ANATEMA este gest al iubirii de Dumnezeu, folosită cu durere pentru potrivnicii Adevărului

Pentru cei care contestă în continuare termenul anathema și practica Bisericii aferentă, mă întreb dacă sunt gata să conteste și Scripturile. Nu degeaba spune ce spune Sf. Ignatie Briancianinov. Tocmai duhul filosofesc al ereziei s-a extins până și asupra problemei teologice a anathemei! Mă tem că cine ezită sa dea anathemei erezia și pe eretici nu mai are mult până va contesta filosoficește până și Scripturile (de fapt, deja o și face!). Mă tem că nu mai are mult, și, să nu fie! va cădea și în apocatastaza origenistă sau de alt fel (să nu uităm de apocatastații moderni, de desființarea iadului în concepțiile unora dintre ereticii apuseni contemporani). M-aș bucura să încerce să-și ia inima în dinți și să facă ceea ce a făcut Teodoret al Cirului, care se codea să dea cu putere anathemei pe Nestorie la Sinodul III Ecumenic, dar care, când a spus, în final, anathema, a scăpat mai apoi și de gândurile potrivnice de la diavol, care  îl făceau să nu fie convins și să mai vrea să mai dea lămuriri despre motivul pentru care are rețineri. În problema ereziei nu încape filosofare și iconomie, pentru că sunt chestiuni de viață și de moarte. Cineva (un absolvent de master în teologie, aflat, desigur, sub influența teologiei „post-patristice”, care face ravagii și la noi), încercând să combată Rânduiala Sinodikon-ului (mai precis, cuiul lui Pepelea, rostirea Anathemelor), îmi zicea zilele trecute că „nu trebuie să preiau așa, de-a valma, ceea ce spun Părinții și Biserica” (și, iată, și Scriptura), ci „trebuie să gândesc cu mintea mea”. Și că „unul plus unu fac doi”. Ba chiar că „nu este de acord nici cu Molitfele Sf. Vasile cel Mare”. Eu i-am răspuns că la mine Unul plus Unu plus Unu fac Unu (și nu doi sau trei) și că dacă așa învață Sfinții Părinți eu așa fac, fără discuții! Să ne rugăm pentru el și pentru astfel de oameni! Rugați-vă și pentru mine! Cui i se pare că șade, să aibă grijă să nu cadă! Un Părinte din Pateric spunea că atunci când citește din Psaltire tot timpul se blesteamă pe sine, de vreme ce zice acolo „blestemat cel păcătos” și alte asemenea. Apropos, la catolici (și protestanți, probabil – dar eu știu sigur ce se petrece pe la unii catolici), s-au scos pasajele de blestem din Psaltire (sunt marcate cu altă culoare pentru a nu fi citit în cult)! Supără urechile subțiri… Iată o mostră din cuvântul Sf. Igantie Brinancianinov, cea despre Teodoret al Cirului și pățania sa cu anathema. Sper să citiți tot cuvântul său ținut chiar la Duminica Ortodoxiei:

«Doctoria anatemei a fost întotdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică în privinţa cumplitei boli a ereziei. Când Fericitul Teodorit, episcopul Cirului, dorind să se îndreptăţească în privinţa învinuirilor aruncate asupra lui, Părinţii i-au cerut ca mai întâi de toate să-l dea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Teodorit, care se lepădase de Nestorie, dar nu aşa de hotărât cum se lepădase de el Biserica, a vrut să dea lămuriri. Părinţii i-au cerut iarăşi să dea anatemei cu hotărâre, fără alte explicaţii, pe Nestorie şi învăţătura acestuia. Teodorit a vrut din nou să dea lămuriri, însă Părinţii au cerut iarăşi ca el să dea anatemei pe Nestorie, ameninţând că altminteri îl vor socoti eretic pe însuşi Teodorit. Teodorit a rostit anatema asupra lui Nestorie şi a tuturor învăţăturilor eretice ale acelei vremi. Părinţii au dat slavă lui Dumnezeu, l-au proclamat pe Teodorit păstor ortodox, iar Teodorit nu a mai cerut să dea lămuriri, căci lepădase din sufletul său pricinile care îl făceau să simtă nevoia de a da lămuriri.

