi îndeplinitã” (ibid., p. 67).
Sa ascultam acum si marturia unui „ortodox”: „Ne rugam sa primim întelepciune si sã devenim întelepti în Domnul. Ne rugam pentru iubire, si simtim imediat iubire pentru toti oamenii. Ne rugam pentru vindecari, si ne facem sanatosi. Ne rugam pentru minuni si, prin credinta, am vazut minuni întâmplându-se în mijlocul nostru. Ne rugam pentru semne si le primim. Ne rugam în limbi cunoscute si în limbi necunoscute” (Logos , aprilie, 1972, p.13).
Iata cum, ceea ce se obtine în traditia ascetica ortodoxa prin ani lungi de nevointa, prin credinta fierbinte si treaza si din mila lui Dumnezeu, pretind unii cã se câstiga cît ai clipi din ochi prin experienta „harismatica”. Ca Sfintilor Apostoli si Mucenici li se daruia, printr-un har special al lui Dumnezeu, o mare îndrazneala în vestirea cuvântului Lui, este foarte adevarat. Însa este de râs dorinta unora, care nu au nici o idee despre ceea ce înseamna harul dumnezeiesc, de a se pretinde comparabili cu acesti mari sfinti.

Bazându-se pe o experienta care este de fapt o înselaciune, îndrazneala „harismaticilor” nu este decât o imitatie înfierbântatã de tip „revivalist” a adevãratei îndrãzneli crestine si care constituie un semn sigur si distinctiv ca cel care o are se afla prada înselaciunii „harismatice”.
Episcopul Ignatie atrage atentia ca „încrederea în sine si îndrazneala sunt vizibile la cei care au cazut prada înselaciunii diavolului, si care au impresia ca sunt sfinti sau ca se afla pe calea înaintarii duhovnicesti”. „Cei care suferã de aceasta înselãciune, au un stil extraordinar de pompos: ei sunt parcã îmbãtati de propria lor sine, vãzând în aceasta, tocmai din cauzã cã se însealã pe ei însii, un semn de mare har. Ei nu mai pot iesi din marea lor mândrie si buna lor parere fatã de ei însisi. Unii ca acestia sunt socotiti smeriti doar de cei care judeca dupa aparente, iar nu dupa roade”.
În afara de „vorbirea în limbi” propriu-zisa, cel mai frecvent dar „supranatural” pe care îl capata cei „botezati în Duhul” este receptarea directã a „mesajelor de la Dumnezeu”, care se face în forma „profetiilor” si a „talmãcirilor” sau (a „interpretãrilor”).
Iatã ce spune o tânãrã catolica despre prietenii ei „harismatici”: „Pe câtiva dintre ei i-am vazut vorbind în limbi, si, uneori întelegeam ce spun. Erau întotdeauna mesaje de alinare si bucurie în Domnul”. Iata ideea unei alte „talmaciri”: „Erau transmise însasi cuvintele lui Dumnezeu, într-un mesaj de mângâiere” (Ranaghan, p.32).
Îndrazneala acestor mesaje nu cunoaste limite. În cadrul altei adunari, „o femeie a anuntat ca va transmite un „mesaj de la Dumnezeu”, pe care l-a redat vorbind la persoana întâi” (ibid., p. 2). Un protestant „harismatic” noteaza ca în astfel de mesaje „cuvântul lui Dumnezeu se transmise fara nici un fel de intermediere… Cuvântul se poate transmite brusc prin oricine dintre cei de fatã, astfel încât mereu se aude câte un „asa graieste Domnul”, din mijlocul adunarii. De cele mai multe ori aceste mesaje sunt rostite la persoana întâi; un altul foarte des auzit este: „Am venit sa va binecuvântez” (Williams, p.27). Sistematizam acum câteva dintre „profetiile” si „talmacirile” cele mai caracteristice exemplificate de propaganda „harismatica”:
1.Fiti asemenea copacului ce se apleaca dupa vointa lui, care îsi înfige radacinile în puterea lui, si care atinge cu ramurile sale iubirea si lumina lui” (Ford, p. 35).
2. „Asa cum Duhul Sfânt a umbrit pe Maria, care a luat în pântece pe Iisus, tot asa Duhul Sfânt sufla peste voi si Iisus apare în mijlocul vostru” – mesaj transmis în limbi de catre un romano-catolic si „talmacit” de un protestant.
3. „Pasii celui care a strabatut ulitele Ierusalimului sunt în urma noastra. Privirea sa îi vindeca pe cei care vin catre el si îi ucide pe cei care fug de el” – mesaj special la adresa unui membru al respectivului grup de rugaciune.
4. „Va întind mâna. Nu trebuie decât sa mi-o dati pe a voastra si eu va voi conduce”. Acelasi mesaj se daduse cu câteva minute mai devreme unui preot romano-catolic, care se afla într-o camera alãturatã. El si l-a notat si, intrând în camera de rugaciune, l-a auzit repetându-se identic, cu exact aceleasi cuvinte pe care le notase pe carnetel (Ranaghan, p.54).

