Dezbateri intense în Parlament, pentru declararea zilei de 26 octombrie – Ziua Mişcării de Rezistenţă Armată Anticomunistă

Prin procesul „Sumanelor Negre”, sau al „organizaţiilor subversive”, judecat de Curtea Militară de Casare şi Justiţie, au fost condamnate, prin Decizia nr. 2/18 noiem­brie 1946, 90 de persoane, având cap de afiş pe grl. de corp de armată Aurel Aldea. În acest proces au fost incluse mai multe „organizaţii subversive”: „Haiducii lui Avram Iancu – Divizia Sumanelor Negre”, Gru­pul Înarmat „Sinaia”, „Graiul Sânge­lui”, M.N.R. Din punct de vedere propagandistic, regimul comunist era interesat de focalizarea atenţiei publice spre „Divizia Sumanelor Negre” şi organizaţia „Graiul Sângelui”, deoarece aceste denu­miri puteau fi asociate, prin dezinfor­mare, unor conotaţii tenebroase. Cele două denu­miri nu constituiau expresia pornirilor sangvinare ale fondatorilor. Prima era o evocare a istoriei transilvane, în timp ce a doua făcea un apel la conştiinţa naţională. Elementul cel mai important al mişcării de rezistenţă, pe cale să se organizeze era însă M.N.R., nu atât din cauza insistenţei cu care organele de anchetă au acreditat ideea unui comanda­­ment unic la scară naţională al tuturor „organizaţiilor subversive”, ce ar fi fost condus de grl. Aurel Aldea, ci pentru că grupul acestuia era singurul cu adevărat capabil să conducă o rezistenţă propriu-zisă, având competenţă militară şi vaste legături politice. De asemenea, gruparea ar fi putut menţine acţiunile rezistenţei în cadrele admisibile din punctul de vedere al dreptului interna­ţio­nal umanitar şi, într-un context cât de cât favorabil, putea obţi­ne o oarecare recunoaştere în plan extern.

Procesul M.N.R. s-a desfăşurat la TMB, între 27 octombrie şi 2 noiembrie 1948. Acuzaţii, denumiţi, de regulă, „lotul Popp – Bujoiu”, au fost 12: Alexandru Popp, Ioan Bujoiu, George Manu, Max Auschnitt, Nicolae Mărgineanu, Dimitrie Gheorghiu, Alexandru Balş, Horia Măcellariu, Gheorghe Bontilă, Nicolae Petraşcu, Eugen Theodorescu şi Nistor Chioreanu. Spre deosebire de procesul lotului Aldea, acum cvasitotalitatea acuza­ţilor erau prezenţi în boxă, Max Auschnitt fiind singurul judecat în contumacie. Lotul avea 5 oameni de afaceri (Auschnitt, Popp, Bujoiu, Gheorghiu, Balş), 3 profe­sori universitari (Mărgineanu, Bontilă, Manu), un militar fără partid (Măcellariu), 2 avocaţi (Chioreanu, Theodorescu) şi un profesor (Petraşcu), ultimii trei fiind, alături de Manu, foşti membri ai Mişcării Legionare.

Procesul este cunoscut sub mai multe denumiri: „procesul lotului Popp-Bujoiu”, „procesul M.N.R., „procesul grupului de spioni, complotişti şi sabotori”, „procesul marii finanţe”. Termenul M.N.R. a fost utilizat de către opozanţii activi ai regimu­lui comunist, deşi nu este încă foarte clar cine exercita conducerea acesteia, „Popp-Bujoiu” fiind doar una dintre versiuni. Incul­paţii erau acuzaţi de spionaj în favoa­rea anglo-americanilor, complot pentru răsturnarea puterii „populare” şi sabotarea industriei naţionale.