Aşa stau lucrurile între duhul omenesc şi înfricoşătoarea boală a ereziei.

Auzind astăzi ameninţătoarea vestire a doctoriei duhovniceşti, să o primim cu înţelegere adevărată şi, dând-o sufletelor noastre, să lepădăm fără făţărnicie şi în chip hotărâtor acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le va lovi cu anatema spre mântuirea noastră. Chiar dacă le-am lepădat întotdeauna, să întărim glasul prin care le leapădă Biserica.

Libertatea, uşurimea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii vestite în ea.»

Vedeți și citatele biblice de mai jos. La primul cred că ne putem regăsi mulți, precum părintele din Pateric ce se căia amarnic și se smerea citind Psalmii lui David…:

“Cel ce nu iubeşte pe Domnul să fie anatema! Maran atha! (Domnul vine).” (I Corinteni 16, 22);

“8. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema! 

9. Precum v-am spus mai înainte, şi acum vă spun iarăşi: Dacă vă propovăduieşte cineva altceva decât aţi primit – să fie anatema!“ (Galateni 1, 8- 9).

Deci, mantuirea nu este lucru de joaca, sentimentalisme, umanisme, relativisme new-age. A da anathemei o învățătură și pe cei care o propovăduiesc tragandu-i in intuneric și Iad pe mulți, este un gest de iubire de Dumnezeu si aproapele (dar și față de propria mânturie). Anathema dată de Biserică arată că îi pasă de cel anathematizat, așteptând ca acesta să se trezească, să conștientizeze faptul că se duce în iad și îi tărăște și pe alții acolo cu el.
Sf. Ioan Botezatorul de ce zice celor care vin la el „pui de vipera”, apoi „acum securea stă la rădăcina pomilor, deci orice pom care nu face roadă bună se taie și se aruncă în foc” (Luca 3, 7, 9)? Dar iată și rezultatul imediat: „Și mulțimile îl întrebau, zicând: Ce să facem, deci?” (Luca 3, 10).
Prin urmare, sa plângem cu lacrimi amare pentru cei ce se pierd, dar să urâm cămașa de pe ei, adica erezia… Nu așa zice Scriptura? Așa făceau, cu siguranță, și marii sfinți care au avut dragoste dumnezeiască și compasiune pentru vrăjmași și chiar pentru diavol! Și le-au avut cu adevărat, până la sânge, precum Hristos (care, totuși, blesteamă smochinul neroditor sau zice caprelor: „Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolilor și îngerilor lui” cf. Matei 25, 41), nu ca noi! Credeți că Sf. Siluan Athonitul, pe care îl invocă unii ecumeniști, nu răspundea „Anathema” când se făcea în mănăstirea sa athonită Rânduiala Sinodikon-ului în Duminica Ortodoxiei? Dar Sf. Simeon Noul Teolog, omul Imnelor Dumnezeiștii Iubiri, care a mai și trăit în Constantinopol un secol și ceva după instituirea Sinodikon-ului?
Știți de ce o făceau? Explică tot Parinții, prin gțndirea și exemplul lor: pentru că ascultau de Hristos și de Sf. Apostoli, de Scriptură, de Sf. Sinoade Ecumenice, de canoane, de Părinții de dinainte, care îi născuseră în Dumnezeu și le predanisiseră aceste lucruri. Și pentru că nu se încredau în raționamentele lor, tocmai pentru că aveau minte îndumnezeită prin ascultare de Scripturi și Părinți! Nu oricine are masura de a iubi corect pe eretic sau pe diavol. Majoritatea covârșitoare a oamenilor iubesc greșit, pătimaș, bolnav! Nu reușesc să iubească pe păcatos, dar să urască păcatul lui – așa cum învață Sf. Isaac Sirul! Din acest motiv, atrage atenția și dl. J. Cl. Larchet într-o carte despre problema iubirii, Sf. Părinți nu cer dragostea asta cosmică (propovăduită atât de mult astăzi de diferitele spirtualități înșelate, din care diavolul a și dispărut, totul este numai lumină, deja ne aflăm în Eshaton ) pentru începători, ci atrag, din contra, atenția la marele pericol pe care o reprezintă pentru cei mulți! Unii l-au iubit din compasiune pe diavol și au ajuns să îl urască pe Dumnezeu. Există pilde destule în Pateric de mari pustnici înșelați de o astfel de dragoste greșită! Ori, gândirea umanist new-age-istă de astăzi, hrănită cu filme hollywood și soap-opera (telenovele), nu poate discerne diferența. Și de aceea, dacă vrem să ne mântuim, mai bine este nouă să facem ceea ce ne-au învățat Scripturile, Sinoadele și Sf. Părinți fără să mai cârtim.