5. „Nu te tulbura, sunt multumit de calea pe care ai luat-o. Îti este greu, dar prin aceasta aduci multa mângâiere altuia”. Acest mesaj a linistit una din persoanele prezente care era îngrijorata din pricina unei hotarâri dificile pe care tocmai o luase (Sherill, p.88).
   6. „Sotia mea a intrat si a început sa cânte la orga. Deodata Duhul lui Dumnezeu a coborât asupra ei, facând-o sa vorbeasca în limbi si sa profeteasca: „Fiul meu, sunt cu tine. Pentru ca mi-ai fost credincios în lucrurile mici, te voi rasplati folosindu -te la lucruri mai mari. Te calauzesc, tinându-te de mâna. Eu te calauzesc, nu te teme. Esti tinta vointei Mele. Nu privi nici la stânga, nici la dreapta, ci continua cum ai început”. Aceasta „profetie” a fost însotita de o „vedenie” care a determinat crearea unei foarte mari si influente fundatii penticostale, sub numele de „Full Gospel Business Men’s Fellowship International” (Fratia internationalã evanghelicã a oamenilor de afaceri)¹.
   Bazându-ne pe declaratiile martorilor oculari, am putea crede ca într-adevar aceste profetii tin de paranormal si ca nu pot fi pe de-a întregul inventate. Dar oare Duhul Sfânt se foloseste de asemenea cai artificiale pentru a comunica cu oamenii?

(Raspunsul este afirmativ în cazul „duhurilor” invocate la sedintele de spiritism!).
Cum se face ca limbajul în care se comunica aceste mesaje este atât de monoton si stereotip si nu mai nuantat decât cel în care li se ghiceste viitorul la automatele cu fisa de prin cafenelele americane? De ce sunt aceste mesaje atât de vagi si de lipsite de substanta?
Ele reflecta într-adevar ca sunt rostite în stare de inconstienta. De ce sunt ele întotdeauna mesaje „de mângâiere, de bucurie si alinare, de linistire” si în mod evident lipsite de orice continut dogmatic sau profetic – ca si când „duhul” ar fi foarte multumit de faptul ca aceste adunari sunt non-confesionale?
Si la urma urmei cine este aceasta ciudata si abstracta persoana, acest „eu” care vorbeste? Oare gresim daca aplicam acestui fenomen cuvintele unui adevarat prooroc al lui Dumnezeu?: Sa nu va lasati amagiti de proorocii vostri si de ghicitorii vostri care sunt în mijlocul vostru, …pentru ca va proorocesc minciuna si Eu nu i-am trimis, zice Domnul (Ieremia 29, 8-9).
Asa cum cel „botezat în Duhul” poate vorbi în limbi, nu doar în timpul adunarilor de rugaciune, ci si acasa în rugaciunile lui particulare, tot asa, chiar dupa ce paraseste atmosfera casei de rugaciune, el are adesea „revelatii” personale, aude voci si este însotit de „prezente” tangibile.
Iata cum îsi descrie un „profet” al „miscarii harismatice” o astfel de experientã: „Ma trezisem dintr-un somn adânc si odihnitor la auzul unei voci clare si destul de ridicate…care a rostit clar: „Dumnezeu nu are nepoti”… Apoi am avut sentimentul ca mai este cineva în camera mea, a carui prezenta îmi facea bine. Deodatã mi-am dat seama: Trebuie sa fi fost Duhul Sfânt, cel care-mi vorbise” (Du Plessis, p. 61).
Ce explicatie am putea gasi pentru astfel de experiente? Sfântul Ignatie Briancianinov scrie: „Cel care este victima unei astfel de înselaciuni îsi închipuie (închipuirea sau imaginatia fiind si ea o forma de înselaciune diavoleasca) ca este plin de darurile Sfântului Duh. Aceasta închipuire este alcatuitã din conceptii si sentimente false, ceea ce înseamnã cã apartine cu desãvârsire tatalui si cãpeteniei falsului si a minciunii, adica diavolului.
Cel care, rugându-se, se straduieste sa descopere in inima sa sentimentul omului nou, neavând înca nici o posibilitate de a reusi, va substitui acestui sentiment simtiri false scornite de inima lui, carora diavolul nu întârzie sa li se alature. El îi va insufla respectivei persoane încredere în scornelile sale pe care le va întãri cu ale lui proprii, diavolesti, fãcându-l sa creada ca sunt trimise de sus – credintã (sau concept) ce corespunde perfect sentimentelor închipuite ce i-au premers”.