Procesul a fost însoţit de o campanie extrem de virulentă, organizată de autorităţi cu mobilizarea publicului, atât în sala de judecată, cât şi în afara acesteia. Presiunea de sus, exemplificată de depu­tatul pro-guvernamental Dinu Moisescu, care „cerea” instanţei o anume soluţie într-un proces aflat pe rol, era combinată cu cea de jos, exprimată de adunările generale ale angajaţilor din diverse sectoare. Telegramele expediate de unele persoane sunt reda­ctate în numele unor colectivităţi, subînţeles unanime. De exemplu, Abraham Alexandru semna în numele „locuitorilor din Baraolt”. Presiu­ni­le din partea opiniei publice sunt curente în democraţie, însă prescrierea unei „depline unanimităţi”, pleonasm de marcă al limbii de lemn şi, de asemenea, amestecul explicit şi imperativ în treburile justiţiei sunt mărci uşor de recunoscut ale totalitarismului. După ce regimul pregătise propagandistic marea naţionalizare din iunie 1948, resentimentele populare pu­teau fi mult mai uşor stimulate şi direcţi­o­nate contra unui grup de „finan­ţişti” sau „exploatatori”, decât împotriva unui grup de intelectuali sau de militari, cele două categorii bucurându-se încă de un prestigiu social considerabil.

Printr-o migăloasă activitate informa­ti­vă şi de anchetă, Securitatea a creat por­tre­tul unei organizaţii destul de potente, numită M.N.R. Au existat o serie întrea­gă de procese conexate celui din noiem­brie 1948, ce pot fi numite generic procesele M.N.R. Primul s-a desfăşurat aproape simultan, încheindu-se la o lună dis­tanţă, prin sentinţa nr. 2 195/ 16 decembrie 1948 a TMB. Au fost judecaţi 51 de oameni, mulţi dintre ei militari. Prin­ci­­pala acuzaţie era „aparte­nenţa la orga­­­ni­zaţii de tip fascist, politice şi paramilitare”, dar şi omisiunea de denunţ şi, în câteva cazuri, găzduirea „în diferite locuri”, după condamnarea lor în procesul „Sumanelor Negre”, a lui Horia Măcellariu şi Ioan Bujoiu.

Lichidarea M.N.R. a continuat şi cu alte procese. Conducătorul pe ţară al tine­re­tului naţional liberal, Mihail Fărcăşanu, conda­mnat anterior în procesul „Suma­nelor Negre”, a fost judecat într-unul din „procesele-anexă” ale cauzei M.N.R. Astfel, Fărcăşanu a fost condamnat, în contumacie, alături de alte 46 persoane, prin sentinţa nr. 2 159/10 decembrie 1948 a TMB. Actele acestui proces vorbesc despre o altă organizaţie, „Rezistenţa spirituală”, căreia i se atribuie un caracter (para)militar mai pronunţat decât în cazul M.N.R., datorită „secţiei militare” de care răspundea mr. (r) Ioan Tobă, instruit în Germania de celebrul Otto Skorzeny. Liderii organizaţiei sunt însă aceiaşi cu ai M.N.R. Este posibil ca autorităţile comuniste să fi preferat „fracţionarea” acţiunii judiciare pentru a crea impresia unui număr de organizaţii „teroriste” mai mare decât în realitate. Securitatea putea „puncta” la capitolul eficienţă preventivă, iar guvernul putea arunca pe umerii „teroriştilor” vina pentru greutăţile din ţară, justificând şi înăsprirea măsurilor represive.

De tineretul naţional liberal sunt legate alte două procese aflate în legătură cu problema M.N.R. Grupul format de către Laura Săulescu şi Gheorghe Dobrescu cuprindea „tineri, în mare majoritate liberali, brătienişti”. Lotul a fost judecat şi condamnat prin sentinţa nr. 2 237/ 20 decembrie 1948 a TMB. Au fost condamnaţi nouă tineri, doi dintre ei, Dan Ottulescu şi Şerban Zoner, primind pedepse mult mai mari decât ceilalţi şapte. Procesul s-a dovedit un fiasco, toţi nouă fiind judecaţi în lipsă.

Aşa-numita „grupare Marna” fusese ini­ţiată de avocatul liberal Aurel Mărgi­nea­nu, care, conform rechizitoriului, „a avut legătură cu Fărcăşanu pe linia M.N.R. în 1946 şi a fost să discute această problemă şi cu Aldea”. Prin sentinţa nr. 129/11 februarie 1950 a TMB, au fost condamnate 8 persoane, implicate în acţiune, inclusiv în tentativa de formare a unui partid creştin-social.

