Din acest lot de 14-16 victime câți eram în camera morții1, parcă fiecare se încăpățânase să nu cedeze. Țurcanu, după ce se făcea închiderea, venea în fața noastră și ne întreba: ”Care v-ați hotărât să vă faceți demascarea, bandiților?” Și când vedea că nu i se răspunde îl apuca furia și nebunia și începea de la un capăt să ne lovească cu pumnul, cu picioarele unde apuca și nimerea…
După ce se săturau bătându-ne la un loc, apoi ne luau pe rând și ne duceau în camera de tortură și începeau din nou să ne schingiuiască sistematic pe fiecare.
La aceste schingiuiri individuale, mai aduceau întotdeauna două sau trei victime, să asiste, la schingiuirile la care eram supuși, ca în felul aceasta să ne înfricoșeze și să cedăm.
Țurcanu ne punea câte o bâtă în mână și ne forța să lovim și noi în cei schingiuiți.
Așa s-a întâmplat când lui Popescu Traian (zis Macă), Țurcanu i-a pus bâta în mână şi-l obliga să-l bată pe Voicu Andreiescu. Dar Popescu Traian a îndrăznit să ia bâta şi s-o arunce înapoi lui Ţurcanu cu furie şi dispreţ, spunând:
„Eu nu-mi voi bate niciodată un camarad sau un prieten sau un frate de suferinţă”.
Bietul Popescu Macă va plăti scump acest curaj: s-au năpustit asupra lui Ţurcanu şi şleahta lui şi au început să-l schingiuiască, să- l lovească cu ciomegele, cu picioarele şi cu tot ce le era la îndemână; din această schingiuire, bietul Popescu Traian a ieşit cu piciorul rupt.
(Mihai Timaru – Amintiri de la Gherla, Editura de Vest, 1993, pag. 60-61)
1. Acțiunea se petrece în camera 99 a închisorii Gherla, celebră prin faptul că acolo se desfășura reeducarea prin tortură.
Viața lui Traian Popescu (1923-2010)
Născut la 27 august 1923 în Bucureşti, Traian era prâslea familiei, căci după două fete, mecanicul de locomotivă, Ştefan, şi profesoara de germană, Cleopatra Popescu, s-au bucurat că au şi un băiat. A crescut în aceeaşi atmosferă de seriozitate, moralitate şi credinţă în Dumnezeu, care caracteriza familia Popescu. Clasele primare le-a făcut la Braşov, liceul „Aurel Vlaicu” în Bucureşti. În timpul liceului a trăit cei mai frumoşi ani ai vieţii, intrând în Mănunchiul de prieteni, apoi în Frăţia de Cruce. A absolvit Politehnica şi Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din Bucureşti.
Între 1945-1947 tipăreşte în casa lui, împreună cu câţiva fraţi de cruce, câteva pagini, „Neamul Românesc”, în care erau prezentate atrocităţile trupelor sovietice şi comentate lozincile comuniste ce umpleau Bucureştiul, foi pe care le băgau în cutiile poştale. Traian e prezent la toate manifestaţiile pro-regaliste de 10 Mai, este activ în greva de solidaritate a politehnicienilor bucureşteni, pentru susţinerea studenţimii din Cluj, atacată de unguri. Face pază şi la urnele de vot, în 1946.
După 1947, conform liniei Mişcării Legionare, îşi întrerupe manifestările publice şi intră în activităţi subversive, de respingere a comunismului. Ia legătura cu Corneliu Decebal Andrei, absolvent mai vechi al liceului „Aurel Vlaicu” care organizase şi conducea un serviciu de informaţii privind activitatea politico-socială şi, în special, unităţile şi activităţile militare sovietice din ţară. Arestat în 15 Mai 1948, este dus la Malmaison, de unde după o cercetare scurtă, dar dureroasă (bătăi la tălpi cu ranga), este trimis la Interne unde are un regim mai blând. A fost judecat în ianuarie 1949, în lot cu Corneliu Decebal Andrei, Gil Ioanid, Dinu Mateescu, Jenică Popescu ş.a. şi condamnat la 20 de ani pentru înaltă trădare, ca adversar ireductibil al comuniştilor. Aproape tot lotul este depus la Jilava, la Reduit, în camera 6 de unde se făcea repartizarea către închisorile de execuţie.
