Astăzi, în Duminica Ortodoxiei, Părintele Theodoros Zisis, Profesor Emerit al Universităţii Aristotelice, cunoscut în toată lumea ştiinţifică teologică, a întrerupt pomenirea Arhiepiscopului Antim al Tesalonicului. Această măsură s-a impus pentru că arhiepiscopul i-a interzis Părintelui Theodoros Zisis prin scrisoare oficială să se exprime împotriva pseudo Sinodului din Creta, ceea ce denotă că Arhiepiscopul Antim al Tesalonicului acceptă pseudo Sinodul din Creta. Prin urmare acceptă şi erezia eclesiologică cuprinsă în textele din acel aşa-zis Sinod, punându-le în aplicare prin trecerea la represalii.
Vom reveni cu amănunte!
ISTORIA LUI IORGAKIS TÂLHARUL
În Elada cea vestită
Mai spre muntele Athon
A fost pe acolo odată
Un tâlhar cuceritor.
El prăda acele locuri
Jafuri multe mai făcea,
Însă ura lui cea mare
Către turci el o avea.
Că erau acele vremuri
Când turcii îi stăpâneau
Pe creştinii din Elada
Pământul lor asupreau.
La început o prădăciune
A fost lucru neînsemnat
Că în ţara lui iubită
Doar pe bogaţi i-a furat.
Dar când au venit duşmanii
În pământul lor cel drag
S-a înrăit tâlharul ăsta
Şi s-a pregătit de-atac.
Faima lui ajunse mare
Căci prindea şi omora
Turci, bandiţi la drumu’ mare
Frică deloc nu–i era.
La Salonic în cetate
Mai trăgea la un metoc
Câteodată să discute
Cu monahul Hrisostom.
Avea evlavie la dânsul
Că era blând şi smerit
Simţea binecuvântare
Când vorbea el liniştit.
Părintele îl primea cu drag,
Cu vorbă bună îi spunea
Câte-o povestire sfântă
De Dumnezeu, de viaţa sa.
Iorgakis povestea şi el
Isprăvile ce le făcea
La care călugărul nostru
Umilit îi răspundea:
„Dragul meu prieten,uite
Eu cu dragoste îţi zic
Să mai faci vreo spovedire
Să te mai îndrepţi un pic.
Căci vezi, nu se ştie în viaţă
Poţi să mori în orice loc
Şi pesemne tu în lume
Nu te-ai spovedit deloc.”
Tâlharul privea cu jale
La bătrânul Hrisostom
El simţea dragoste mare
În sfatul lui ziditor.
Cu smerenie îi spuse
Sfiindu-se cuviincios:
„Da, părinte; eu ţin minte
De al tău sfat cuvios.
Acuma cinci ani de zile
Mi-ai spus sincer, călduros
Şi m-am gândit multă vreme
Să nu mai fiu păcătos.
Am fost atunci la un preot
Şi m-am spovedit de tot
Ce-am făcut în a mea viaţă.
Ţi-am mai spus eu, la metoc.
Tu ştii marea mea dorinţă;
Am vrut să mă-mpărtăşesc
Că demult această vrere
Cu ardoare o râvnesc.
Vezi, duşmanii sunt în ţară
Ei ne umilesc mereu
Eu vreau o putere mare,
Ajutor, cu Dumnezeu.
Să-i gonim de-aici, părinte
Să fim liberi, fericiţi;
Eu cu Sfânta Împărtăşire
Cred că vor fi toţi înfrânţi…
Să revin la popa-cela
La care m-am spovedit
Şi să-ţi spun ce mi-a făcut
După ce m-am umilit.
Când i-am spus dorinţa scumpă
Ce-o aveam demult în vis
A sărit el în picioare
Şi răstit mie mi-a zis:
„Tu, tâlhare păcătos
Ce-ai făcut atâtea crime
Îndrăzneşti să ai dorinţă
Să te Împărtăşeşti la mine?
Pleacă, negrule de om
Şi te pocăieşti adânc
Că a tale fapte rele
Nimeni n-are pe pământ.”
M-a bruscat preotu’ cela
Eu atunci m-am enervat
Şi în ciuda mea cea mare
Pe loc l-am înjunghiat.
Am zis atunci în neştire:
„La preot nu mă mai duc.
Mai bine fac după mine
Revin cum am fost: haiduc.”