Rolul M.N.R. rămâne controversat în istorio­gra­fia românească. După unele opinii, a fost o mişcare cu largă suprafaţă militară şi intelectuală, care a încercat organizarea rezistenţei împotriva ocupaţiei sovietice şi a regimului comunist. După alţi specialişti, nu a fost decât o creaţie a Securităţii. Cu toate acestea, M.N.R. a fost o realitate, chiar dacă una manifestată mai mult ca intenţie decât ca structură bine organizată. Conducătorul ei nominal, fără a fi recunoscut de toţi cei implicaţi în rezistenţa pe cale de coagulare şi fără a cunoaşte, la rândul său, toate tentativele similare de grupare a rezisten­ţilor, a fost, de conivenţă cu Palatul Regal, grl. Aurel Aldea. Aşa cum se apreciază în Decizia nr. 2 din 18 noiembrie 1946: „Toate organi­za­ţiile subversive de mai sus au fost cunoscute cu încetul de inculpatul general de corp de armată rez. Aldea Aurel, care a căutat să le dirijeze după un singur plan şi într-o singură mişcare de rezistenţă, denu­mită «Mişcarea Naţională de Rezis­tenţă» abreviat «M.N.R.»”.

Un alt argument în sprijinul ideii nonexistenţei M.N.R. venea chiar din declaraţiile unora dintre cei acuzaţi pentru apartenenţă la organizaţie, care subliniau că nu-şi cunoşteau toţi colegii de anchetă, uneori, nu îi cunoşteau deloc sau, în orice caz, nu îi cunoşteau pe şefii organizaţiei. Acesta este însă un argument firav, anulat şi el de modul de organizare a grupurilor afiliate la M.N.R. Peste tot, din Bucureşti până, de exemplu, în Maramureş, grupu­rile erau organizate în mod „nuclear”, tocmai pentru a împiedica deconspirările şi căderile facile. Membrii diferitelor organizaţii afiliate nu se cunoşteau între ei, iar dincolo de propriul nucleu „sub­versiv” îşi cunoşteau, de regulă, doar şefii direcţi, care erau şi iniţiatorii nucleelor pe care le conduceau.

În cadrul tineretului naţional-liberal a existat o formă similară de organizare, numită „cercuri”. Un cerc era format din 10 membri, la apariţia celui de-al unspre­zecelea cercul se diviza în două părţi. Toate aceste precauţii n-au putut împiedi­ca descoperirea şi anihilarea aproa­pe totală, de către Securitate, a organizaţiilor de rezistenţă.

În declaraţiile lui Ioan Bujoiu există o interesantă definiţie dată componentei subversive a activităţii M.N.R.: „Consider că caracterul subversiv al mişcării noastre se situează prin iarna 1946-iarna 1947, epocă la care, după terminarea procesului gen[eralului] Aldea, organizaţiile dlor V. Brătianu, Gh. Manu şi amiral Măcellariu au căutat să se apropie iar de «grupul» nostru. Luarea de contact cu şefii acestor organizaţii, la diverse date, persoane care trăiau în clandestinitate, constituie carac­te­rul de subversivitate”.