Este exact fenomenul pe care l-au observat cei care au studiat spiritismul. Pentru cel care practica cu seriozitate spiritismul (si nu este vorba doar de mediumuri ca atare), soseste un moment când întreagã aceastã „spiritualitate”, care cultivã pasivitatea mintii si deschiderea fatã de actiunea „duhurilor”, chiar atunci când este vorba de moduri aparent nevinovate de recreere, cum ar fi practicarea jocurilor de ghicire a viitorului, duce inevitabil la transformarea respectivei persoane într-un om demonizat. Este momentul în care acestui om încep sa i se întâmple lucruri „supranaturale” ².
În cadrul „renasterii harismatice”, acestui moment de tranzitie îi corespunde „botezul cu Duhul Sfânt” care, atunci când îsi face efectul, marcheazã momentul în care autoînselarea devine înselaciune diavoleascã, victima „harismaticã” fiind de atunci încolo virtual asiguratã cã închipuitele sale „sentimente religioase” vor fi întâmpinate de însusi „Duhul” si ca va începe de acum înainte o viatã plinã de „minuni”.

1. Logos Journal, Sept. – Oct., 1971, p.14.
   2. Vezi Blackmore, Spiritism , pp. 144- 175, în care se vorbeste despre un preot romano- catolic care era urmarit fizic de o tablita de ghicit – actionata, bineînteles, de un diavol – tocmai în perioada în care încerca sa renunte la acest mod de recreere!
2. Noua „revarsare” a Duhului Sfânt

În general, adeptii „miscarii harismatice”, asa cum o afirma neîncetat ei însisi, au senzatia ca sunt „plini de Duhul”. „Ma simteam un om nou, curat si liber si cu desavârsire plin de Duhul Sfânt” (Ranaghan, p. 98). „Totul a început cu botezul Duhului, când am început sa-mi dau si eu seama ce înseamna sa ai cu adevarat vedenii despre viata în Duhul. Este într-adevar o viata plinã de minuni… în care te umpli mereu de iubirea de viata dãtãtoare a Domnului” (Ranaghan, p. 65).
Toti îsi caracterizeaza starile spirituale invariabil cu aceleasi cuvinte, aceleasi propozitii stereotipe. Dupã un preot catolic, „toata lumea parea sa fie cuprinsã, fãrã exceptie, de o mare bucurie si pace – era efectul atingerii Duhului” (Ranaghan, p. 185).
Un grup harismatic interconfesional afirma ca scopul membrilor sãi este „sa arate si sã ducã pretutindeni iubirea lui Hristos, pacea si bucuria, oriunde s-ar afla ei” (Inter Church Renewal).
Odatã intrati în aceastã stare „spiritualã” (în care, în mod semnificativ, termenii pocaintã sau mântuire sunt rareori pomeniti), multi reusesc sa ajunga la mari „înaltimi”. Zice un catolic: „Duhul crestea în mine uneori pe durate foarte lungi (de mai multe ore) în care ma aflam propriu -zis în extaz; jur ca am simtit cu anticipatie gustul Împaratiei Cerurilor” (Ranaghan, p.103).
Biserica Ortodoxa respinge total aceste practici si „miscari harismatice” sectare, care sunt amagiri diabolice din veacurile de pe urma, ce însealã în diferite chipuri si forme pe cei ce s-au rupt de Biserica lui Hristos întemeiata de Duhul Sfânt. Ca cei ce nu asculta de Biserica si de Sfintii Apostoli si nu au cele sapte Taine, Sfânta Liturghie, Preotia si Sfânta Cruce, nu pot avea Duhul Sfânt, ci numai duhul diavolului.
Dupa cuvântul Episcopului Ignatie Briancianinov, înselaciunea, cunoscuta sub numele de închipuire, se

