Duminica Vameșului și Fariseului. Omilia Sf. Ignatie Briancianinov: Despre rugăciune şi pocăinţă

În Evanghelia citită acum este înfăţişată rugăciunea vameşului, ce i-a atras acestuia milostivirea lui Dumnezeu. Rugăciunea aceasta stătea în următoarele câteva cuvinte: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului (Luca 18, 13). Vrednic de luare-aminte este şi faptul că această scurtă rugăciune a fost ascultată de Dumnezeu şi că ea a fost rostită în templu în timpul slujbei, când se citeau şi se cântau psalmi şi alte rugăciuni. Rugăciunea aceasta a fost încuviinţată de Evanghelie şi dată ca pildă de rugăciune: să o cercetăm cu evlavie este pentru noi o datorie sfântă.

De ce n-a ales vameşul – pentru a-şi revărsa inima înaintea lui Dumnezeu – vreun psalm măreţ şi umilicios, ci s-a folosit de o rugăciune atât de scurtă, şi de ce o repeta numai pe aceasta de-a lungul întregii slujbe? Iată răspunsul, pe care l-am luat de la Sfinţii Părinţi[6]: când odrăsleşte în suflet adevărata pocăinţă, când se arată în el smerenia şi străpungerea duhului din pricina descoperirii păcătoşeniei sale înaintea ochilor săi, el nu mai poate să grăiască multe. Adunându-se în sine, tinzându-şi toată luarea-aminte asupra nenorocitei sale stări, el începe să strige către Dumnezeu printr-o oarecare rugăciune scurtă.

Întinsă e priveliştea păcătoşeniei atunci când i-o dă Dumnezeu omului! Ea nu poate fi zugrăvită prin cuvinte meşteşugite şi multe; cel mai bine o înfăţişează suspinul şi tânguirea sufletului, îmbrăcându-se în cuvinte cât mai scurte şi cât mai simple. Cel ce doreşte să descopere în sine adâncul simţământului pocăinţei întrebuinţează pentru atingerea acestei stări o rugăciune scurtă, rostind-o cu cât mai multă luare-aminte şi evlavie. Părăsirea multei grăiri, fie aceasta şi de cuvinte sfinte, ajută minţii să scape în chip deplin de împrăştiere şi să tindă cu toată puterea sa spre vederea de sine. „În rugăciunea ta să nu-ţi îngădui a grăi multe”, a zis Sfântul Ioan Scărarul, „ca mintea ta să nu se abată spre cercetarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului L-a plecat pe Dumnezeu spre milostivire şi o singură spusă plină de credinţă l-a mântuit pe tâlhar. Multa grăire în rugăciune deseori duce mintea la împrăştiere şi nălucire, iar puţina grăire de obicei o adună”[7].
Din pricina folosului cum nu se poate mai mare pe care îl aduce rugăciunea scurtă, cu luare-aminte, adunată, Sfânta Biserică îndeamnă pe fiii săi să se deprindă la bună vreme cu o oarecare rugăciune scurtă. Celui ce s-a deprins cu o altfel de rugăciune îi este lesne să se roage în orice loc şi în orice vreme: poate striga către Dumnezeu şi călătorind, şi stând la masă, şi lucrând, şi aflându-se în societate. Când nu poţi să te rogi cu gura, te poţi ruga cu mintea, în această privinţă e limpede cât de îndemânoasă e rugăciunea scurtă: când ai treabă, lesne poţi pierde noima şi firul unei rugăciuni mai întinse, în timp ce rugăciunea scurtă se păstrează neştirbită întotdeauna.

