X

23 octombrie. 48 de ani de la trecerea la Domnul a părintelui Constantin Sârbu, mărturisitor în temnițe. A fost deshumat și are sfinte moaște

Vă invităm să ne urmăriți pe o altă pagină de Facebook, căci cea veche este inutilă fiind obturată de algoritmii lui Zuckerberg. Noua pagină poate fi accesată AICI.

Luni, 23 octombrie, se împlinesc 48 de ani de la trecerea la Domnul a părintelui Constantin Sârbu, mărturisitor în temnițele comuniste. 

Părintele Constantin Sârbu a fost arestat și condamnat la 8 ani de închisoare în anul 1954. A trecut prin penitenciarele de la Jilava (1954-1955), Gherla(1956-1962) și Dej (1955) și lagărele de muncă de la Poarta Albă (1955-1956) și Salcia (1959), primind şi 2 ani de domiciliu obligatoriu în Bărăgan.

După eliberare, în anul 1964, părintele Constantin Sârbu a fost numit paroh la Biserica Sapienţei din Bucureşti, acolo unde se află și mormântul părintelui.

Foto: RostOnline

Miercuri, 18 octombrie, la aproape 50 de ani de la trecerea la Domnul, părintele Constantin Sârbu a fost deshumat. Potrivit mărturiilor mai multor participanți la acest eveniment, trupul părintelui răspândea bună mireasmă.

Mărturia părintele Gheorghe Calciu, despre părintele Constantin Sârbu:

„Am ajuns la Biserica Sapienţei, despre care știam numai din auzite. Am găsit o biserică plină, majoritatea fiind oameni în vârstă, foști colegi de închisoare, persoane necunoscute, dar și destul de mulţi tineri. Nu era o atmosferă formală, ca la celelalte biserici, ci plutea în aer o pace și o preocupare de rugăciune mai puţin obișnuită decât în alte părţi.

Înţelegeam că aceasta era acţiunea duhovnicească a Părintelui Sârbu, pe care o impunea, nu prin cuvinte imperioase, nici prin mustrări frecvente, ci prin felul lui domol și cald de a fi, prin suflul de credinţă și dragoste ce răzbătea din întreaga lui fiinţă. Credincioșii m-au primit fără ostentaţie și fără suspiciune, fără să știe cine sunt. Ospitalitatea duhovnicească a Părintelui se transmisese tuturor. Era un fel de zumzet duhovnicesc neauzit, o fervoare pe care numai sufletul o putea prinde, o grijă pentru mântuire și de gospodărire a locașului, la fiecare credincios în parte.

La miruit, Părintele mi-a vorbit cu căldură, fără mirare și fără reproș, ca și cum sâmbătă mi-ar fi spus să trec pe la biserică iar eu duminică am și venit. Avea un dar de a desfiinţa timpul și de a anula jena celui cu care vorbea, punând totul pe planul comunicării reale și al unei înţelegeri care numai cere explicaţii. Am mers din când în când pe la Sapienţei, la câteva luni odată și în totală neafișare. Biserica arăta tot mai frumoasă, curtea și clădirile din jur arătau că o mână și un gospodar se ocupă de ele. Apoi am întrerupt.

Terminasem facultatea, eram profesor într-un cartier îndepărtat și aproape am întrerupt venirea la Biserica Sapienţei. Auzisem că Părintele ar fi blonav, dar nu am dat importanţă, ca și cum lui nu i se putea întâmpla nimic. Apoi am aflat că Părintele a murit. Cred că m-a anunţat Părintele Voicescu. Am fost numai la priveghi. Am văzut credincioși rugându-se, mulţi plângeau ca după o persoană din familie, feţele erau palide și îngrijorate, ca ale unor copii orfani care nu știau ce se poate întâmpla cu ei. Pentru mine, murea un Părinte duhovnicesc, un preot care marcase, cu blândeţea și dragostea lui, începutul vieţii mele de om liber, un fel de înger care stătuse mereu, cu răbdare și perseverenţă, neștiut de mine, lângă inima mea și despre care aflasem abia acum, când nu mai era.

Nu am putut merge la înmormântarea Părintelui; aveam oră la școală. De atunci până acum, m-a fulgerat câteodată gândul la Părintele, mai cu seamă după ce am intrat a doua oară în închisoare și aveam nevoie de ajutorul celor pe care îi iubisem, mă ajutaseră și puteam să-i chem acum înajutor. De multe ori, revăzând în duh pe toţi acești oameni care mă puteau întări în suferinţa mea, îl întâlneam pe Părintele Constantin Sârbu, cu zâmbetul lui permanent, cu o anumită timiditate, vedeam lumina care iradia pefaţa lui, câteodată discutam cu el, așa cum discutam cu mama și cu tata mutaţi de mult la cele veșnice – și mă simţeam întărit.”