hraneste din inventarea unor simtiri false sau stari de har, care dau nastere la o conceptie complet eronata asupra vietii duhovnicesti. În acest mod se inventeaza mereu stari pseudo- spirituale, cel înselat are mereu senzatia ca se afla în intimitatea lui Iisus si ca discuta cu El, are mereu „revelatii mistice”, aude voci, simte bucurii…
Din aceasta activitate sângele primeste o miscare înselatoare si pacatoasa, care este luata drept bucurie plina de har, care îmbraca haina umilintei, a pietatii si întelepciunii”.
Spre deosebire de formele mai spectaculoase de înselaciune diavoleasca, închipuirea, „desi face mintea sa cada în cele mai teribile greseli, nu o împinge însã pânã la nebunie desãvârsitã”, astfel încât aceastã stare poate sa dureze ani îndelungati sau chiar o viata întreagã fãrã ca cel în cauzã sa-si dea seama.

Aceasta stare placuta plina de caldura si chiar de fervoare, echivaleaza însa cu o sinucidere spirituala, caci cel care sufera de ea este de fapt cu desavârsire orbit si nu vede starea reala a vietii lui sufletesti.
Spune iarasi Episcopul Ignatie: „Închipuindu-si ca este plin de har, el nu mai poate primi niciodata harul… Cel care îsi atribuie daruri duhovnicesti este împiedicat de chiar închipuirea lui de la primirea harului dumnezeiesc, deschizându -si în schimb larg inima patimilor si diavolilor”. Fiindca tu zici: Sunt bogat, si m-am îmbogatit si de nimic nu am nevoie! Si nu stii ca tu esti cel ticalos si vrednic de plâns, si sarac si orb, si gol! (Apoc. 3, 17).

Cei atinsi de boala înselaciunii „harismatice” nu se simt doar „covârsiti de duh”; ei „vad” chiar si în jurul lor începutul unei „noi ere” (new age ) a „revarsarii Duhului Sfânt”, – crezând ca „lumea se afla în pragul unei mari desteptari spirituale” ( Logos , Feb. 1972, p. 18) si având în permanenta pe buze cuvintele profetului Ioil: Varsa-voi Duhul Meu peste tot trupul (3, 1).
Crestinul ortodox însa stie ca aceasta profetie se refera în general la vremurile din urma, care au început chiar cu venirea Mântuitorului, cu deosebire la Cincizecime (Fapte, 2) si la sfintii Bisericii Ortodoxe care au cu adevarat harul Duhului Sfânt, din belsug, asa cum sunt si sfintii Ioan de Kronstadt si Nectarie de Eghina, care au facut multe minuni, chiar în acest corupt secol XX.
În conceptia „harismaticilor” din zilele noastre, însã, minunile sunt ceva la îndemâna oricui. Oricine poate sa vorbeasca în limbi, numai sa vrea; exista si manuale care stau la dispozitia doritorului, explicându-i cum sa faca.
Ce spun însa Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe, cu privire la dobândirea harului? Potrivit Episcopului Ignatie, darurile Duhului Sfânt „se salasluiesc doar în crestinii ortodocsi care au ajuns la desavârsirea crestina, care s-au curatit si care s-au pregatit mai dinainte prin pocainta”.
Ele sunt „daruite Sfintilor lui Dumnezeu numai dupã bunãvointa Sa si prin lucrarea Sa, si nu prin dorinta sau putinta oamenilor. Ele sunt daruite extrem de rar si pe neasteptate, în cazuri de extrema nevoie, si prin purtarea de grija minunata a lui Dumnezeu – si niciodata la întâmplare” (Sfântul Isaac Sirul). „Trebuie sa mai stim ca în vremurile noastre aceste daruri sunt acordate cu mare moderatie, din cauza ca a slabit credinta lumii crestine în general, ele slujind în întregime trebuintei mântuirii. Dimpotriva, „închipuirea” (imaginatia) îsi revarsã „darurile” fãrã multã zabava si în cantitãti nelimitate”.