Lăsându-o pentru o vreme, putem să ne întoarcem la ea fără vreo greutate. Chiar şi în timpul slujbelor e de folos să repetăm în cămara sufletului o rugăciune scurtă: aceasta nu doar că nu împiedică luarea-aminte la rugăciunile citite şi cântate în biserică, ci chiar ne ajută, păzindu-ne mintea de împrăştiere, să luăm aminte la ele cu multă râvnă. Dacă mintea nu va fi ţinută în vederea şi cercetarea de sine prin rugăciunea scurtă, ce umple sufletul de simţământul pocăinţei, ea se lasă uşor cuprinsă de împrăştiere; în timpul slujbelor, nemailuând aminte la cele ce se citesc şi se cântă, se abate la cugetări şi închipuiri deşarte. Aşa s-a întâmplat cu fariseul cel pomenit acum. El lua aminte la slujbă doar superficial şi era atras de cugetări păcătoase. Cugetările păcătoase nu numai că au făcut lipsită de orice preţ rugăciunea lui, care şi aşa era slabă, ci au şi prefăcut-o în pricină de osândire a lui. Rugăciunea fariseului a fost lepădată de Dumnezeu: fariseul a ieşit din templu însemnat cu pecetea mâniei dumnezeieşti, nepricepând şi nesimţind nenorocirea sa sufletească – şi asta fiindcă inima lui, fiind moartă pentru pocăinţă, era plină cu mulţumire de sine şi amăgire de sine. După ce rugăciunea scurtă intră în obişnuinţă prin deasa şi statornica întrebuinţare, ea devine pentru om un lucru firesc. Când luăm aminte la ceva ce ne interesează în chip deosebit, scoatem felurite exclamaţii, care nu numai că nu împiedică luarea-aminte, ci o şi adâncesc: de asemenea, după ce ne deprindem cu rugăciunea scurtă, prin ea ne arătăm împreună-simţirea şi luarea-aminte faţă de rugăciunile şi cântările pe care le auzim.

De-a lungul întregului răstimp al sfintelor Păresimi, de-a lungul tuturor slujbelor se repetă de multe ori, în auzul tuturor celor care se află în biserică, rugăciunea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului. De ce această repetare atât de deasă a uneia şi aceleiaşi rugăciuni? Ca să ne deprindem s-o spunem cât mai des. Cu acelaşi scop se repetă şi altă rugăciune scurtă: Doamne, miluieşte.

Mântuitorul lumii, Care a încuviinţat rugăciunea vameşului, mai apoi ne-a îngăduit şi ne-a dăruit a ne ruga cu numele Lui cel atot-sfânt. Rugăciunea cu numele Domnului Iisus se numeşte, atât din pricina numelui Lui, cât şi a faptului că este aşezământ al Lui, Rugăciunea lui Iisus. Când domnea Legământul cel Vechi, omul se ruga unui Dumnezeu pe Care nu îl cunoştea limpede; venind domnia unui alt Legământ, Nou, omului i s-a dat, ca o preaîmbelsugată împlinire a felului de rugăciune dinainte, a se ruga lui Dumnezeu-Omul, ca Celui care mijloceşte între Dumnezeu şi oameni, ca Mijlocitorului în Care Dumnezeirea este unită cu omenitatea, ca Mijlocitorului Care L-a lămurit pe Dumnezeu oamenilor cu amănunţimea şi plinătatea la care e în stare să ajungă înţelegerea omenească şi Care L-a făcut cunoscut pe Dumnezeu (Ioan l, 18). La fel cu rugăciunea din Vechiul Legământ: Doamne, milostiv fii mie, păcătosului sună rugăciunea din Noul Legământ: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.

Slujitorii lui Dumnezeu din Vechiul Legământ foloseau prima rugăciune; cei din Noul Legământ, deşi o folosesc şi pe aceasta, totuşi o întrebuinţează cel mai mult pe cea de-a doua, fiindcă Dumnezeu-Omului I-a plăcut să împreuneze cu numele Său cel omenesc o deosebită putere duhovnicească lucrătoare de minuni. Pentru rugăciunea neîncetată mai este folosită şi rugăciunea: Doamne, miluieşte. Ea este rugăciunea lui Iisus pe scurt şi o înlocuieşte atunci când rostirea întregii rugăciuni a lui Iisus este anevoioasă – cum ar fi în vreme de spaimă, de bucurie neaşteptată, în vreme de boală grea, în vremea unei vedenii duhovniceşti, în acest din urmă caz, strigătul: Doamne, miluieşte! slujeşte minţii drept ecou al acelor cunoştinţe harice care i se arată după curăţirea lui, întrecându-i puterea de pătrundere şi neputând fi arătate prin cuvânt[8].