A pătimit la Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud şi Văcăreşti. În temniţă şi-a descoperit vocaţia pentru muzică şi a compus în minte 20 de lucrări muzicale dintre care trei simfonice, scrise pe hârtie după eliberare. Compoziţiile sale au fost interpretate de Orchestra Radio şi au avut succes. A compus emoţionantul oratoriu Calvarul (partea I: Năvălirea; partea II: Urgia – unde e vorba de infernul de la Piteşti-Gherla; partea III: Zorile). Eliberat în 1964, cu decretul de graţiere generală. După 1990, a publicat volumele „Mănăstirea Predeal–Evocări”, „Catrenele Învierii”, „Zarca” Aiud 1957-1958”, „Experimentul Piteşti”, „File din procesul comunismului. Teroarea şi diversiunea politică de stat”.
În ultimii ani s-a luptat cu multe boli grave, urmare a suferinţelor închisorii, fără ca de pe chipul lui să se fi şters veşnicul său zâmbet. Era de-o mare energie şi de un optimism molipsitor. Cât s-a putut ţine pe picioare, a fost prezent la manifestările comemorative pentru camarazii morţi în închisoare şi la toate acţiunile culturale şi civice cu încărcătură patriotică şi creştină. N-a cerut niciodată răzbunare, ci numai să ne cunoaştem trecutul şi să învăţăm din el. În ultimele luni a căzut la pat.
A trecut la cele veşnice după multă suferinţă în seara zilei de miercuri, 27 ianuarie 2010 în Bucureşti. Este înmormântat la cimitirul Străuleşti II. (cf. Permanenţe, ian-feb 2010)
Din infernul Piteştiului menţionăm câteva aspecte ale suferinţei lui Traian:
Trimis la Piteşti (feb. 1949) în perioada de „linişte”, pe 30 decembrie 1949 este rechemat la securitatea din Bucureşti, dus iar la Jilava, la camera 6 Reduit. Aici află de grozăviile Piteştiului şi încearcă să-şi schimbe închisoarea de execuţie. Nu reuşeşte decât o amânare şi în iulie 1951 este trimis la Piteşti. Despre Jilava scrie: „Săptămâna Mare am trăit-o cu mare evlavie, linişte şi pace sufletească. În noaptea de Înviere, în temniţă la Jilava cei întemniţaţi, în jur de 800 de glasuri au început a cânta, la început mai discret apoi mai tare „Hristos a înviat”. Totul vibra: aerul, ferestrele, uşile, dar mai ales inimile noastre fără a ne imagina ce cataclism va veni peste ele nu după mult timp”. După ce se aşternuse liniştea, ostaşul din post le-a zis: Adevărat a înviat! (Experimentul Piteşti, p.65-66).
În septembrie 1951 este mutat la Gherla. Aici, într-o cameră cu Avrămuţ, are vreo două săptămâni de linişte, după care mutat la camera 99 de la etajul 3, apare Ţurcanu care le cere să-şi facă demascarea şi reeducarea, în sensul lichidării cu trecutul banditesc. Reeducaţii tăbărăsc peste noii veniţi, lovindu-i cu bâtele şi cu picioarele timp de o oră. Apoi li se aplică programul: poziţie permanentă pe scândura priciului, picioarele întinse, mâinile pe genunchi, ochii la şeful camerei; dimineaţa: frecatul gresiei cu unul în spate, mâncatul din gamelă fără ajutorul mâinilor, iar seara: bătăi şi schingiuri.
Într-o zi Traian nu poate înghiţi rapid conţinutul gamelei şi coada de mătură ce l-a lovit peste ceafă i-a spart o venă, sângele a ţâşnit ca din fântână arteziană. E chemat de urgenţă doctorul deţinut Turcu care îi coase vena. Văzându-l urinând sânge, şeful de cameră, Livinschi, îi dă seara câteva gamele de apă. Traian se decide, îi spune lui Ţurcanu că-şi va face demascarea, c-a terminat cu trecutul. Peste câteva zile, Ţurcanu vine la el cu o coadă de mătură. „Să-l baţi pe Avrămuţ, prietenul tău, până spune că termină şi el cu trecutul”. Traian însă spune: „Asta n-o pot face”. Atunci năvălesc asupra lui ceilalţi şi-i aplică 300 de lovituri la tălpi şi gambe. A rămas cu o fisură a osului din talpa piciorului stâng, care i-a produs dureri în permanenţă. A urmat o perioadă de suplicii şi torturi care au durat până la încheierea reeducării, 1 ianuarie 1952.
