Comemorarea „Sfântului închisorilor” – Valeriu Gafencu sau noua reeducare de la Târgu Ocna

Manifestarea comemorativă dedicată lui Valeriu Gafencu – „Sfântul închisorilor”, s-a desfăşurat anul acesta în data de 16 februarie şi a reunit la Troiţa din Cimitirul „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”, din Târgu Ocna mulţi participanţi, veniţi din Bucureşti şi alte localităţi, preoţi din Protopopiatul Oneşti şi din ţară, tineri din localitate şi delegaţii ale organizatorilor, Fundaţia „George Manu” şi Editura Evdokimos. Manifestarea a cuprins Sfânta Liturghie şi parastas pentru cei care şi-au jertfit viaţa în închisoarea spital din localitate, precum şi a tuturor mărturisitorilor din temniţele comuniste. La acestea aş adăuga şi pe cele antonesciene şi carliste, cu nimic mai prejos decât cele comuniste, doar că respectivii, la fel de urâtori ai celor care mărturiseau pe Hristos şi luptau pentru neamul românesc, nu au avut la fel de multă putere şi contextul internaţional nu le-a fost la fel de favorabil cum le-a fost comuniştilor.

De la cimitir, coloana – au fost de fapt două, la un interval de circa o oră – s-a deplasat la Casa de Cultură din oraş, unde urma să se desfăşoare un simpozion cu tema. „Evocări despre mărturisitorii din temniţa Tg. Ocna”. S-a mers în procesiune cu steaguri tricolore şi icoane, în costume populare şi cu fotografii ale lui Valeriu. Toată manifestarea a avut girul Patriarhiei BOR, chiar anul 2017 fiind numit „Anul omagial al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului”.

Numai că aici apare prima fisură, aşa că trebuie să fac o paranteză: Valeriu Gafencu nu a fost arestat de comunişti! El a pătimit şi a primit mucenicia sub comunişti, dar în momentul când aceştia au preluat puterea în România, Valeriu, şi mulţi alţii ca el se aflau deja în închisoare, arestat şi condamnat în timpul guvernării Ion Antonescu, în urma rebeliunii legionare, în fapt în urma loviturii de stat a mareşalului din ianuarie 1941. Putem spune că pe Valeriu şi camarazii lui comuniştii i-au preluat gata arestaţi şi condamnaţi.

Printre invitaţi s-au aflat Pr. Prof. Dr. Vasile Gordon, de la Universitatea din Cluj-Napoca şi scriitorul şi sociologul Ciprian Voicilă. S-a vorbit frumos despre Sfinţii închisorilor, despre recunoştinţă şi „despre vinovaţii fără vină”, la adresa celui care la 18 februarie 1952 a plecat la Domnul, Sfântul Valeriu şi a celorlalţi, cu care acesta suferise atât la Tg. Ocna, cât şi în alte închisori.

Însă „despre vinovaţii fără vină” trebuie sa fac o altă paranteză. Vina lor este scrisă în „Acatistul Sfinţilor Români din închisori”: au pornit să apere „dreapta-credinţă şi neamul românesc de urgia care venea de la Răsărit” şi pentru că nu au vrut să ne lase „o ţară fără altare şi cruci”. Şi cum urgia de la Răsărit a cuprins astăzi nu numai ţara, ci şi întreaga Europă sub masca marxismului cultural şi ideologic al corectitudinii politice, prigoana lor continuă şi astăzi, chiar sub forme legale (vezi Legea 217/2015, aşa-zisa lege antilegionară). Este, dacă vreţi, o nouă formă de reeducare, reeducarea de la Tg. Ocna sau de oriunde altundeva.

S-a vorbit frumos, cu stil, dar totuşi fără substanţă – forme fără fond – pe temă şi totuşi atât de departe de ea, părând a nu înţelege întreaga piesă.