Într-un cuvânt, „duhul” care-si revarsa darurile asupra acestui neam desfrânat, corupt si înselat de secole de erezie si pseudo- pietate, asupra acestui neam care cauta „semne” si minuni, nu este Duhul lui Dumnezeu. Acesti oameni rupti de Biserica vie a lui Hristos nu au cunoscut niciodata ce este Duhul lui Dumnezeu si niciodata nu I s-au închinat Lui. Ei sunt atât de departe de adevarata duhovnicie încât, priviti cu ochii sobri ai Ortodoxiei, ei nu sunt în stare decât sa îngâne în mod hulitor adevarata credinta prin psihismul, emotionalismul si uneori chiar demonismul lor.
„Adevarata traire duhovniceasca – scrie Episcopul Ignatie – omul trupesc nu o poate exprima în cuvinte. Prin cuvinte nu se pot exprima decât simtirile deja cunoscute de inima, în timp ce trairea duhovniceasca este cu totul straina de inima, care nu cunoaste decât sentimentele emotionale si trupesti. O astfel de inima nici nu stie macar ce este existenta unei trairi duhovnicesti „.
 VIII. CONCLUZIE – DUHUL VREMILOR DE PE URMA

1. 
   „Renasterea harismatica” ca semn al vremurilor

„Pâna la sfârsitul acestui veac nu vor lipsi de pe pamânt alesii lui Dumnezeu, dar nu vor lipsi nici slugile satanei. Dar în vremurile din urma, cei care într-adevar Îl vor sluji pe Dumnezeu cu credinta, o vor face reusind sa se ascunda de oameni, în mijlocul carora nu se vor mai lucra semne si minuni dumnezeiesti ca în ziua de azi., Acei alesi ai vremurilor din urma îsi vor lucra mântuirea din mijlocul lumii si ascunsi de ea, în smerenie, iar în Împaratia Cerurilor ei vor fi mai mari decât Parintii facatori de minuni din vechime. Caci în acele timpuri nimeni nu va mai lucra semne minunate în fata ochilor oamenilor, care sa încalzeasca inimile lor de focul dumnezeiesc si sa-i îndemne pe calea anevoioasa a mântuirii. Multi dintre oameni, stapâniti fiind de duhul necurat al nestiintei vor cadea în prapastie, ratacind pe calea cea larga pe care multi merg”.
Profetia Sf. Nifon de Constantiana, din insula Cipru

1. O „Cincizecime fara Hristos”

” Pentru crestinii ortodocsi fenomenul contemporan al „vorbirii în limbi” este si el un „semn”; dar nu este semnul începutului Evangheliei mântuirii pentru toate popoarele, ci semn al sfârsitului ei. Crestinului ortodox cu mintea treaza nu-i va veni greu sa le dea dreptate apologetilor „miscarii harismatice”, care vestesc ca „noua revãrsare a duhului aduce cu sine sfârsitul acestui veac”. ¹
Dar Duhul grãieste lamurit cã, în vremurile cele de apoi, unii se vor depãrta de credintã, luând aminte la duhurile cele înselatoare si la învataturile demonilor (I Tim. 4, 1).
De asemenea mai stim ca sunt duhuri diavolesti, facatoare de semne si care se duc la împaratii lumii întregi, sa-i adune la razboiul zilei celei mari a lui Dumnezeu, Atottiitorul (Apoc. 16, 14).
Sfânta Scriptura si Sfintii Parinti ne spun limpede ca duhul vremurilor de pe urma nu va fi unul de „renastere spirituala” si de „revarsare a Sfântului Duh”, ci dimpotriva. Ca vom avea de-a face cu o apostazie aproape generalizata, având forme atât de subtile, încât pâna si cei alesi vor fi în pericol sa fie înselati. Ca dreapta credintã crestinã aproape va disparea de pe fata pamântului, cum citim în Sfânta Evanghelie: Dar Fiul Omului când va veni, va gãsi oare credintã pe pãmânt? (Luca 18, 8). Satan este cel care va fi dezlegat în vremurile din urma (Apoc. 20, 3), în scopul celei mai mari si mai de pe urma revarsari a raului pe pamânt.
„Miscarea harismatica”, produs al unei lumi lipsite de Taine si de har, al unei lumi ce înseteaza dupa „semn”, fara sa fie în stare „sa deosebeasca duhurile” prin care se fac aceste semne, este ea însasi un „semn” al lumii apostaziate în care traim. Cât despre miscarea ecumenica, ea ramâne în continuare o miscare a „intentiilor” si a „faptelor bune”, ce emana dintr-un umanitarism anemic si lipsit de substanta. Ce se va întâmpla, însa, atunci când lui i se va alatura o miscare care sa aiba cu adevarat „putere”?