Ce însemnătate are în toate aceste rugăciuni cuvântul miluieste-mă sau milostiv fii ? El arată recunoaşterea de către om a stării sale de pierzare; arată simţirea acelei mile, acelei păreri de rău pentru noi înşine pe care ne-a poruncit Domnul să le simţim şi pe care le simt foarte puţini oameni; arată lepădarea de vrednicia proprie; arată cererea milei Dumnezeieşti, fără de care nu are nădejde de mântuire cel pierdut. Mila lui Dumnezeu nu este altceva decât harul Atotsfântului Duh; noi, păcătoşii, suntem datori să-l cerem neîncetat de la Dumnezeu. „Milostiveşte-Te, Doamne al meu, de starea mea cea nenorocită în care am căzut lipsindu-mă de harul Tău şi iarăşi sălăşluieşte în mine harul Tău. Cu duh stăpânitor (Ps. 50, 13), cu Duhul puterii Tale întăreşte-mă, ca să pot sta împotrivă ispitelor aduse de către diavol şi ispitelor ce odrăslesc din firea mea căzută. Trimite-mi Duhul întregii înţelepciuni, ca să mă ridic din starea de nebunie întru care mă aflu şi să îndreptez paşii obiceiurilor mele. Dăruieşte-mi Duhul temerii Tale, ca să mă tem de Tine, cum se cuvine făpturii celei cu totul neputincioase a se teme de Marele Dumnezeu, Făcătorul său, ca având evlavie către Tine să păzesc cu sfinţenie poruncile Tale. Sădeşte în inima mea dragostea către Tine, ca mai mult să nu mă despart de Tine, să nu fiu tras cu tragere nebiruită către păcatul cel urât. Pacea Ta dăruieştemi, ca aceasta să păzească întru nestricată linişte sufletul meu, să nu îngăduie cugetelor mele a rătăci prin lume fără de trebuinţă, spre vătămarea mea, spre tulburarea mea, ca să le adune întru vedere de sine şi din aceasta să le înalţe la scaunul Tău. Dăruieşte-mi Duhul blândeţii, ca să mă înfrânez de la mânie şi răutate, să fiu mereu preaplin de bunătate faţă de fraţii mei. Dăruieşte-mi Duhul smeritei cugetări, ca să nu gândesc semeţ, să nu îmi închipui lucruri mari despre mine însumi, să nu caut lauda şi slava cea de la oameni, ci să îmi amintesc că pământ şi cenuşă sunt, fiinţă căzută, aruncată pe pământ din pricina nevredniciei mele, ce trebuie să fie scoasă din trup şi din această lume de către moarte, ce trebuie să fie înfăţişată la înfricoşătorul şi nemitarnicul Tău judeţ[9]. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul! Doamne, miluieste!”

Mulţi rostesc aceste scurte rugăciuni cu cea mai mare grabă, îngrijindu-se numai de împlinirea numărului prescris de tipic. Prin acest fel de a se ruga, ei nu îngăduie rugăciunii să pătrundă în inimă şi să împlinească lucrarea care îi este proprie şi care stă în umilinţă. Pe bună dreptate bagă de seamă Sfinţii Părinţi că cei care se roagă astfel se roagă în văzduh, iar nu lui Dumnezeu[10]. De ce ne plictisim la biserică? Fiindcă n-am simţit lucrarea rugăciunii. De ce ne grăbim la un ospăţ săţios? Fiindcă ştim din cercare ce înseamnă mâncarea materială. De ce nu ne grăbim la biserică, ci ne străduim să ajungem acolo cât mai târziu, după ce o parte însemnată din slujbă s-a scurs deja? Fiindcă nu cunoaştem din cercare însemnătatea rugăciunii, care slujeşte drept mâncare pentru suflet, care împărtăşeşte sufletului puterea duhovnicească. Nu ştim din cercare însemnătatea rugăciunii fiindcă ne rugăm în grabă, superficial, fără luareaminte. Lucrarea rugăciunii lungi, însă fără luare-aminte, asupra sufletului este asemenea lucrării unei ploi îmbelşugate asupra unui acoperiş de fier, de pe care se scurge toată apa, oricât de multă s-ar revărsa, fără să se întâmple nimic cu acoperişul. Dimpotrivă, rugăciunea cu luare-aminte poate fi asemuită cu o ploaie binefăcătoare ce udă ţarina semănată, dând hrană mlădiţelor şi pregătind seceriş bogat. Îndreptând această mare greşeală, ce îi răpeşte nevoitorului rugăciunii tot rodul nevoinţei, Sfinţii Părinţi – fii şi ucenici iubiţi ai sfintei rugăciuni – poruncesc să rostim cuvintele rugăciunilor scurte şi ale tuturor rugăciunilor îndeobşte fără se ne grăbim deloc, păzind luarea-aminte cea mai plină de râvnă faţă de cuvintele rugăciunii[11]. Când citim rugăciunile fără grabă, o astfel de luare-aminte e cu putinţă; când citim în grabă, luarea-aminte nu mai are loc. Rugăciunea lipsită de luare-aminte este ca un trup părăsit de suflet: nu răspândeşte buna mireasmă a smereniei, nu suie către Dumnezeu; doborâtă şi omorâtă de împrăştiere, ea se târăşte în stricăciunea şi putoarea pământească, împărtăşindu-le celui Care se roagă cu nepăsare şi răceală. Luarea-aminte a minţii la rugăciune se răsfrânge în inimă prin fericita întristare pentru păcate, care şi este pocăinţa cea poruncită de Dumnezeu. Iar când inima se umple de simţământul pocăinţei, ea, la rândul său, atrage mintea la îndoită luare-aminte. În urma luării-aminte şi a umilinţei intră în suflet toate darurile Sfântului Duh, făcându-l biserică a lui Dumnezeu.