În general la manifestările de acest gen, conferinţe, simpozioane, se spune doar o parte din poveste, şi nu de azi de ieri, ci de ani buni. Cine au fost cei care sunt generic numiţi Sfinţii închisorilor şi care s-au numit Valeriu [Gafencu], Ioan [Ianolide], Arhim. Gherasim [Iscu], Virgil [Maxim], etc. etc. Mii şi mii au pătimit cumplit în închisorile de pe întreg cuprinsul ţării în prima jumătate a veacului al XX-lea, ba chiar până pe la mijlocul deceniului al şaptelea, nu numai din partea comuniştilor, ci şi a democraţilor ţărănişti şi liberali, ca să nu mai amintesc şi de dictatorii Carol al II lea şi Ion Antonescu – acum un alt Antonescu avea să şteargă şi amintirea lor… Prin lege…

Închisoarea cu pătimirile ei, viaţa de sfinţenie pe care au dus-o, minunile pe care le-au făcut, atât în viaţă, cât şi (mai ales) după mutarea lor la Domnul, la viaţa cea veşnică, sunt cuprinse într-o literatură memorialistică bogată care s-a publicat după anii ’90, au fost evocate în conferinţe şi simpozioane, precum şi la pomenirile făcute în tot anul, la nivel național. Mai puţin s-a făcut vorbire de viaţa lor de dinaintea arestării, de felul cum au ajuns în puşcării şi pentru care fapte, încât ai impresia că toţi aceştia au venit de niciunde sau că viaţa lor începe în închisoare. Ori că închisoarea are misiunea de a face sfinţi. Să nu ne înşelăm, închisoarea este pentru borfaşi şi infractori – cu gulere jegoase sau albe, cu sau fără butoni la manşetă -, cu foarte puţine excepţii: martirii de la începuturile creştinismului şi sfinţii care de-a lungul veacurilor au pătimit pentru credinţa lor, pentru dreapta credinţă mai bine zis. Dar aceştia nu au făcut parte dintr-un sistem concentraţionar organizat şi care a atins, aproape, perfecţiunea sub comunişti.

Nu cred că pot să subliniez mai bine aceste aspecte decât a făcut-o Mugur Vasiliu în editorialul „Dincoace de sfinţenie”¹:

„Cei din puşcăriile despre care vorbim se cunoşteau între ei prin crezul pe care îl împărtăşeau cu toţii. Crez care i-a adus în locul despre care vorbim; crez care era expresia dreptei credinţe, trăită şi manifestată în interiorul poporului român; crez în care se pregătiseră pentru examenul pe care mulţi dintre ei şi-l doreau cu tot sufletul – cu un fel de avânt şi entuziasm de a-şi dărui tinereţea, cu un fel de nerăbdare de a se jertfi pentru Hristos şi pentru neamul românesc; crez care se întruchipase, prin voia lui Dumnezeu, în acel moment şi în faţa poporului său, în cel ce a fost educatorul lor, Corneliu Zelea Codreanu – numit de români, ca şi în alte secole Horea, Avram, Tudor, Căpitanul. Se cunoşteau între ei, fie din numeroasele tabere legionare în care s-au construit cu dragoste creştinească şi prin muncă voluntară, sute de biserici, troiţe, cruci, drumuri, poduri, spitale, adăposturi pentru sărmani; fie din lupta de zi cu zi pentru schimbarea la faţă a României. Şi cum nu ar fi putut să se cunoască între ei când trăiau în aceiaşi rugăciune mântuitoare şi când cântau aceleaşi cântece pe tot cuprinsul Ţării. S-au cunoscut şi în faţa examenului final, care a fost jertfirea de sine, pentru slava lui Hristos şi mântuirea neamului românesc – în temniţele urâtorilor de Hristos. […]

Temniţele au fost pline de ei – dar nu doar în timpurile comunismului, ci cu mult mai devreme. Temniţele lui Carol al II lea, temniţele lui Ion Antonescu nu sunt diferite de cele ale bolşevicilor – aceeaşi jertfă, aceeaşi sfinţenie! Acesta este un lucru fundamental, fiindcă ne ajută să înţelegem că ura împotriva lui Hristos şi a neamului românesc nu a fost inventată, ci doar practicată şi de comunişti – această ură are o vechime cu mult mai mare. […] Şi, în cele din urmă, credem că s-au cunoscut în cetele Sfinţilor, lângă Îngeri şi Arhangheli. Sfinţii veacului al XX lea, martirii mărturisitori în temniţele şi în afara temniţelor româneşti, cunoscuţi sub numele de sfinţii închisorilor, au făcut cu toţii parte din şcoala de educaţie creştină a neamului românesc denumită Mişcarea Legionară. […]

