Cele două state au avut argumente solide, nu au cedat şantajului venit din toate direcţiile şi şi-au jucat cărţile până la capăt. Succesul lor este, în ciuda imaginii zugrăvite de mass-media, un succes al democraţiei. Respectarea statului de drept, o noţiune destul de abstractă şi interpretabilă, va căpăta o definiţie clară. Şi nu va lăsa loc potenţialelor abuzuri din partea Bruxelles-ului. Iar pentru asta inclusiv românii ar trebui să le mulţumească liderilor Viktor Orban şi Mateusz Morawiecki.
Europarlamentarul liberal Siegfried Mureşan s-a grăbit să clameze pe Facebook, printr-o ipocrită explozie de euforie, victoria birocraţilor de la Bruxelles:
”Polonia si Ungaria au acceptat introducerea mecanismului privind corelarea fondurilor europene de statul de drept”!
Un mod cel puţin original de a interpreta uriaşul succes diplomatic al celor două ţări din Grupul de la Visegrad. Căci fără îndoială nu a fost vorba nicio clipă despre acceptarea condiţiilor Bruxelles-ului. Dimpotrivă, Angela Merkel s-a văzut nevoită să admită că argumentele ungurilor şi ale polonezilor sunt de bun simţ. Şi că nu poţi penaliza nişte state doar pentru că au altă politică în legătură cu aspecte esenţiale ale autodeterminării, ca migraţia ilegală, discriminarea pozitivă a unor minorităţi (inclusiv LGBT), identitatea de gen, înscrierea definiţiei familiei tradiţionale în Constituţie, reformele din domeniul juridic sau transparentizarea influenţei ONG-urilor.
Potrivit înţelegerii de ultimă oră dintre Merkel şi liderii celor două ţări îndelung hulite, procedurile UE legate de posibile sancţiuni trebuie să fie proporţionale cu impactul respectivelor derapaje asupra bugetului comunitar. Mai mult, nu va fi suficient ca executivul european să spună, pur şi simplu, că a fost încălcat statul de drept. Şefii de la Bruxelles vor fi obligaţi să demonstreze că acest lucru a afectat negativ bugetul UE. Practic încălcarea statului de drept va face referire în principal la acţiuni menite să fraudeze fondurile europene, şi nu la chestiuni legate de politicile interne ale statelor luate în vizor.
Ungaria şi Polonia au primit încă o concesie majoră de la Comisia Europeană: orice eventuală sancţiune prin mecanismul de legare a fondurilor UE de respectarea statului de drept va trebui să aştepte o decizie finală a Curţii de Justiţie a UE. În mod neaşteptat pentru fanii alinierii la politica neoliberală, cele două ţări vor forţa Bruxelles-ul să respecte tratatele, suveranitatea, identitatea naţională şi competenţele statelor membre.
Comisia Europeană va fi obligată să precizeze dacă informaţiile care au stat la baza procedurii de sancţionare provin de la o terţă parte. Mai precis de la un ONG a cărui credibilitate (şi, în mod implicit, obiectivitate) ar depinde în mod direct de finanţări discutabile. Ca de pildă din partea fundaţiilor lui George Soros sau chiar din fonduri europene. Înainte de lansarea procedurii, Comisia trebuie să iniţieze un dialog cu statul membru vizat, pentru eventuala corectare din mers a respectivelor deficienţe.
Fără a avea o cât de minoră contribuţie la soluţionarea conflictului (dar fiind, în mod evident, fidel ”valorilor” europene), preşedintele Iohannis s-a mulţumit să puncteze momentul pe Twitter. Probabil în aşteptarea unor aplauze furtunoase: ”Acord important astăzi prin deblocarea viitorului buget al Uniunii Europene şi a pachetului de relansare economică. România este pregătită să folosească aceste fonduri pentru reforme şi investiţii în sectoare cheie, în beneficiul tuturor românilor”.
Desigur, state radicale ca Olanda (al cărei premier cerea o execuţie sumară a ungurilor şi polonezilor) sau diverşi talibani din grupul Renew Europe (ca Dacian Cioloş) vor înghiţi cu greu găluşca. Pentru aceştia acordul cu Ungaria şi Polonia echivalează cu o înfrângere extrem de usturătoare. O concesie inacceptabilă din partea cancelarului Merkel.
Până la urmă experienţa veto-ului celor două ţări arată că Uniunea Europeană nu este neaparat Uniunea Sovietică. Şi că în acelaşi timp poţi fi un pro-european convins, dar şi un critic acerb, cu argumente solide, a unor politici şi iniţiative pe care Bruxelles-ul uneori (sau deseori) le promovează cu prea mare uşurinţă, fără o temeinică judecată.
Nu, Ungaria şi Polonia nu sunt oile negre, rătăcite, ale Europei. Sunt tocmai acea opoziţie raţională de care are nevoie orice democraţie pentru a nu luneca, uşor, uşor, pe panta dictaturii.