Când miscarea ecumenica va fi cu adevarat însotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni mincinoase (II Tes. 2, 9), atunci va mai fi cineva capabil sa i se opuna? Caci „miscarea harismatica”, la ora actuala, devine salvarea unui ecumenism împotmolit, în scopul de a-l împinge spre telul final. Iar acest tel, adica „refundamentarea Bisericii lui Hristos”, dupa cum am vazut, nu este unul de natura „crestina”. Aceasta este doar o faza în atingerea adevaratului scop, care este cu mult mai larg: instaurarea unei „unitati spirituale” a tuturor religiilor pe pamânt, care sa înglobeze întreaga omenire.
Cu toate acestea, urmatorii „renasterii harismatice” sunt convinsi ca experienta lor este „crestina”; cel mai adesea sunt oameni pe care nu -i intereseaza ocultismul sau religiile orientale. Oameni care, fara îndoiala, privesc cu indignare faptul ca am comparat, pe parcursul acestei carti, „renasterea harismatica” cu spiritismul.

Este adevarat ca, din punct de vedere religios, „renasterea harismatica” se afla oarecum pe o treapta superioara spiritismului, care este produsul celui mai grosolan tip de superstitie si credulitate. Este, de asemenea, adevarat ca tehnicile ei sunt întrucâtva mai rafinate iar senzatiile finale sunt mai bogate si mai usor de obtinut. Si ca întreaga ideologie a „miscarii harismatice” îi confera aparenta de a fi crestina – nu ortodoxã, e drept, ci una care nu este prea departe de fundamentalismul protestant, cu un adaus de culoare „ecumenica”.
Dar noi am vazut pâna acum ca experienta „harismatica” si, mai ales, punctul ei central constituit de „botezul Duhului Sfânt” este, în cea mai mare parte, daca nu chiar în întregime, o experienta de tip pagân, mai înrudita cu fenomenele de posedare diavoleasca, decât cu orice traire care s-ar putea numi „crestina”.
Ne este, de asemenea, cunoscut ca penticostalismul s-a ivit la periferia unui crestinism sectar, care nu mai pastreaza aproape nimic din atitudinile si credinta specific si autentic crestine si ca el a fost de fapt „descoperit” ca rezultat al unui experiment, la care crestinii însisi nu au avut nici o contributie. Pâna de curând însa nu a fost posibila gasirea unei dovezi clare care sa ateste caracterul eminamente necrestin al „trairilor harrismatice”.

Aceasta dovada însa acum s-a gasit chiar în scrierile unui apologet „harismatic”. El ne informeaza ca „botezul Duhului Sfânt” poate într-adevar sa aiba loc si fara participarea lui Hristos.
Acest scriitor ne relateaza cazul unei persoane care primise „botezul”, care vorbea deja în limbi si care încuraja pe oricine sa doreasca si sa caute acest botez. El afirma în acelasi timp ca nu avusese nevoie de pocainta în timpul experientei sale, si ca nu numai ca nu a fost despatimit de obiceiurile pacatoase, dar ca nici nu simtea nevoia sau dorinta sa renunte la ele.