Dar după mai multe zile
Mi-am adus aminte iar
De duioasele cuvinte
Ce mi-ai spus părinte drag.
Căci din toţi tu-mi eşti la suflet
Vorbeşti dulce şi smerit
Şi parcă o putere sfântă
Mă face mai liniştit.
Deci gândindu-mă eu iară
La sfatul tău călduros
Am purces în căutare
La alt preot mai sfătos.
Am ajuns într-o pustie
La un preot singurel
Şi i-am zis că vreau în taină
Să mă spovedesc la el.
El mi-a ascultat în tindă
Lungă spovedirea mea.
I-am spus şi de Împărtăşire:
„O, părinte; tare-aş vrea.”
S-a gândit preotu’o clipă
Şi apoi frumos mi-a zis:
„Mâine vii la Liturghie.
Eu te-mpărtăşesc precis.”
M-am înseninat atuncea,
Mâna eu i-am sărutat;
Dar el m-a rugat îndată
Să ascult de a lui sfat:
„Uite, vreau colo’n grădină
Să sap o fântână mică
Că nu am aicea taică
Apă deloc numai pică.
Şi te rog să mă ajuţi
Că te văd puternic frate
Eu aş vrea, până diseară
Ca să dau de apă, poate.”
„Da, părinte, cum să nu?
Eu te ajut cu drag pe tine
Căci tu mâine dimineaţă
Mă vei-mpărtăşi pe mine.”
Am luat atunci unelte
De săpat, de găurit
Şi am început o treabă
Cu credinţă şi smerit.
Pustnicu’ la început
A săpat el cu ardoare
Dar a transpirat cam mult
Şi mi-a zis: „La şale doare!”
Atunci eu i-am zis frumos
„Las’ părinte tot la mine
Să sap eu pe mai departe
Că poate o fi mai bine.”
Am săpat apoi , părinte
Vreo opt metri şi jumate
Şi am dat de-o rădăcină;
Nu puteam a o mai scoate.
Cum eram sleit de muncă
Căci de apă nu am dat
Am vrut ca să ies afară
Dar scară n-am mai aflat.
Am strigat atunci la pustnic
Să dea drumu’jos la scară
Ca să ies eu la lumină
Să mă răcoresc afară.
„Stai cuminte, măi tâlhare
Că tu eşti un păcătos
Şi canonul tău acuma
E să stai acolo jos.
Te voi scoate peste o vreme
Şi te voi împărtăşi
Căci ale tale păcate
Trebuie a le ispăşi.”
Aşa îmi zicea deasupra
Duhovnicul cel vestit
Iar eu cu ciudă amară
Înjuram necontenit.
Am încercat să mă caţăr
Dar iarăşi alunecam
Şi-am rămas în groapă, frate
Trei ani şi jumate chiar.
Venea pustnicu’ pe seară
Pâine şi apă aducea
Şi-ntro vreme eu cu timpul
Putere nu mai aveam.
De atâta slăbiciune
Nu puteam ca să mai strig
Şi-am tăcut eu vreme lungă
De parcă aş fi murit.
Într-o zi aud eu zgomot
Şi un glas de sus duios:
„Ai grijă măi frate dragă
Că-ţi dau scara colo’ jos. ”
M-am retras pe brânci o clipă,
M-am uitat oleacă sus
Şi-am văzut cum vine scara
Jos la mine cel supus.
Am pus mâinile pe trepte
Şi m-am căţărat uşor;
Când am ieşit la lumină
Am căzut nesimţitor.
Pustnicu’ a venit deasupra
Şi m-a stropit peste ochi
Să-mi revin din amorţire;
Apa m-a trezit pe loc.
„Gata, acuma mergi cu mine
Ca să te împărtăşesc.
Ai făcut destul canonul
Pentru traiul tâlhăresc.”
Nu l-am lăsat să mai spună
Alt cuvânt mângâietor
Că l-am prins de gât în ciudă
Şi-am strigat :” Mă, te omor!
Şi în supărarea mare
Ce-am avut zile învechite
L-am lăsat eu fără zile
Şi pe-acel preot; părinte.
Am jurat atunci pe ceruri
Câte zile-oi mai avea
Să nu mai văd nici un preot.
Tare scârbă îmi era.