Să agonisim rugăciunii noastre două însuşiri: luarea-aminte şi pocăinţa. Cu acestea, ca şi cu două aripi, să se înalţe în zbor la cer, să se arate feţei lui Dumnezeu, să ne mijlocească miluire. Aceste două însuşiri le avea rugăciunea fericitului vameş. Pătruns de recunoaşterea propriei păcătoşenii, el nu afla în faptele sale nici o nădejde de primire a mântuirii, ci vedea această nădejde numai în mila lui Dumnezeu, Care îi cheamă pe toţi păcătoşii la pocăinţă şi dăruieşte mântuirea, cerând în schimb doar pocăinţa. Ca un păcătos ce n-are nici un lucru bun, vameşul şi-a ales în templu locul cel de pe urmă; ca un păcătos nevrednic de cer, el nu cuteza nici să-şi ridice ochii spre înălţimea cerului. El şi-i tindea către pământ, şi lovind prin pocăinţă în inimă, din adâncul inimii, din tot sufletul său rostea rugăciunea unită cu mărturisirea: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului.

Rugăciunea a fost atât de lucrătoare şi de puternică încât păcătosul a ieşit din templul lui Dumnezeu îndreptăţit. Pentru asta dă mărturie Domnul, Mântuitorul oamenilor – şi s-a împlinit asupra păcătosului prezicerea Prorocului: Va zidi Domnul Sionul, sufletul omenesc cel stricat prin cădere, şi Se va arăta întru slava Sa. Căutat-a spre rugăciunea celor smeriţi, şi nu a defăimat cererea lor. Să se scrie aceasta întru alt neam, să se scrie aceasta spre ştiinţa întregii omeniri, să se scrie spre ştiinţa întregii seminţii şi viitorimi creştineşti! Şi norodul ce se zideşte prin pocăinţă şi rugăciune cu luare-aminte, simţindu-şi înnoirea prin harul dumnezeiesc, va lăuda pe Domnul (Ps. 101, 17-19), ce bine a voit să ia omenitatea şi să îi mântuiască pe oameni prin minunata Sa purtare de grijă şi minunata Sa învăţătură. Amin.
______________
[6] Sfintul Tihon din Zadonsk.
[7] Cuvântul 28, Scara. Vezi Filocalia, vol. 9, EIBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 403 – 418.
[8] Sfântul Petru Damaschin, Despre cele şapte vederi ale minţii, articolul: „Despre unirea rugăciunii cu toate
cunoştinţele”, Cartea I, Dobrotoliubie 3. Vezi şi în Filocalia, vol. 5, EIBMBOR, Bucureşti, 1976.
[9] După tâlcuirea rugăciunii: Doamne, miluieşte de către Stareţul Paisie Velicikovski de la Neamţ, Scrierile
Stareţului Paisie, ediţia Pustiei Optina, 1847.
[10] Preacuviosul Nil Sorski, Predislovia la Predanie.
[11] „Stai puţin tăcând, până ce se vor alina toate simţurile. Atunci fă început nu repede, fără de lenevie, cu umilinţă şi inimă înfrântă, zicând acestea: Fericit bărbatul şi celelalte, lin şi cu înţelegere, cu luare-aminte, fără să te grăbeşti, încât şi cu mintea să înţelegi cele grăite”. Povăţuirea înainte de citirea Psaltirii.