La începutul anului 1955 (3 ian.) este dus la Siguranţă pe Calea Plevnei în Bucureşti, apoi la Ministerul de Interne unde află că este acuzat că a primit de la Vică Negulescu şi Decebal C. Andrei, când au stat la Reduit în camera 6, ordinul dat de Horia Simapentru acţiunea de reeducare şi pe care el ar fi transmis-o lui Ţurcanu. Aşa a început a treia şi cea mai groaznică perioadă din calvarul lui Traian. Totul fusese bine regizat de comunişti pentru a compromite Mişcarea Legionară prin punerea în cârca ei a acţiunii de reeducare.
Anchete dure, bătăi, teroare zilnică, înjurături. După câteva săptămâni i se umflă testiculele şi este dus la Văcăreşti. I se acordă două hidrazide pe zi. Ancheta continuă şi în cadrul spitalului. În fiecare dimineaţă doi ofiţeri îl anchetează în legătură cu logodnica. Reîntors la Interne, aceeaşi situaţie. Regăseşte liniştea cu Rugăciunea inimii. Într-o zi vin doi colonei. Unul din ei, după ce îl loveşte şi-l trânteşte pe jos, îl calcă cu cizmele până n-a mai putut mişca. După un timp, apare un tip cu figură de mongol, căruia i se adresau cu dle general. „A vorbit?”. „Nu, e tot bandit”. „Atunci continuaţi.” Era generalul Nicolski, pe care-l va vedea la televizor după 1990. Într-o zi i-au pus două reflectoare puternice în ochi şi i se spunea permanent: „Vorbeşte”. L-au legat de scaun ca să stea drept. Când leşina, îl udau. L-au ţinut o zi şi jumătate şi cum ajunsese inconştient, l-au lăsat. După câteva zile, la răspunsul lui că totul este o aberaţie, l-au adus pe Brânzaru, celebrul bătăuş de la Interne. Împreună cu colonelul, l-au legat în cunoscuta poziţie de bătut la tălpi, l-au pus pe o rangă între două birouri şi cu o ţeavă de locomotivă, Brânzaru, cu cele 100 de kg ale lui, a început să lovească. Îl ridicau şi-l trânteau apoi de duşumea. De frica de a nu fi schilodit, la un moment dat a strigat: „Am transmis”. În anchetele ce au urmat, n-a reuşit însă să închege nimic. Râdea, plângea fără motive, a avut o perioadă când „mintea sărise peste pragul normalului”, fiind ca şi nebun.
Cere iertare Domnului şi mamei şi încearcă să se sinucidă cu cele 80 de pilule de hidrazidă pe care le ţinuse ascunse, tăindu-şi şi venele cu un ciob de bec. A fost dus în stare de inconştienţă la Văcăreşti. Şi-a revenit după câteva zile şi curios, cu toată groaza, a început să cânte pe versuri cunoscute sau improvizate. S-a bucurat că a reuşit să trimită şi să primească ştiri de la familie. Târziu şi-a dat seama că a fost o cursă din partea Securităţii dar care a fost salvatoare pentru el.
În aprilie 1957 este dus de la Aiud la Interne. Speriat de ameninţările fostului anchetator, în final este trimis ca martor al lui Popa Aurel, la procesul lui Vică Negulescu. Reîntors la Aiud, a fost izolat la etajul 3 cu Gelu Gheorghiu, ce venea de la acelaşi proces. „Câteva luni de o adevărată binefacere şi linişte sufletească”. În septembrie 1957 a fost mutat la Zarcă, în condiţii grele de căldură şi hrană, şi ţinut singur timp de peste un an de zile. Perioada i-a fost foarte folositoare refacerii psihice. Aici a reuşit apoi să stea de vorbă cu oamenii dragi de suferinţă, să-şi compună „Calvarul”, să-şi verifice gândurile şi să se împace cu sine însuşi. În Zarcă a redevenit Macă, parcă mai dornic de lupta cu răul în viaţă şi mai iubitor de oameni. (amănunte în Permanenţe, ian-feb 2010)