Surprinzător este că în amintirile unor supravieţuitori ai fenomenului M.N.R., imaginea organizaţiei este la fel de amplificată, ca şi cea din în documentele Securităţii. Potrivit lui Oprea Tărăban, membru în M.N.R.-Dobrogea, Mişcarea era evaluată la 70 000-100 000 membri, con­du­cătorul ei pe ţară fiind Mihai (?!) Bujoiu, iar finanţator ing. Ilea. Tărăban mai spune că Bujoiu ar fi părăsit România în 1949. Bujoiu, condamnat în 1948, a fost cumva confundat cu Auschnitt, singurul care reuşise să se salveze, după toate pro­ba­bi­lităţile, cu complicitatea autorită­ţilor, încă din 1946. Deşi a existat tentaţia de a considera M.N.R.-Dobrogea ca o creaţie a Securităţii, documentele recent identificate confirmă existenţa organizaţiei, care pare să fi fost creată prin intermediul „grupării Marna”. Dacă ancheta organiza­ţiei dobro­gene constată legăturile cu liderul acesteia, avocatul Aurel Mărgineanu, cercetările din 1948 asupra grupului „Marna” reliefau că ing. Ilea făcea repetate „delegaţii prin Dobrogea”, şi că dispunea acolo de un „nucleu”. Ing. Ilea, care venise în grupul lui Mărgineanu ca apolitic, nu a făcut parte dintre cei condamnaţi prin sentinţa nr. 129/1950, aceasta fiind o explicaţie posibilă a descoperirii atât de târzii a nucleului său din Dobrogea, în condiţiile respectării unei conspirativităţi destul de stricte. Într-un Raport din 26 mai 1948, se afirmă despre Ilea: „Fost legionar, este dat de Mărgineanu ca făcând parte din grup, fără a şti ce a realizat”. Despre Aurel Mărgineanu se afirmă că el „conducea şi alte grupe neidentificate”. La nivel regional, Ilea pare să fi reprezentat un prototip al lui Ioan Bujoiu, finanţatorul rezistenţei şi este posibil ca el să fie personajul salvat prin evaziune, în 1949 sau mai devreme.

Se poate spune că M.N.R. a fost o „rezervă strategică” larg agreată de opo­ziţia politică şi, înaintea instalării guver­nului Petru Groza, de cercuri guver­na­­mentale, în eventualitatea izbuc­nirii unui război general între cei doi poli ideologici ai lumii postbelice. Performanţa slabă a mişcării este direct legată de infirmarea aşteptărilor privind izbucnirea conflictului armat.

M.N.R. nu a avut un caracter antina­ţi­onal, motivaţia ei fiind emina­men­te patrio­tică, dar nici unul extremist sau legionar, deşi, aşa cum au motivat autori­tă­ţile, printre membri se numărau şi foşti legionari.

Au existat şi procese ale variantelor regionale ale M.N.R. În Oltenia, o astfel de organizaţie s-a numit chiar Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia (MNRO). Aceasta dispunea, aidoma organizaţiei-mamă, de un comitet de coordonare şi avea în compunere mai multe grupuri autonome. Conţinea, de asemenea, o componentă militară puterni­că, reprezentată şi prin comandantul MNRO. „Aurel Aldea al Olteniei” era, judecând din această perspec­tivă, grl. Ioan (Iancu) Carlaonţ. Membrii lotului Carlaonţ au fost condamnaţi prin sentinţa nr. 928 din 14 iulie 1949 a TM Craiova privind următoarele pedepse: Iancu Robu, 20 de ani de temniţă grea, grl. Ioan Carlaonţ, 15 ani de temniţă grea, Radu Ciuceanu, 15 ani de temniţă grea, Sergiu Mandinescu, 12 ani de temniţă grea, Vlad Drăgoescu, 12 ani de temniţă grea, protosinghel Gherasim Iscu, 10 ani de temniţă grea. Este evidentă analogia, până la identificare, a scopurilor şi a tacticii adoptate de M.N.R. şi, respectiv, a MNRO. În mod surprinzător, sentinţa nu pomeneşte nimic despre M.N.R., însă face referire la intenţia MNRO ca „la momentul potrivit să facă legătura cu alte organizaţii subversive, coordonându-şi întreaga activitate în vederea atingerii aceluiaşi ţel [de] terorism şi sabotaj”. Procesul de la Craiova era, evident, o „completare regională” a procesului M.N.R.

Acţiunea de distrugere a rezistenţei în diverse regiuni ale ţării fusese mult uşurată de faptul că represiunea începuse cu vârful organizaţiei, nu cu membrii ei de rând, încă din 1946. După refacerea parţială a comandamentului, distrus odată cu „afacerea Sumanelor Negre”, lovitura decisivă a fost aplicată în 1948. Arestarea comandamentului, care funcţionase pen­tru scurt timp, a dus la eşecul tentativelor de organizare a rezistenţei la nivel naţio­nal. Autorităţile au descoperit diverse „avataruri” ale M.N.R. şi după câţiva ani. În Dobrogea, de pildă, un astfel de proces s-a finalizat prin sentinţa nr. 138/ 4 martie 1952 a TM Constanţa, inculpaţii fiind condamnaţi pentru vina că „au făcut parte şi au activat în organizaţia subversivă de tip fascist M.N.R.”.