Aş mai vrea să-ţi spun, părinte
C-am mai omorât vreo trei
Din aceiaşi grea pricină
Că m-au insultat şi ei.
De aceea părinţele
Tu-mi eşti singur inimos
Şi aş face pentru tine
Orice ceri şi respectos.
Numai vezi c-astfel se întâmplă
Şi n-aş vrea să înceapă iar…
De Împărtăşit cum oare,
Aş putea… e în zadar?”
Hrisostom, bătrânul nostru
A aflat atunci smerit
Şi cu voce caldă iarăşi
Către tâlhar a grăit:
„Căpitane, tu Iorgakis
Eu văd că tu mă iubeşti
Şi a mele vorbe,sfaturi
Ai încercat să’plineşti.
Uite, îţi dau o misiune
Să o duci la bun sfârşit:
Du’bănuţii ăştia, tată
La Iviru, jos la schit.
Că nu ştiu altul mai sigur
Să mi-i ducă la Athon
E nevoie-n mănăstire
La părinţi, la econom.
Dumnezeu a purtat grijă
Şi m-a izbăvit de hoţi
Cred că doar numai prin tine
Pot s-ajungă la ei toţi.
Să le zici că-s de la mine
De la popa Hrisostom
Şi să ai grijă de tine
Să nu mai faci vreun omor.”
Iorgakis, tâlharul mare
A încălecat pe cal
După ce bătrânul nostru
I-a dat lui o Cruce în dar.
A tot mers peste câmpie
Catre muntele Athon
Ca să ducă banii’ceia
Adunaţi de la metoc.
Când a ajuns la Iviru
A bătut în poartă el;
A ieşit la întâmpinare
Un călugăr bătrânel:
„Cine eşti tu măi străine
Şi la noi tu ce pofteşti? ”
„Sunt Iorgakis, ştii prea bine.
N-am venit să jefuiesc.
M-a trimis la mănăstire
Părintele Hrisostom
C-o desagă de bani plină
Să o dau la econom. ”
Atunci l-a lăsat să intre
Între părinţi la poftit
Şi le-a povestit pe nume
Despre fratele iubit:
„Îmi e cel mai bun prieten
Şi am vrut ca să-l ajut.
El e singur la metocuri
Dar stă bine, îndeajuns. ”
A vrut apoi să se ridice
Să plece iar în calea sa
Dar a pregetat o clipă
Şi a întrebat aşa:
„Dacă aveţi vreun duhovnic
Care ştie a spovedi
Vreau să mă duc pe la dânsul.
Vreau a mă împărtăşi. ”
Părinţii i-au spus că este
Un bătrân duhovnic bun
Iscusit la vorbă tare…
„Poţi să mergi la el oricum. ”
La duhovnic în chilie
A intrat tâlharu’un timp;
Călugării de afară
Se mirau ei tot zicând:
„Uite, măi, se spovedeşte
Tâlharul cel renumit
Cred că se lasă de rele
După ce a tot greşit.”
Între timp se-aude uşa
Izbită din al său loc
Şi se aude o voce tare:
„Dau la mănăstire foc!”
Părinţii s-au speriat
Văzând nervos pe tâlhar
Unii îşi cereau iertare
Să nu se supere în zadar.
„Dacă nu vreţi să se întâmple
Ceva rău cu mănăstirea
Ascultaţi vorbele mele
Să faceţi cum mi-e dorirea.
Mâine dis de dimineaţă
Vreau să mă împărtăşiţi.
Şi nimic la mănăstire
N-o să fac ,de-o să voiţi. ”
Stareţul privi la dânsul,
Apoi spuse cu respect:
„Vrem sinaxă acum să facem;
Hotărâţi cum e mai drept. ”
„Bine ; faceţi pân’diseară
Hotărâţi în comitet
Eu mă voi plimba pe-afară
Sfatul vostru o să aştept. ”
Călugării din Iviru
S-au adunat toţi la sfat
Şi după vorbire multă
O decizie au luat.
Au trimis la Sf.Ana
Pe vreo doi dintre părinţi
Ca s-aducă la Iviru
Pe Grigorie din munţi.
Acesta era duhovnic
Mult retras şi prea sporit
Ce din peştera lui dragă
Niciodată n-a ieşit.
La început a refuzat
Să meargă la mare jos.
A zis că n-are experienţă
Şi e un om păcătos.