Iar scriitorul concluzioneaza: „O cincizecime fara pocainta – o cincizecime fara Hristos – iata ce nivel de traire ating unii dintre noi astazi… Acestia sunt oameni care au auzit ca vorbirea în limbi exista si, dorind sa se identifice cu aceasta experienta de înalta tinuta, ei cauta persoana care sa-si puna mâinile pe capetele lor si astfel sa obtina conectarea la adevarata cunoastere usor, repede si bine, fara a mai fi nevoie de Hristos si de Crucea Lui”.
Totusi autorul afirma ca vorbirea în limbi este, fãrã îndoialã, „consecinta initialã sau confirmarea botezului cu Duhul Sfânt”. ²
Cei convinsi ca „miscarea harismatica” este de fapt de natura crestina nu fac altceva decât sa se bazeze pe o prejudecata. Ei pornesc de la început de la ideea ca vor avea de-a face cu „ceva” crestin.
Dar daca o astfel de experienta este si la îndemâna celor care cauta senzatii înaltatoare, ieftine si usoare, atunci înseamna ca nu exista nici o legatura între astfel de experimente si Hristos.
Însasi posibilitatea unei „Cincizecimi fara Hristos” arata clar ca experienta „harismaticã” în sine nu are nici o legatura cu notiunea de crestin. Acesti „crestini”, adesea sinceri si plini de intentii bune, nu fac altceva decât sa proiecteze asupra acestei experiente un continut si o semnificatie crestinã pe care de fapt ea nu o are.
Nu este acesta deja numitorul comun al unei „experiente spirituale” care este atât de necesar pentru noua religie a lumii? Nu este acest numitor comun poate chiar cheia „unitatii spirituale” a omenirii pe care miscarea ecumenica a cautat-o pâna acum fara succes?

1. Pr. Eusebius Stephanou în Logos , April, 1972, p. 3.
   2. Harry Lunn, Logos Journal, Nov, Dec, 1971, pp. 44, 47.
2. „Noul Crestinism”

Fara îndoiala ca exista persoane care se îndoiesc de faptul ca „renasterea harismatica” este o forma de mediumism, însa este doar un aspect secundar modul sau mijloacele prin care se propaga „duhul” acestei „miscari harismatice”. Dar ca acest „duh” nu are nimic de-a face cu Crestinismul ortodox este mai mult decât evident. Si de fapt acest „duh” se înscrie literal în „profetiile” lui Nicolae Berdiaev privitoare la „Noul Crestinism”.
Acest „nou crestinism” ignora complet, ne spune chiar Berdiaev, „spiritul monahal si ascetic al Ortodoxiei istorice”, ignorare care îi demasca în mod efectiv falsitatea. Acest duh nu este multumit de „crestinismul conservator ce calauzeste fortele sufletesti ale omului catre pocainta si mântuire”, ci crede în mod evident, împreuna cu Berdiaev, ca un astfel de crestinism este înca „incomplet” si, ca atare, îi mai adauga un al doilea nivel al fenomenelor „spirituale”, dintre care nici unul specific crestin (desigur ca fiecare este liber sa le interpreteze ca fiind „crestine”, daca doreste), care sunt accesibile tuturor, indiferent de credintã si dacã le pare sau nu rãu de pãcatele lor, si care nu au nici un fel de legãturã cu mântuirea. Acest duh vizeazã „o noua erã a Crestinãtatii, o spiritualitate noua si adâncã, ceea ce înseamnã o nouã revãrsare a Duhului Sfânt”.
Iata o declaratie ce se afla în totala contradictie cu profetiile neotestamentare si cu Sfânta Traditie a Bisericii Ortodoxe. Acesta este cu adevarat un „nou crestinism”, dar ingredientul specific „nou” al acestui „crestinism” nu constitue nimic original sau „avansat”, ci este doar o forma moderna a unei religii diavolesti vechi de când lumea si anume a unui pagânism de tip samanist . Periodicul ortodox „harismatic” The Logos îl recomanda pe Nicolae Berdiaev ca pe un „profet”, tocmai pentru ca el a fost „cel mai mare teolog al creativitatii spirituale” (Logos , martie, 1972, p. 8).
Într-adevar, samanii celor mai primitive triburi sunt cei care stiu cum sa intre în contact cu „puterile creative” ale cosmosului si sa le utilizeze, puteri care nu sunt altceva decât „duhuri ce umbla pe pamânt, în vazduh si pe ape si pe care Biserica lui Hristos le denumeste diavoli, carora, daca le slujesti, poti într-adevar sa ajungi la bucurii si extazuri foarte „creative” („entuziasmul si extazul nietzschean” de care Berdiaev se simte atât de aproape), necunoscute „crestinilor” obositi si cãldicei, care cad victimã înselaciunii „harismatice”. Dar acest extaz este fara Hristos. Dumnezeu nu îngaduie contactul cu aceasta zona „creativa” si oculta, careia „crestinii” îi cad victime din ignoranta si auto-înselare.