Pe lângă variantele regionale, Securita­tea a identificat şi forme locale, uneori cu nume puţin schimbat, păstrând, însă, ace­leaşi iniţiale. Printre acestea, aşa-numita M.N.R. din Brăila, ce pare să se fi format în ianuarie 1948, fiind descoperită şase luni mai târziu, în urma unei percheziţii la domiciliul lui Marcel Mladin. În urma cercetărilor, „s-a constatat că este vorba de o organizaţie subversivă legio­nară, care sub numele de «Mişcarea Naţională Română», avea drept scop răsturnarea actualului regim democratic, împie­di­carea dezvoltării ideologiei Partidului Muncito­resc Român şi săvârşirea de acte de sabotaj şi atentate contra oamenilor politici din aparatul de guvernare”. Printre activităţile demarate se menţionează şi „culegerea informaţiilor de la autorităţi”. Deşi în cuprinsul sentinţei nu se face nici o referire la M.N.R., procurorul constată că „această organizaţie a fost îndrumată de alte organizaţii subversive şi că erau [era] unelte ale [o unealtă a] acestora”. Procesul M.N.R.-Brăila s-a finalizat prin sentinţa nr. 70/ 28 ianuarie 1949 a TM Galaţi, privind un lot de 17 acuzaţi în frunte cu Marcel Mladin. Doar unul singur din acest lot a fost achitat.

Organizaţiile locale incipiente de tip M.N.R. s-au extins şi în mediul rural, un caz interesant înregistrându-se în zona Neamţului. În comunele din această zonă au avut loc numeroase arestări în 1949, în mare măsură printre tinerii ce-şi afirmau convingerile patriotice şi căutau, aproape instinctiv, formele posibile de grupare. Cei din „districtul” Ceahlău fuseseră acuzaţi de formarea aşa-numitelor „verigi”, reunite într-o organizaţie numită „Frăţia de Arme”. Amănunte despre tentativele de organizare a rezistenţei în judeţul Neamţ se regăsesc în memoriile lui Neculai Popa. Memorialistul situează apariţia nucleelor de rezistenţă prin 1948, punându-le în legătură cu activizarea Mişcării Legionare şi cu zvonurile despre iminenţa unui război între Uniunea Sovietică şi anglo-americani, zvonuri ce au circulat insistent mai ales în 1951-1952. Spre deosebire de Grigore Caraza, Neculai Popa identifică şi contri­bu­ţia indirectă a M.N.R. la consolidarea acestor grupuri, în special prin aportul legionarilor tineri: „Ştirile care circulau privind declanşarea unei rezistenţe armate împotriva comunismului în unele regiuni ale ţării, puse pe seama Sumanelor Negre sau a grl. Aldea, au încurajat tineretul, dar, necunoscând pregătirile ce se făceau prin unităţile F.D.C. [Frăţiile de Cruce] în şcolile din Piatra Neamţ, au început să se organizeze din proprie iniţiativă. Astfel a procedat Renescu Ioan Alexandru, elev în clasa VIII (XII) a Liceului «Petru Rareş» din Piatra Neamţ, împreună cu Chiselef Niculai, absolvent al aceluiaşi liceu, care au înfiinţat în vara anului 1947 organizaţia «Mişcarea de Rezistenţă a Tineretului din România» (M.R.T.R.), stabilind în acelaşi timp şi un statut”. Autorul arată însă că şi Securitatea a avut un rol în „legiona­ri­za­rea” fictivă a unor organizaţii nemţene, dând în acest sens chiar exemplul lui Grigore Caraza.

Tipologia proceselor tip M.N.R. este confirmată şi de cazul rezistenţei din zona Neamţ. Neculai Popa a remarcat conexa­rea mai multor grupuri în loturile judecate, succesiv, de TM Iaşi. Cazul Neamţului este interesant datorită existen­ţei unor surse memorialistice, prin interme­diul cărora atmosfera socială din aşezările mici poate fi reconstituită cu oarecare acurateţe, şi prezenţei masive în zonă a legionarilor din generaţia tânără, aflaţi la o mare distanţă geografică de conducerea centrală a mişcării, şi la adăpost de culpa morală a participării la acţiunile violente ale acesteia de dinainte de 1942.