Desigur, ca gest al iubirii de Dumnezeu (care este și Adevăr, nu numai Iubire, iar Iubirea fără Adevăr este ipocrizie) și aproapele, anathema trebuie dată cu durere și iubire pentru cel care se încăpățânează în refuzarea Adevărului și Iubirii, nu cu triumfalism ori vanitate. A fi Drept-Credincios este și un mare dar… Despre relația dintre anathema și iubirea de Dumnezeu și aproapele, vedeți și niște lămuriri ale Sf. Ioan Gură de Aur, care tâlcuiește, ispirat de Sf. Ap. Pavel, cuvântul acestuia „aș dori să fiu eu însumi anathema” (Romani 9, 3): http://dogmaticaempirica.wordpress.com/2012/03/07/sf-ioan-gura-de-aur-despre-anathema-la-cuvantul-apostolului-„-as-fi-dorit-sa-fiu-eu-insumi-anatema-romani-9-3/

Prin urmare, în legătură cu toate acestea, intervine întrebarea: este o încălcare a iubirii de Dumnezeu și de aproapele rostirea  anathemelor? Rânduiala cuprinsă în Moltifelnicul re-editat de Petru Vodă este împresurată  și cu ectenii și rugăciuni pentru întoarcerea cu dragoste la Lumina Adevărului – adică la Ortodoxie – a ereticilor.

Iată câteva considerente legate de acest termen, considerente preluate dintr-un articol dedicat acestei teme (semnat Radu Alexandru), deși pot fi făcute unele comentarii și completări la adresa celor afirmate acolo (de exemplu, faptul că, în realitate, Rânduiala aceasta se face în fiecare parohie, nu doar în catedrale; sau amintirea necritică a nefastului moment al ridicării necanonice a anathemelor din 1054 asupra ereziilor papiste  în 1965 de către Paul al VI-lea și Patriarhul Ecumenic Athenagoras [în realitate, niciodată nu se poate ridica anathema de pe niște erezii, ci doar de pe persoanele care se pocăiesc sincer de ereziile lor și se întorc în Biserică!]). Salutar faptul că se accentuează faptul că o anathema trebuie pecetluită inițial de un sinod. Mai jos sunt extrase doar niște pasaje care să lămurească ce este anathema:

«Anatema in Sfanta Scriptura

In Septuaginta, anatema a fost folosit cu doua sensuri: (1) ceva care este inchinat lui Dumnezeu si (2) ceva care este indepartat din cauza pacatului, a raului. In Levitic 27:28 anathema este traducerea ebraicului herem, un termen ce face referire la un ceva interzis, intangibil pentru oameni; caci jertfele aduse lui Dumnezeu nu puteau fi folosite pentru alt scop, erau dincolo de atingerea oamenilor. Astfel, anatema a ajuns sa insemne, in timp, mai degraba ceva separat, exilat, de neatins, decat jerfa propriu-zisa.

In Noul Testament anatema avea sa insemne indepartare, cum ar fi in Faptele Apostolilor 23:12, 23:14, 23:21 sau in Epistola catre Galateni 1:8-9.

