Părintele Vasile Iovița: Rânduri pentru o fată ca Simona

Nu m-am gândit niciodată că voi ajunge să scriu despre sport pe acest blog. Deoarece Dumnezeu i-a bucurat pe români cu izbânda Simonei Halep la Paris, mi-am luat îngăduinţa de a scrie aceste rânduri, puţine, nu neapărat despre un sport la care nu mă pricep, cât despre cea care-i dă strălucire şi stă de multă vreme în vârful piramidei. O fată modestă, la locul ei, care a străbătut drumul lung şi anevoios de la un teren modest din Dobrogea, până la Roland Garros, şi nu oricum, ci adunând izbândă după izbândă, spre disperarea detractorilor înrăiţi, care nu suferă să vadă altceva dincolo de statura lor de pigmei.

Ştiţi de ce m-a impresionat de fiecare dată Simona Halep? Mărturia pe care o dă întotdeauna când sfârşeşte un meci. Cine se mai însemnează cu semnul Sfintei Cruci? Niciuna dintre competitoare. Le e ruşine să-L mărturiseacă pe Hristos. Simona o face, de fiecare dată, în faţa unei lumi păgânizate, ce pretinde că e civilizată. Care civilizaţie?

Mă uit la purtătorii de veşminte arhiereşti cum batjocoresc semnul Sfânt al Crucii. Parcă le sunt legate mâinile. Mă uit la ei prin intermediul postului Trinitas şi văd cum realizatorii transmisiunilor schimbă imaginea exact in momentul când cinstiţii arhierei ar trebui să-şi facă semnul lui Hristos. Nu-l fac, îl batjocoresc. Ca să evite penibilul, regizorul are poruncă să schimbe imediat imaginea.

Simona e naturală. Am văzut-o în momente de cumpănă acoperindu-şi capul şi faţa cu prosopul şi sunt sigur că în acele momente rostea o rugăciune. Şi Dumnezeu i-a ajutat. Din multele milioane adunate în cont n-o să rămână nimic, că aşa se întâmplă cu banul. O să rămână mărturia pe care o face de la o margine până la cealaltă a pământului. Această mărturie m-a făcut să scriu, cu multă stângăcie, rândurile de faţă.

Preot  Ioviţa Vasile