Căile prin care rezistenţii tip M.N.R. vor fi încercat să se coaguleze rămân însă prea puţin cunoscute. Sunt mai uşor de urmărit numele persoanelor implicate. De pildă, unul din viitorii protagonişti ai reeducării violente de la penitenciarul Piteşti, Cornel Pop, student la Facultatea de Medicină din Cluj, a fost arestat la Oradea, în 1949, pentru apartenenţă la o „organizaţie subversivă”. Arestările ope­rate în 1948-1949 în zonele Iaşi şi Neamţ se află la originea iniţială a experimentului reeducării, primele contingente supuse acestui tratament, într-o formă mult mai blândă, regăsindu-se în închisorile de la Galata şi Suceava.

Paralel cu „secţiile” regionale, Securi­tatea instrumenta şi procesele diverselor „anexe” ale M.N.R., în loturi succesive. Este de menţionat sentinţa nr. 35/ 10 ianuarie 1949 a TMB, prin care erau condamnaţi 23 acuzaţi prezenţi şi 2 în contumacie. Lotul avea o coloratură legio­nară clară, incluzând reprezentanţi impor­tanţi din anii 1940 ai acestei organizaţii, Valeriu Negulescu, Ioan Rusu, Mircea Nicolau. Atribuind organizaţiei de rezis­ten­ţă tiparul organizatoric al Mişcării Legionare, procurorul militar a formulat acuzaţii destul de imprecise. Cea mai importantă şi mai des invocată se referea la spionaj, activitate ce ar fi fost îndrumată de Negulescu, acesta centralizând infor­ma­­ţii­le „cu privire la starea militară poli­tică, economică, socială şi militară” şi furnizându-le personal cadrelor spiona­ju­lui american. Grupul este caracterizat cu expresia binecunoscută ca o „organizaţi­u­ne de tip fascist, politică şi paramilitară”, însă referirile din sentinţă sunt la o sumedenie de organizaţii sau nuclee exis­ten­te simultan, conduse în diferite perioa­de de diverşi membri ai lotului. Până la urmă, rolul, ca şi locul acestei organizaţii în cadrul M.N.R., o denumire care nu apare în sentinţă, este nebulos, el fiind doar aluziv menţionat.

Este evident că procesul Popp-Bujoiu a urmărit, în timp, destinele multora. La 4 ianuarie 1950, DGSP emitea un ordin în care actele acestui proces se revelau ca o „bază de lucru” pentru noi arestări: „Identificaţi arestaţi şi înaintaţi D.G.S.P. pe numitul Tătăranu Costel, fruntaş din P.N.L. implicat în procesul Pop-Bujoiu, fost de profesie avocat”. Au existat numeroase cazuri de acest gen, uneori datorită perpetuării unor confuzii din evidenţele Securităţii.

Acelaşi proces Popp-Bujoiu a avut consecinţe târzii şi în alte democraţii populare din Europa de Est. În perioada noiembrie 1953 – aprilie 1954 s-au făcut cercetări atât asupra lui Alexandru Popp, cât şi asupra a patru persoane care lucraseră, în perioada 1942-1948, ca secretare ale lui Popp la Societatea „Reşiţa”. Fusese vizat pentru „cercetări şi audieri” similare şi inginerul Manciu, însă „s-a stabilit că acesta a decedat în închisoare”. Cercetarea viza pe un anume inginer cehoslovac Bulina, care lucrase ca inginer la Reşiţa, în perioada 1942-1945. Rezultatele anchetei au fost însă extrem de modeste. Toate secretarele negaseră că l-ar fi cunoscut pe Bulina, iar Alexandru Popp a înşirat o sumă de banalităţi lipsite de orice relevanţă, menţinându-şi, astfel, stilul sobru din declaraţiile făcute în timpul propriei anchete. Întregul material al cercetărilor a fost trimis „organelor Securităţii Republicii Cehoslovace”. Acest „supliment de anchetă” fusese efectuat chiar la solicitarea serviciului secret cehos­lovac prin radiograma nr. 23/ 53/ 14 octombrie 1953. Solicitarea era urma­rea ares­tării, în Cehoslovacia, a inginerului Bulina, semnalat a „avea contact cu cetă­ţe­nii români ing. Manju [Manciu Corneliu] şi ing. Pop, care au fost condamnaţi în România pentru o activitate vătămătoare”.

