Duminica a 13-a după Rusalii (Pilda lucrătorilor celor răi). Omilia mitropolitului Augustin de Florina

VIA LUI DUMNEZEU

„Un om oarecare stăpân al casei sale a sădit vie…” (Matei 21, 33)

Veniţi, iubiţilor, veniţi să vă arăt o vie aleasă. N-a fost aşa dintru început. A fost un loc necultivat. A fost un ogor înţelenit. Era plin de pietre, de ierburi sălbatice, de spini şi de şerpi. Nimeni nu avusese grijă de el. Nimeni nu luase aminte la el. Dar cineva a luat aminte la el. Ştia că sub pietre şi spini se ascunde un pământ ales şi că atunci când acesta avea să fie eliberat de acestea, va putea să devină o vie aleasă. A cumpărat deci acest loc înţelenit şi a început să-l lucreze. A aprins un foc, a ars spinii, a scos pietrele, l-a curăţat de ierburile sălbatice, l-a săpat adânc, a adus viţă de vie şi a sădit-o. L-a îngrădit cu gard din toate părţile, ca să nu poată intra hoţii şi animalele. A săpat un teasc. A construit un turn, unde să stea străjerii, şi de-acolo, ca dintr-un post de observaţie, să urmărească ce se întâmplă în toată via şi dincolo de ea. Omul acesta îşi iubea via şi se îngrijea de toate ale ei. Voia să fie o vie unică. O vie exemplară. A încredinţat-o lucrătorilor, iar el a plecat şi s-a dus departe.

Dar lucrătorii nu erau oameni buni. Nu le-a păsat de vie. Nu au îngrijit-o cum se cuvenea. Credeau că sunt necontrolaţi şi că proprietarul nu se va mai întoarce niciodată, ca s-o vadă şi să ceară socoteală. Dar proprietarul nu şi-a uitat terenul. Şi-a trimis slujitorii, ca să ia roadele. Însă lucrătorii cei răi nu le-au dat acestora niciun ciorchine de struguri. Pe unii dintre slujitori i-au ucis, pe alţii i-au bătut, iar pe alţii i-au ucis cu pietre. Proprietarul trimite alţi slujitori. Dar şi acestora le-au făcut la fel. La sfârşit, îşi trimite copilul. Însă nici pe acesta nu l-au cinstit. L-au luat, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.

Aşadar, ce trebuie să facă proprietarul cu aceşti lucrători răi? – a întrebat Domnul pe iudei. Şi aceştia au răspuns că „Pe cei răi cu rău îi va pierde” (Matei 21, 41). Adică, pentru că aceştia s-au arătat răi, rău va fi şi sfârşitul lor, iar via o va da altor lucrători, care o vor lucra, iar la vremea potrivită îi vor da roadele.

***

Cele pe care le-am zis sunt o pildă; o pildă, care e cuprinsă în Evanghelia de astăzi, iar noi o prezentăm oarecum dezvoltată. Pildă, care are un înţeles adânc. Pentru că una spune, dar Domnul lasă să se înţeleagă altceva.

Şi se naşte întrebarea: Care este via? Via este poporul iudeu. Acest popor a fost dintru început ales? A fost o vie îngrijită? Nu. A fost un popor, care semăna cu un pământ înţelenit. Trăia în păcat şi în închinarea la idoli ca toate popoarele. Dar Dumnezeu şi-a ales acest popor şi l-a îngrijit cu o deosebită dragoste şi afecţiune. Şi ce nu a făcut pentru acest popor! Câtă învăţătură, câte minuni! Câţi mari dascăli şi prooroci nu au învăţat acest popor! Dar, din nefericire, poporul iudaic nu a arătat dragostea ce se cuvenea lui Dumnezeu. Nu a preţuit darurile şi binefacerile lui Dumnezeu. S-a arătat un popor nemulţumitor. Vie, care nu a dat roadă Domnului ei. S-a umplut de pietre şi de spini. Şi din spinii aceştia s-a împletit o cunună de spini, pe care soldaţii au pus-o pe capul Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu, pe care nerecunoscătorii iudei L-au răstignit în afara viei, în afara Ierusalimului. Nu struguri, nu vin dulce, ci oţet cu fiere i-au dat lui Hristos, Binefăcătorului lor.

