Invazia sovietică din 1989 trebuia să înceapă de la Constanța

Sunt zeci de mărturii care susţin că „emanaţii” Revoluţiei, în frunte cu Ion Iliescu şi Nicolae Militaru, au discutat, la telefon, cu conducerea politică şi militară din URSS posibilitatea unei intervenţii în România.  Ion Iliescu şi Nicolae Militaru erau, înainte de 1989, pilonii unui complot împotriva lui Nicolae Ceauşescu. Grupul complotist s-a aflat în anii ’80 în contacte de acest gen cu Uniunea Sovietică. Iliescu a negat vreme de 21 de ani orice contact cu Uniunea Sovietică înainte şi în timpul Revoluţiei. Militaru a recunoscut că a avut unele legături, dar a negat şi el faptul că ar fi chemat sovieticii în ţară.

Cel mai fierbinte moment al încercării de aducere a trupelor sovietice pe teritoriul României s-a petrecut la Constanţa. La 24 decembrie 1989, pe Aeroportul „Mihail Kogălniceanu”, din judeţul Constanţa, s-au făcut pregătiri pentru întâmpinarea unui detaşament aviatic precursor din Uniunea Sovietică. Au fost trimişi militari cunoscători ai limbii ruse pentru a primi forţele sovietice. Până la urmă, avioanele din URSS nu au mai ajuns. Tentativa de întâmpinare a sovieticilor este confirmată cu documente şi cu mărturii ale celor implicaţi. „Adevărul” reconstituie astăzi un episod important din istoria Revoluţiei române, episod care a fost trecut sub tăcere vreme de două decenii.

Viceamiralul Constantin Iordache era, în timpul Revoluţiei, comandantul Garnizoanei militare Constanţa. El recunoaşte acum, în premieră, că pe 24 decembrie 1989, Nicolae Militaru i-a ordonat personal să trimită un detaşament de ofiţeri cunoscători ai limbii ruse la Aeroportul „Mihail Kogălniceanu” pentru a prelua un detaşament sovietic precursor, care urma să aterizeze acolo.

„Adevărul”: Pe 24 decembrie 1989, la Aeroportul „Mihail Kogălniceanu” a venit un grup de ofiţeri de la Marină trimis de dumneavoastră. Trebuia să întâmpine nişte forţe sovietice. E adevărat?

Constantin Iordache: Da. Militaru mi-a ordonat personal să trimit ofiţeri care cunosc limba rusă, pentru a întâmpina avioanele sovietice care urmau să aterizeze. Era pe 24, după prânz. Mi-a zis la telefon: „Băi, trimite ofiţeri să întâmpine…”.

Aţi întrebat mai în detaliu cine urma să vină?

A zis că vin avioane sovietice cu forţe. Atât. Şi am trimis nişte ofiţeri care după vreo patru-cinci ore m-au întrebat ce fac, că nu vine nimic. „Domnule, ce facem, că nu vine nimic?”. Vorbiseră şi ei cu cei de la dirijarea Aviaţiei. Atunci am pus mâna pe telefon şi am vorbit cu Nicolae Eftimescu (n.r. – locţiitorul Şefului Marelui Stat- Major). Şi mi-a zis Eftimescu: „Bine. Adu-i înapoi!”. Asta a fost tot.

Cine erau ofiţerii ăştia care întâmpinau?

Numele lor vreţi să le ştiţi? Nu pot să vi le spun. Erau de la operaţii maritime şi cunoscători ai limbii ruse. Nu pot să vă spun numele lor.
N-are rost.

Şi nu v-aţi întrebat de ce vin ruşii ăştia?

M-am întrebat, dar ce să fac? Nu mi-a convenit nici mie. În cariera mea, tot timpul m-am ciondănit cu ruşii. Totdeauna, noi am fost oaia neagră a Tratatului de la Varşovia. Noi nici nu aveam telefon direct cu ruşii, precum bulgarii de exemplu.

Dar nu v-aţi pus unele întrebări când aţi vorbit cu Militaru? Că el, pe 24, nu era ministrul Apărării în mod oficial.

Eee, îl cunoşteam de la televizor, era ministrul Apărării.

Dar, după regulamentele militare, puteaţi să-i închideţi telefonul în nas lui Militaru? Să-i spuneţi „Vorbim când te-or numi oficial”. Că numirile în Armată nu se fac la televizor.

Hai, domnule, fiţi oameni serioşi!

De ce?

…. (Tace)

Dumneavoastră îl cunoşteaţi pe Militaru dinainte de Revoluţie?