Anatema in istoria Bisericii

In primele secole crestine, iar mai apoi in definitiile sinodale, anatema avea sa insemne o sanctiune severa indreptata spre cei care profesau comunitatilor crestine erezii. Dreptul de anatema din sanul Bisericii crestine a ereticilor si a celor ce nu respecta invatatura morala si dogmatica a fost stabilit de Sinoadele Ecumenice prin formula: “Sa fie anatema”.

Primul sinod unde este folosit cuvantul anatema e Sinodul de la Elvira din anul 306.

Un alt exemplu il reprezinta anatemele Sfantului Chiril al Alexandriei impotriva lui Nestorie din anul 431.

Cel mai cunoscut exemplu de anatematizare este cel care a stat la baza separarii dintre Biserica crestina din Rasarit si cea din Apus, prin actul de excomunicare (anatema) dat de papa Nicolae I (858-867), in 863, impotriva lui Fotie, patriarhul de la Constantinopol, deoarece acesta nu recunoaste Filioque. Fotie, la randul sau, excomunica (anatematizeaza) pe papa Nicolae I intr-un sinod tinut la Constantinopol, in 867 si nu-l mai recunoaste ca papa, condamnand in aceslasi timp si Biserica Romei, pentru ca trimisese misionari catolici in Bulgaria si introdusese si aici, in Simbolul credintei, formula Filioque. […]

Anatematizarea urmarește indreptarea

Sensul propriu al cuvantului anatema, in greca veche, desemna ceva care a fost separat spre a fi ridicat. Cuvantul este compus din “ana” – o prepozitie ce indica o miscare ascendenta -, respectiv “thema” – parte separata.

Proclamarea anatemei in Biserica are in vedere pe de-o parte, paza celor dinlauntrul Bisericii de invataturile gresite, iar pe de alta, salvarea ereticilor, pocainta si mantuirea lor. […]

Anatema lui Hristos

Tot mai multi oameni percep anatematizarea ca fiind un act “fundamentalist” al Bisericii. Din contra, noi spunem ca reprezinta un act fundamental, care, ca si in cazul unui organism viu, asigura mentinerea imunitatii interioare, pastrarea sanatatii.

Oricat de neplacut sau de dur ar suna in urechile omului modern – care si-a luat prostul obicei de a vorbi despre Ortodoxie ca despre ceva greu si plicticos – trebuie sa acceptam realitatea: in Biserica, “mladita” uscata este taiata, “smochinul neroditor” este blestemat. Daca nu in istorie, de catre Biserica, atunci, in mod sigur, de catre Hristos la Judecata Universala: “Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui” (Matei 25, 41).»

Îmi aduc aminte că am citit undeva o predică a Sfântului Ignatie Briancianinov despre folosul duhovnicesc al rostirii cuvântului anathema, cuvânt cu putere multă de a îndepărta gândurile de erezie și hulă din mintea puțin credincioasă o multora (o puteți găsi în Sf. Igantie Briancianinov, „Predici la Triod și Penticostar”, Ed. Sophia, 2003, pp. 33-37 în varianta de care dispun). Căci există și dracii teologi, dracii de Dumnezeu hulitoarelor erezii… Oare din acest motiv este atât de neplăcută rostirea acestui cuvânt de către unii, chiar „teologi” „post-patristici” ce se cred mai ortodocși și mai plini de iubire către eretici decât Sfinții Părinți? Poate și decât Hristos Însuși, care este Capul Bisericii, iar Biserica (prin Scripturi, Sf. Tradiție și Sinoadele Ecumenice primite de pleroma bisericească) este gura Sa?

Iertați-mă și mă pomeniți și pe mine în rugăciunile voastre!

de Marian Maricaru

Cerând lui Dumnezeu să fim şi noi instruiţi şi întăriţi prin luptele, întrecerile şi învățăturile lor cele până la moarte pentru cauza evlaviei, şi rugându-L să ne arate până la sfârşit imitatori ai vieţuirii lor celei îndumnezeite, să ne învrednicim şi noi de cele cerute prin harul şi milele marelui şi întâiului nostru Arhiereu, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru, prin mijlocirile preaslăvitei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria, ale îngerilor celor deiformi şi ale tuturor Sfinţilor. Amin.