Dar au insistat părinţii
Şi la urmă a cedat:
„Merg având nădejde-n Domnul
El să fie lăudat. ”
Către seară când Iorgakis
A vrut să afle-un răspuns
Observă că de la vale
Vine-un pustnic prea supus.
Avea barba albă, lungă
Mers domol şi liniştit
Cu toiag în mâna stângă
Nu părea deloc grăbit.
Când să intre în mănăstire
S-a închinat evlavios
Şi-a făcut apoi o cruce
Bătrânul cel cuvios.
Tâlharul era într-o parte
Şi privea la el mirat:
„Uite-un nou duhovnic,frate
De unde l-o fi luat?!”
A privit el după dânsul
În gând iar s-a tulburat
Dar s-a liniştit degrabă
Când pe poartă a intrat.
Mai după vreo două ore
A venit un părinţel
Şi la invitat la masă
Pe tâlharul cel mişel.
În trapeza mănăstirii
Mai aproape de înserat
Stau părinţii toţi la masă
După ce au ţinut sfat.
Lângă stareţ mai la mijloc
Stă Grigorie smerit
In fata lor cu fală mare
E tâlharul cel vestit.
Când era pe terminate
Cina lor de bun venit
Se scoală părin’Grigore
Apoi zice liniştit:
„Aud eu pe câte unïï
Că sunt ei mari căpitani
Şi fac multă izbândire
Între turcii cei duşmani.
Însă, cred că-n realitate
Doar se laudă fălos;
Nici măcar pe jumătate
Nu aduc ţării folos.”
Şi zicând aceste vorbe
Duhovnicul renumit
Se uită cu ignoranţă
La tâlhar, încet zâmbind.
Acesta se scoală aprig
Simţindu-se greu atins
Şi zice cu ton mai aspru
Către pusnicul pretins.
„Nu ştiu cine eşti, părinte
Că eşti rău sau eşti om bun,
Dar de nu-ţi retragi cuvântul
Te fac bucăţele acum.
„Stai măi băieţaş cuminte
Şi nu te sfădi în zadar
Că şi eu la fel ca tine
Am fost în viaţă tâlhar.
Poate ai auzit de mine
Că demult am dispărut
Şi ştii tu destul de bine
Câtă faimă am avut .”
Iorgakis păli la făţă
Căci ştia el mai demult;
A fost un tâlhar mai aprig
Care în multe l-a întrecut.
Astfel se calmă o clipă;
Pustnicu’ îndrăzneală a prins
Şi l-a întrebat pe’dată
Cu dispreţ ca pe-un învins:
„Spune, mai Iorgakis, frate
Câţi turci tu ai omorât
De când eşti slăvit în fapte
De poporul cel de rând?”
„Cincizeci şi ceva, se pare
Dacă nu o fi mai mult…”
„E puţin, oricum , nepoate;
Eu cincisute am avut.
Dar la satele otomane
Ai dat foc la vreunul,măi?”
„La cinci sate, ba chiar şase
De-au fugit turcii pe văi. ”
„E puţin Iorgakis, dragă.
Eu la cincizeci şi încă trei.
Când am fost în tinereţe
În vizită pe la ei. ”
La aceste contraziceri
Pustnicul a biruit
Iar tâlharul se lăsase
Curios şi prea uimit.
Sala freamătă mirată
De tot ce a auzit;
Dar duhovnicul pe dată
Le zice mai potolit:
„Părinţilor, mi se pare
După cum eu văd acum
C-a sosit ziua cea mare
Să-l văd pe Iorgakis, bun.
Avem multe să ne spunem
Că-ci noi doi am fost tâlhari;
Îl aştept de multă vreme:
De vreo douăzeci de ani.
Părăsiţi vă rog deci sala
Şi vă duceţi la canon
Faceţi câte-o rugăciune
Pentru noi, pentru popor.”
Au rămas deci în trapeză
Pustnicul şi cel tâlhar
Şi au povestit pe unde
Au umblat ei an de an.
La un moment dat întreabă
Iorgakis prea mult uimit:
„Cum de ai lăsat pe toate;
De ce te-ai călugărit?”
Duhovnicul îi răspunde
Cu credinţă şi smerit
După ce îl câştigase
Ca prieten prea iubit.
„Vezi tu, măi Iorgakis, frate
Multe rele am săvârşit
Şi de nu veneam încoace
De mult aş fi fost murit.