Sfârşitul lor este cunoscut. A fost sfârşitul lucrătorilor celor răi. Au fost pedepsiţi cu o mare pedeapsă. Au fost pedepsiţi cum se cuvenea. Via a fost luată de sub stăpânirea lor şi dată altor lucrători, altui popor, poporului creştin. Acest popor a constituit Biserica şi a devenit via lui Dumnezeu. De la această nouă vie Domnul aşteaptă acum roadele alese ale viei. Şi vai!, dacă nu le va da. Vai, dacă şi noii lucrători nu lucrează cum se cuvine via, pe care cu lacrimi şi cu Sângele Său a adăpat-o Domnul, Dumnezeul-Om.

***

Via este Biserica noastră Ortodoxă. Îngrădită din toate părţile cu poruncile Domnului, cu dogmele, cu dumnezeieştile şi sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale. Vie, care are ca teascuri, sfinte jertfelnice, unde se oferă Preacuratul Trup şi Cinstitul Sânge al Domnului. Vie cu turnuri, cu biserici, cu amvoane, cu înalte observatoare, de unde străjerii pot să vadă ce se întâmplă nu doar în vie, ci şi în întreaga lume, şi să ia măsurile potrivite. Vie înzestrată cu toate mijloacele, ca să poată aduce roadă aleasă.

Da! Biserica Ortodoxă este via lui Dumnezeu. Dar în tot spaţiul Ortodoxiei, o vie este şi fiecare episcopie cu miile de creştini, care sunt viţele. De aceea, şi când liturghiseşte episcopul, chiar înainte de a citi Evanghelia, iese în afara Uşilor Împărăteşti, ţine dichero-tricherele, îşi înalţă glasul şi zice: „Doamne Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea”. Ce înseamnă aceste cuvinte? Este o rugăciune. Episcopul Îl roagă pe Domnul să nu lase Biserica, ci să-Şi arunce privirea din cer, să se îndure de noi. Şi dacă creştinii au slăbiciuni şi răutăţi, şi se aseamănă viţelor neroditoare, să nu le dezrădăcineze, ci să le lase şi să le mai îngrijească, cu nădejdea că vor deveni şi acestea într-o zi viţe aducătoare de roadă.

Şi pentru această lucrare duhovnicească a creştinilor este responsabil episcopul. Şi nu doar episcopul, ci după episcop, responsabili sunt şi toţi preoţii. Pentru că fiecare parohie este şi ea o mică vie. Mlădiţe sunt toate sufletele, bărbaţi şi femei, care locuiesc în sat. Mlădiţe care au nevoie de îngrijire. Şi aşa cum mlădiţele din natură au nevoie să fie săpate, de copilire, de stropire, de diferite medicamente, au nevoie de apărare din partea diferiţilor vrăjmaşi şi a hoţilor, aşa şi enoriaşii, aceste mlădiţe duhovniceşti, au nevoie de o continuă supraveghere. Viticultorul cel bun este întotdeauna în via lui. Uneori o va curăţi de ierburile sălbatice şi de pietre, alteori o va săpa, uneori o va stropi, iar la vremea roadelor rămâne acolo şi noaptea şi păzeşte via. Şi preotul bun nu pleacă niciodată din via lui, nu pleacă din parohia lui. Rămâne lângă enoriaşii săi şi iarna şi vara. Întotdeauna are ceva de făcut. Niciodată nu rămâne fără lucru. Un paraclis, un trisaghion la mormintele morţilor, o vizită în casa celor îndureraţi, o învăţătură, o mustrare, o luptă împotriva ereticilor care vin să sară gardul şi să prade via. O, câte nu poate să facă un preot bun!

O, Doamne! Via Ta este Biserica. Trimite în această vie lucrători buni, preoţi şi episcopi buni, pentru ca din nou fiecare episcopie şi fiecare parohie să devină o vie aleasă.

(sursa:„Kyriaki”, Atena, 1998)