Deşi n-a avut şansa unor reconstituiri literare timpurii, prin care să influenţeze memoria socială atât de puternic precum, bunăoară, procesul din 1960, zis „al intelectualilor”, cunoscut şi ca „lotul Noica-Pillat”, „aface­rea” M.N.R. a avut un rol substanţial în escaladarea proce­se­lor politi­ce, benefi­ciind de „prelungiri” judiciare şi marcând numeroase destine. Memoriile lui Dan Brătianu constituie singura mărturie nemijlocită asupra unui proces ce a constitu­it urmarea directă de­cla­ra­tă a procesului M.N.R. început în 1950 şi încheiat prin sentinţa nr. 730/ 17 iulie 1950 a TMB, proce­sul a fost conce­put ca judecată a principalilor colaboratori ai lui George Manu în activitatea subversivă. Lotul a fost compus din nouă persoane: Dan Constan­tin Zamfirescu, Virgil Antonescu, Dan Brătianu, Gheor­ghe Penciulescu, Mihail Delescu, Eugen Burlacu, Ion Şerban Cantacuzino, Ion Zurescu şi Florin Ionescu. Numitorul comun se regăsea în relaţiile acuzaţilor cu George Manu. Greutatea acuzării a fost pusă pe organizaţia subver­sivă. Dan Zamfirescu, fost legionar, a cărui partici­pare la rezistenţă fusese deja consta­tată în ancheta M.N.R., a fost considerat şeful lotului.

În înţelegerea fenomenului rezistenţei antisovietice/anticomuniste există şi con­fu­zii terminologice, precum aceea că în România de după 1945 nu a existat un război de partizani şi nici o insurecţie anticomunistă/antisovietică.

Rezistenţa armată, a avut ca motivaţie iniţială antiso­vie­tismul, trecând apoi la o manifestare vădit anticomunistă. Este adevărat că rezistenţa armată anticomu­nistă a fost un fenomen marginal, care nu a antrenat mase mari de oameni. Neavând şanse să răstoarne regimul comunist care era susţinut de trupele sovietice din ţară, rezistenţa anticomunistă nu putea oferi o soluţie viabilă. La fel de adevărat este că rezistenţa armată a avut un potenţial remarcabil, mai ales în primii ani, care însă nu a putut fi fructificat din cauza lipsei sprijinului extern. În acest registru se interpretează dorinţa din acei ani: „Vin americanii!”. Lipsa unei implicări serioase a aliaţilor occidentali, dublată de consoli­darea internă a regimului comunist, a dus la înfrângerea definitivă a rezistenţei armate, spre sfârşitul anilor 1950. Dacă zdrobirea revoluţiei de la Budapesta din 1956 le-a tăiat rezistenţilor orice urmă de elan, risipind ultimele iluzii în legătură cu intervenţia occidentală, retragerea trupelor sovietice din 1958 le-a luat şi o parte din motivaţie. Decisivă în privinţa demorali­ză­rii rezistenţei anticomuniste din România, atât cât mai rămăsese la acea dată, a fost conferinţa marilor puteri de la Geneva din 1955, când a devenit clar că războiul nu mai era nici posibil şi nici dorit.