Dumnezeu Preamilostivul
El m-a cercetat în vis
Şi mi-a spus c-a mele fapte
Mă vor duce în iad, precis.
Am simţit atunci în suflet
Necaz mare şi am plâns;
Parc-aş fi murit în noapte
Nu mă mai trezeam din vis.”
Iorgakis când ascultase
Pe prietenul său drag
A rămas o clipă rece:
„Cum !? Dar chiar există iad? ”
A început o povestire
Despre viaţă, despre iad
Pe care pustnicul nostru
I-o descrise mai pe larg.
Despre patima cea scumpă
A Domnului nostru Hristos
Cum a suferit pe cruce
Pentru orice păcătos.
Au vorbit ei cu căldură
Pân’aproape în zori de zi
O discuţie senină;
Somn deloc nu mai simţi.
Iorgakis privind cu jale
La părintele iubit
Îi zise cu dor prea mare:
„Ia-mă la tine la schit. ”
Vreau ca să mă las de rele
Că multe am săvârşit.
Să sufăr şi eu pe cruce;
Să fiu şi eu răstignit.”
Această dorinţă mare
I-a venit la acel tâlhar
Când duhovnicul promise
Să-l împărtăşească chiar.
Astfel înspre dimineaţă
Au plecat ei amândoi.
Toţi părinţii au dat Slavă:
„Dumnezeu este cu noi!”
În peşteră la Sf. Ana
Într-un paraclis mai mic
Se făcea iar Liturghie
Cu credinţă şi smerit.
Grigorie preavestitul
Duhovnicul din Athon
L-a ţinut pe lângă dânsul
Pe Iorgakis cu mult spor.
A promis să împărtăşească
Pe tâlharul credincios
După ce cu vorbă bună
L-a îndemnat şi la post.
„Uite, dragul meu Iorgakis
Noi pe Domnu’ am supărat
Şi ar trebui cu lacrimi
Să postim neîncetat.
Ale noastre patimi grele
În timp le vom fi uitat
După ce prin pocăinţă
Vom plânge nemângâiaţi. ”
După aceste vorbe scurte
Şi în taine rugăciuni
Au fost de acord îndată
Să postească vreo trei luni.
Numai seara doar să guste
Câte-un pesmet înmuiat
Iar în rest să nu se atingă
De mai mult, că e păcat.
Părintele sfânt Grigorie
A aranjat un potir
Pe care-l puse deoparte
Cu pâine şi puţin vin.
Când venea însă acea vreme
Obicei de împărtăşit
El schimba-n ascuns potirul
Cel cu adevărat sfinţit.
Se împărtăşea Iorgakis
Din potirul nesfinţit
Multă vreme a făcut asta:
Trei luni, când s-au împlinit.
Cu program de liniştire
Rugăciune şi canon
Şi cu caldă sfătuire
Au petrecut în Athon.
După ce a trecut vremea
Pustnicul l-a întrebat:
„Ce zici? Mai rămâi la mine? ”
„Părinte, m-ai câştigat. ”
„După atâta nevoinţă
De canon şi de postit
Pregăteşte-te că mâine
Ne vom coborî la Schit.
Vom merge la priveghere
Unde tu, vei întâlni
Cu adevărat pe Domnul:
Căci te vei ÎMPĂRTĂŞI…”
Apoi, el zâmbind cu milă
Îl strânse la piept cu drag
Şi i-a făcut spovedire
De tot ce-a greşit vreodat’.
A doua zi de sărbătoare
Veneau Părinţii de la Schit
Căci fostul tâlhar cel mare
Şi el s-a călugărit…
StMS
Arhiepiscopul Antim al Tesalonicului a semnat documetele din Creta?
IPS Antim nu a participat la Sinod,d-na Raluca!
ÎPS Antim nu a participat la Sinodul din Creta??
Păi mi se pare cu atât mai grav faptul că neparticipând la acest sinod, apără ereziile semnate acolo!
Pe zi ce trece numărul celor care se delimitau oficial de ecumenism este din ce în ce mai mic.
https://www.youtube.com/watch?v=RxLNveZWS40
O predica foarte insufletita a Pr Savas de la Sf.Irina din Volos insotita de Anateme.Bine ar fi daca ar putea sa traduca cineva!