Biserica Sapienței se află pe strada Sapienței, nr. 5, în București.

Reclame

Sistemul vrea să ne reducă la tăcere! Sprijiniți OrtodoxINFO!

Ne străduim să menținem viu acest site și să vă punem la dispoziție informații care să facă lumină în provocările pe care le trăim. Activitatea independentă a OrtodoxINFO funcționează strict cu ajutorul cititorilor, din acest motiv vă cerem acum ajutorul. Ne puteți sprijini printr-o donație bancară sau prin PayPal, completând formularul de mai jos.



Mulțumim celor care ne-au ajutat până acum!

2 comentarii

  1. CHUDO

    Minunea (2009) – film ortodox dupa o poveste adevarata.

    Chudo – Minunea – este un film rusesc bazat pe fapte reale.

    Filmul infatiseaza una dintre minunile Sfantului Nicolae, care a creat multa tulburare in randul comunistilor, incordati foarte tare in a o ascunde si a o trece in uitare, a fost cea petrecuta in ziua de 31 decembrie 1955, in localitatea ruseasca Kuibisev, Rusia (actuala denumire a localitatii este Samara), pe strada Cikalov, nr. 84, 31.

    In noaptea de Anul Nou, la o petrecere intre tineri, o fata numita Zoia a inceput a dansa cu icoana Sfantului Ierarh Nicolae, datorita faptului ca prietenul ei, numit tot Nicolae, intarzia sa apara.

    In numai cateva clipe, un zgomot nefiresc a zguduit incaperea, iar o lumina orbitoare a tulburat privirea celor prezenti. Rezultatul: fata a ramas incremenita precum o piatra cioplita, cu icoana Sfantului Nicolae in brate.

    Medicii, chemati de urgenta, au ramas fara raspuns, nici unul dintre ei nemaivazand si nemaiauzind despre asa ceva. Nici macar acele de seringa nu puteau patrunde in trupul fetei. Impietrirea fizica a Zoiei a durat vreme de patru luni, in care comunistii, aflati la putere, s-au straduit a tainui minunea pe cat le-a stat in putere. Dupa trecerea celor patru luni, vreme in care multime de oameni s-au intors la dreapta credinta a Bisericii Ortodoxe, botezandu-se, Sfantul Nicolae o va ierta pe cea care i-a batjocorit sfanta icoana. Dupa aceasta minune a fost realizat si un film, numit „Minunea” (in limba rusa, „Chudo”).

    Filmul este inspirat din viata reala si povesteste o minune a Sfantului Nicolae, care s‑a petrecut in anul 1956 intr-un mic orasel rusesc. In scrierile ortodoxe minunea este cunoscuta sub numele “Zoia cea de piatra”. Datorita regimului comunist, care a facut tot posibilul ca minunea sa fie ascunsa , filmul a fost realizat abia in anul 2009 de catre regizorul rus Alexandru Proshkin. Zoia avusese o relatie cu un ziarist insurat care ii promisese ca o ia de nevasta. Dorind sa dea o petrecere de Anul Nou si fiind atee, fata ii cere mamei sale sa stranga icoanele vechi de pe pereti. Femeia le strange, mai putin icoana Sfantului Nicolae, si le da preotului din sat. In noaptea Anului Nou , luati de bautura , petrecerea se incinge, cei prezenti incepand sa o intrebe unde ii este prietenul, pe care il chema Nicolae.
    Atunci fata ia in deradere icoana Sfantului Nicolae si incepe sa danseze cu ea spunand ca el este prietenul ei. In numai cateva secunde se aude un zgomot si o lumina ca de fulger, casa se zguduie, iar fata ramane incremenita cu icoana in brate. Impietrirea fizica a fetei a durat 4 luni de zile, au fost chemati toti: politie, securitate, membri de partid, medici si in final preoti. Acele seringilor nu intrau in corpul fetei, si nu a putut fi mutata sub nici un chip din locul respectiv, desi era vie, respira, fata a ramas incremenita , fara sa bea sau sa fie hranita, nici macar caldura nu se mai facea in casa , timp de 4 luni de zile cand in final Sfantului Nicolae i s‑a facut mila de ea si a readus‑o la normal.
    Chudo 2009 Minunea Film Ortodox – YouTube
    https://m.youtube.com/watch?v=JNG2fraAdj4

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Back to top button