Părintele Calciu, din motive de smerenie, a dorit să nu fie dezgropat… Dacă părintele Calciu nu ar fi fost un luptător anticomunist convins, ci vreun ecumenist sau conformist devotat, al vremurilor g(rele) de azi, s-ar fi întâmplat la fel cu trupul lui deshumat, sau s-ar fi deplasat toate organele eclesiale responsabile, şi l-ar fi pus direct în raclă, în sinaxare şi calendare spre cinstire?!
Pr. prof. dr. Mihai Valică infirmă astfel minciuna din comunicatul monahului Filotheu şi al ex-rasoforei Neonila, postat fără consultare în numele vieţuitorilor Mănăstirii, cum că ar fi de acord cu respectarea ad-literam a testamentului Părintelui Gh. Calciu.
Cele Şapte cuvinte către tineri ale Părintelui Calciu – istorie sau actualitate
Introducere
Cu binecuvântarea IPS Dr. Serafim Joantă Arhiepiscop şi Mitropolit pentru Germania, Europa centrală şi de nord, s-au tradus în limba germană, de către un convertit la Ortodoxie, Nicolae Robert Geisler, din Germania, cele Şapte cuvinte către tineri – Sieben Worte an die Jugend.
Întrucât am scris despre Părintele Calciu, în cartea Prigoana cea dinăuntru. Încercările drepţilor în Biserica lor (Bucureşti 2011), am fost solicitat să prefaţez noua carte.
Redau câteva idei din prefaţă şi voi face câteva comentarii teologice, legate de actualitatea celor Şapte cuvinte către tineri.
Câteva repere biografice şi scopul traducerii
Despre Viaţa Părintelui Calciu s-a scris foarte mult şi cu folos. Reamintirea întâmplărilor şi suferinţelor trăite de Părintele nu sunt făcute cu scopul de a acuza pe nimeni, ci de a învăţa ceva din ele, deoarece Biserica de azi, nu diferă prea mult de Biserica de ieri, dacă ne referim la presiunile, încercările şi ispitele din exteriorul şi dinăuntrul ei, la care este astăzi supusă Biserica. Scopul traducerii în limba germană nu este unul defăimător, de aceea prigonitorii, nu sunt pomeniţi cu numele lor. Pentru zidirea noastră nu contează numele acestora, ci fenomenul probatoriu pe care ei l-au declanşat: NU PĂRĂSIŢI BISERICA! – nici în cazul în care vă asupreşte pe nedrept un frate creştin, un preot, un ierarh, un sinod chiar.
Faptul că nici prigonitorii, nici prigoniţii nu au adus atingere dogmei în lupta lor, dovedeşte că ispita este maximă, subţire, rafinată, îndeosebi periculoasă, şi deci greu de judecat. Din fericire, în astfel de cazuri, în timp ce prigonitorii lucrează trupeşte, folosindu-se de botezul şi investitura divină, pentru a asupri, pentru a acuza pe nedrept, prigoniţii – în trup fiind şi ei – lucrează însă sinergic cu Duhul Sfânt, Care strigă în inima lor: “Nu părăsiţi Biserica!” şi “Nu-i urâţi pe prigonitorii noştri!”.
De fapt, cartea de faţă are un singur scop: să dovedească creştinilor că nu există nici un motiv îndreptăţit pentru a părăsi Biserica. Dacă vreun prigonit se clatină sau are vreun gând rău împotriva prigonitorului, să ia aminte la sfinţi: în timp ce ei răbdau şi binecuvântau, numele lor era hărăzit să traverseze istoria şi să o răscumpere pilduitor ÎN DUH.
Părintele Calciu a răscumpărat istoria, fiind rânduit de Dumnzeu să fie o trâmbiţă a Duhului Sfânt, pentru a trezi conştiinţa şi responsabilitatea clerului, pentru a forma sufletele elevilor seminarişti, pentru a întări pe credincioşi, să lupte pentru libertatea şi credinţa în Hristos, pentru a putea trăi creştineşte şi supraveţui demn, sub dictatura roşie a holocaustului comunist ateu, care a pus cel mai greu jug pe umerii Bisericii şi pe conştiinţa omului.
Ieşit din închisorile comuniste a mers în audienţă la vredniciul de pomenire Patriarhul Justinian, care a făcut abstracţie de autobiografia, cu cei 16 ani de închisoare (i-a spus s-o scoată din dosar) şi astfel l-au primit la Teologie. S-a angajat la Seminar ca preot-profesor şi, văzând starea duhovnicească a elevilor şi atmosfera tulburată de ateismul oficial, s-a hotărât să aibă poate o ultimă izbucnire împotriva ideologiei ateo-comuniste. Întrebat dacă nu i-a fost teamă, în 1978, să rostească cele Şapte cuvinte (predici) către tineri, după ce trecuse prin experienţa închisorilor comuniste, părintele Calciu a răspuns: „Tocmai pentru că trecusem prin reeducare, tocmai pentru că ştiam foarte bine ce înseamnă materialismul, vroiam să le dau acestor tineri de la Seminar o rezistenţă, un capăt de funie după care ei să se conducă şi să iasă la un liman, în cazul unor tulburări… În momentul când am hotărât să încep acţiunea cu cele şapte Cuvinte, m-am rugat foarte mult la Dumnezeu, pentru că instinctul meu de conservare mă reţinea… Pe de altă parte, era ceva în mine care mă mâna […]”. După primele predici au venit cei de la Departamentul Cultelor şi l-au anchetat în Consiliul profesoral de la Seminar, cerându-i să oprească acţiunea. Apoi, după o scurtă perioadă „de gândire”, a fost alungat din şcoală şi biserică şi, nu după multă vreme, arestat. La Securitate a fost întâmpinat cu următoarele cuvinte: “[…] o să-ţi putrezească oasele în puşcărie, fiindcă milă n-o să mai avem!”.
