Un chip blând, o minte strălucită, un om bun și iubitor de oameni, iubitor de țară. Așa era Grigore Vieru, poetul român născut dincolo de Prut. Așa l-au perceput nu doar apropiații, ci și aceia care și-au intersectat drumul cu al său. ”Există trei prilejuri de a te cunoaște pe tine însuți: munca, iubirea și cumpăna”. ”Patria este ca un copil: dacă uiți de ea, poate să plece de acasă”. Sunt două dintre credințele poetului de la a cărui plecare în veșnicie se împlinesc cinci ani la 18 ianuarie 2014.
Grigore Vieru s-a născut la 14 februarie 1935, satul Pererîta, fostul județ Hotin, în familia de plugari români a lui Pavel și Eudochia Vieru. A absolvit școala de 7 clase din satul natal, în anul 1950, după care a urmat școala medie din orașul Lipcani pe care a finalizat-o în 1953.
La sfârșitul anilor ’80, Grigore Vieru se afla în prima linie a Mișcării de Eliberare Națională din Basarabia, textele sale (inclusiv cântecele pe versurile sale) având un mare rol în deșteptarea conștiinței naționale a românilor din Basarabia. Vieru este unul dintre fondatorii Frontului Popular și se află printre organizatorii și conducătorii Marii Adunări Naționale din 27 august 1989. A participat activ la dezbaterile sesiunii a XIII-a a Sovietului Suprem din RSSM în care se votează limba română ca limbă oficială și trecerea la grafia latină.
”În viața mea am trecut prin mai multe cumpene. Bunul Dumnezeu m-a ajutat să ies din ele. (…) Pentru prima oară, poate, am luat în serios moartea și am căutat să dialoghez cu ea. Pe un ton destul de senin. Gândurile însă mi s-au îndreptat mai mult spre Dumnezeu. (…). Mă bucur că s-a redeschis biserica din satul meu de pe malul Prutului.
Pe 16 ianuarie 2009, poetul a suferit un grav accident de circulație și a fost internat la Spitalul de Urgență din Chișinău. Accidentul a avut loc pe traseul R-3 Chișinău-Hîncești-Cimișlia-Basarabească, când poetul se întorcea de la o manifestare dedicată lui Mihai Eminescu. La două zile după accident, la 18 ianuarie, poetul a murit la Spitalul de Urgență din Chișinău.
Epitaful pe care și l-a ales chiar Vieru, când a realizat că va pleca, în curând, în aceleași stele în care era și Mihai Eminescu, este: ”Sunt iarbă. Mai simplu nu pot fi”.
Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Național ”Steaua României” în grad de Mare Cruce „în semn de recunoștință și înaltă apreciere pentru dragostea și talentul cu care a militat, de-a lungul întregii sale vieți, prin puterea cuvântului, pentru conviețuirea oamenilor în pace și înțelegere, rămânând în sufletul tuturor românilor ca un simbol al legăturilor dintre frații de aceeași limbă”.
Poezia lui Grigore Vieru, la fel ca piesele muzicale scrise pe versurile lui, rămân nu doar în patrimoniul literaturii sau al muzicii din Republica Moldova, ci și în memoria tuturor românilor, pentru că Vieru a fost poetul român de dincolo de Prut pentru care trecerea peste Podul de flori a fost cea mai mare bucurie”. AGERPRES (Documentare — Marina Bădulescu, Editor — Cristian Anghelache)
Cojocari Vitalie: Cum l-au omorat comunistii pe Grigore Vieru?
„Grigore Vieru, deloc obosit de laudele, distinctiile si recunoasterile cu care a fost rasplatit de catre URSS, R. Moldova si Romania, ii infantilizeza fatis pe lingvistii moldoveni si pe alti confrati de condei.” Tot acest oarecare Contiu continua: „Grigore Vieru, care se vrea a fi un mare ginditor, un om preocupat de soarta conationalilor sai, ignora cu desavirsire problemele actuale cu care se confrunta moldoveanul, nascocind un pseudotestament privind soarta limbii, chestiune politizata in exces de catre chiar el si anturajul sau prounionist roman. Auziti, parca moldoveanului i-ar arde de limba, nu de piinea zilei de mâine!„