Represiunea împotriva M.N.R. a avut şi o dimensiune birocratică. În Planul de muncă pe intervalul 1 octombrie – 7 noiembrie 1949, întocmit pe regiuni, Securitatea constata realizarea arestărilor doar la 80% din cifra propusă (2 728, faţă de 3 373), deşi în câteva regiuni planul fusese îndeplinit integral sau chiar depăşit. S-a declanşat o adevărată „întrecere socia­lis­tă pe ramură”. „În cadrul întrece­rilor socialiste şi ca urmare a planului de muncă întocmit de Direcţiunile Regionale de Securitate din ţară pentru perioada 1 octombrie – 7 noiembrie 1949, pe linia de cercetări, apreciindu-se munca depusă de unităţile noastre pentru realizarea planului propus, atât din punct de vedere cantitativ, cât şi calitativ, putem considera că pe baza rezultatelor obţinute, Direcţiunile Regio­nale de Securitate s-au clasificat după cum urmează”. În Refe­ratul din 2 noiembrie 1949 întocmit de organele de Securitate se preciza că nu numărul de lucrări a fost criteriul pentru întocmirea clasamentului. „Această clasifi­ca­re s-a făcut ţinându-se seama de numărul de reţinuţi cercetaţi şi trimişi în Justiţie de fiecare Regională pe perioada de timp menţionată, după calitatea anchetelor şi după modul cum au fost întocmite dosarele pentru Justiţie”. Prin „calitatea anchetei”, Securitatea înţelegea mai ales numărul de complici descoperiţi, în urma interogatoriilor. Astfel, apăreau confuzii, chiar hilare. De pildă, varianta extinsă a Planului menţiona, printre reţinuţi, şi 8 compo­nenţi ai „lotului Pop-Bujoiu”: Nicolae Filipescu, Dumitru Gr. Petrescu, Radu Sturza, Mircea Iarca, Eugen Ghimicescu, Dumitru M. Ionescu, Ilie Fărcăşescu, Emilian Ionescu. Având în vedere că lotul Popp-Bujoiu fusese condamnat cu un an mai înainte, avem o dovadă în plus că lotul M.N.R. fusese conceput ca o întreprindere largă şi trans­format într-un proces judiciar fragmentat doar din punct de vedere birocratic în diverse loturi. În Planul de muncă până la 7 noiembrie 1949, datat 3 octombrie 1949, şase din cei opt incluşi în „lotul Pop-Bujoiu” sunt menţionaţi ca reţinuţi „în grupul Maniu”. Este posibil ca eroarea să fi fost inspirată de asemănarea dintre numele Maniu şi Manu. La acea dată era în pregătire procesul colaboratorilor lui Manu, acesta fiind, de altfel, anchetat în aceeaşi perioadă cel puţin în legătură cu unul din cei şase, Emilian Ionescu. În rest, Planul de muncă citat era unul foarte precis, indicând în dreptul tuturor celor reţinuţi ziua sau zilele când aceştia „vor fi anchetaţi şi terminaţi”.

Bibliografie: ACNSAS, fond Penal, dos. nr. 8, nr. 281, nr. 776, nr. 815; AMJ, D.I.M., fond Penal, dos. nr. 18, nr. 14900, nr. 16156, nr. 16163, nr. 16878, nr. 17349; Dan M. Brătianu, Martor dintr-o ţară încătuşată, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1996; Nistor Chioreanu, Morminte vii, Institutul European, Iaşi, 1992; Radu Ciuceanu, Intrarea în tunel. Memorii, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1991; idem, Mişcarea Naţională de Rezistenţă din Oltenia, vol. I, 1947-1949, INST, Bucureşti, 2001; Radu Ciuceanu, Octavian Roske, Cristian Troncotă, Începuturile Mişcării de rezistenţă în România, vol. I, 11 aprilie 1945 – 31 mai 1946, INST, Bucureşti, 1998; eidem, Începuturile Mişcării de rezistenţă în România, vol. II, 1 iunie-18 noiembrie 1946, INST, Bucureşti, 2001; Horia Măcellariu, În plin uragan. Amintirile mele, Editura Sagittarius, Bucureşti, 1998; Neculai Popa, Represiune şi rezistenţă în Ţinutul Neamţului, Editura Vremea, Bucureşti, 2000; Procesul grupului de complotişti, spioni şi sabotori. Textul complect al dezbaterilor care au avut loc în faţa Tribunalului Militar din Bucureşti de la 27 octombrie la 2 noiembrie 1948, Editura de Stat, Bucureşti, f.a.; Testis Dacicus (George Manu), În spatele Cortinei de fier. România sub ocupaţie sovietică, Editura Kullusys, Bucureşti, 2004.

SILVIU B. MOLDOVAN, totalitarism.ro