În jurul Căpitanului s-au strâns cele mai puternice suflete, caractere şi minţi pe care le aveau atunci românii, cu un singur dor: să-l urmeze în noua încercare a neamului românesc de a aduce dovada iubirii de Hristos. Şi l-au urmat: şi în viaţă şi în moarte. Astfel au fost pregătiţi tinerii legionari pentru examenul pe care l-au susţinut în temniţe – pentru martiraj. Acest fenomen nu are precedent în istoria contemporană a Bisericii. […]; tot aşa trebuie spus răspicat despre Cornelui Zelea Codreanu că are meritul de a fi fost ales, pentru a educa şi pregăti o generaţie – nu câţiva români – să aducă slavă lui Hristos, aducându-se jertfă pe ei înşişi, cu gândul la mântuirea neamului românesc.

Nu trebuie înţeles că vorbim despre toţi cei care au suferit şi murit în puşcării. Puşcăriile au fost mereu şi sunt şi acum pline. În perioada despre care vorbim au fost foarte mulţi cei care au fost închişi sau ucişi pentru crezul lor politic. Numai că acel crez al lor nu avea ceva în comun nici cu mântuirea, nici cu dreapta credinţă. În cazul Mişcării Legionare lucrurile stau diferit: ei au suferit pentru credinţa lor care era tot una cu credinţa românilor, ei puneau la baza acţiunilor lor jertfa.

Aşa se face că au murit în puşcării şi naţional-ţărănişti, care însă pe lângă faptul că erau greco-catolici – deci nu români -, făceau pur şi simplu politică, e drept că o politică care la un moment dat nu a mai convenit comuniştilor, deşi ţărăniştii au fost, alături de celelalte partide politice, susţinătorii venirii sovieticilor bolşevici în România; asta înseamnă politica partidelor politice de atunci şi de acum. În timp ce Mişcarea Legionară nu a convenit nici unei puteri, nici celei ţărăniste, care a ucis odios de mulţi studenţi legionari, tocmai pentru credinţa lor, pentru mărturisirea lor. Iată care este adevărul!”[…]

Iată de ce este atât de important ca, atunci când vorbim despre sfinţii închisorilor, atunci când îi pomenim pe Valeriu Gafencu, pe Costache Oprişan sau pe oricare altul, să spunem, iar şi iar, cum au ajuns ei să treacă pragul sfinţeniei, ce au făcut ei dincoace de sfinţenie şi neapărat să pronunţăm cuvintele care ne sunt ascunse şi de care ne ascundem, de zeci de ani. Iar dacă se vorbeşte despre ei, mai întâi de toate ar trebui să se vorbească despre cel ce a făcut această Şcoală: despre Sfântul Mucenic Mărturisitor Corneliu. Altfel, ceea ce vom face este exact ceea ce vor cei care ne ascund adevărul: să aflăm fragmentar şi, mai presus de toate, să nu putem înţelege că există o cale de a vieţui româneşte, că există un drum care duce la sfinţenie şi pentru noi, cei care nu ne canonim în mânăstiri, cei care suntem trăitori în cetate. Asta e esenţial!.

Dacă am lămurit, pe cât am putut aceste aspecte, să vedem de ce ne confruntăm cu acest monolog al urii care se reverberează din zona puterii, dar şi al kulturnicilor vremii noastre. Întrebările simple necesită uneori răspunsuri ample şi elaborate, însă de data acesta am să vă răspund tot simplu, prin cuvintele lui Rafael Udrişte: „într-o ţară în care sfinţii sunt modele, ticăloşii ard ca viermii pe jar” …

Bibliografie:

Mugur Vasiliu, Raportul orbului, exerciţii de oceanografie ortodoxă, Cap. Dincoace de sfinţenie, Ed. Scara 2013, pp. 207-2016.