Nu, de unde era să-l cunosc?

Păi, şi cum aţi ştiut că e el, şi nu altcineva… Putea să fie oricine altcineva…

Păi, vorbea de pe un telefon secretizat. Iar generalii din MApN, Stănculescu şi Eftimescu, nu mi-au zis: „Bă, fii atent că avem un impostor care se dă ministrul Apărării”. Deci, şi ăştia îl girau.

Dar sunteţi de acord că e ciudat cum a condus el din moment ce nu era numit oficial?

Mai mult decât ciudat, dar asta e Revoluţia. La Revoluţie, obraznicii, tupeiştii, curajoşii ies în faţă.

Ştiţi că în timpul ăsta, cât nu a fost oficial ministru, a dat nişte ordine criminale…

Supercriminale. Şi i-a adus în Armată pe generalii care fuseseră trecuţi în rezervă. Ne-am trezit peste noapte cu ei.

Cum vi se pare că, la Revoluţie, puterea au luat-o oamenii ruşilor?

Fiecare din ăştia a reprezentat câte un centru de putere. Ce căuta la Televiziune Petre Roman, un obscur asistent universitar, care, în afară de tablă şi de cretă, nu trebuia să ştie nimic?! Ce căuta acolo? Cineva l-a trimis, nu?

Ei spun că au ajuns pe valul Revoluţiei.

Hai, fiţi serioşi. Ce căuta Cico Dumitrescu? Un nimeni. Suspectat că era KGB-ist. Deci, toţi au fost trimişi…

Dumneavoastră aţi studiat în ţară?

Da. Au mai scris unii că am studiat în URSS, dar nu e adevărat. Eu, în ţară.

„Alio, Maskva, ia bîl gheneral Militaru…”

Cornel Mocanu (58 de ani) era, în 1989, şef de Stat Major la unitatea de apărare a Aeroportului „Kogălniceanu”. Mocanu spune: „În orice acţiune militară vine un detaşament de recunoaştere care preia toate coordonatele din zonă, de dirijare, de legătură, de tot felul. La orice acţiune militară de intensitate, aşa se face, nu vin orbeşte. Vine detaşamentul precursor şi stabileşte totul şi apoi se începe debarcarea”.

Apoi: „Au venit la «Kogălniceanu» câţiva ofiţeri de la Marină să aştepte detaşamentul precursor al forţelor sovietice, i-am primit chiar în biroul meu. Colonelul Lefter, şeful de la aeroport, a primit de la Bucureşti şi de la amiralul Iordache informaţii că o să vină delegaţia de la Marină ca să întâmpine detaşamentul precursor al sovieticilor. Aceşti ofiţeri au stat cam o jumătate de zi. Nu ştiau nici ei nimic, erau derutaţi. Primiseră ordin să întâmpine şi atât. Au fost chemaţi înapoi la comandamentul Marinei, probabil, după ce la Bucureşti nu s-au înţeles şi s-a anulat această venire”.

Există două motive ale anulării misiunii: 1. decizia politică a lui Mihail Gorbaciov de a nu interveni, în mod oficial, în România (solicitările insistente ale grupului Iliescu-Militaru, urmând a fi satisfăcute prin cei circa 30.000 de „turişti” sovietici aflaţi în misiune pe teritoriul ţării noastre); 2. refuzul ferm al generalului Ştefan Guşă, şeful Marelui Stat Major, de a accepta „ajutorul” sovietic.

De ce este Guşă o persoană atât de importantă în acest context? Colonelul Mocanu explică: „Pentru că, după invazia din Cehoslovacia, s-a stabilit că intervenţia într-o ţară prietenă nu se poate face decât la cererea a trei persoane: preşedintele României (în cazul nostru era arestat), ministrul Apărării (care era mort din dimineaţa de 22 decembrie) şi şeful Marelui Stat Major, adică generalul Guşă. Militaru şi Iliescu nu aveau funcţii oficiale, deci numai Guşă putea. Plus că sovieticii nu mai voiau să apară în ochii lumii cu imaginea căpătată după invazia în Cehoslovacia. Iar Guşă s-a opus”. Guşă însuşi povestea în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989: „Domnule, au fost persoane care au vorbit prima dată cu Moscova, inclusiv Militaru «Alio, Maskva, ia bîl gheneral Militaru». Pe mine asta… m-a panicat, poate greşesc, dar atunci mi-a produs panică”.

Raportul SRI l-a făcut erou pe Frunză Mitriţă

Raportul Serviciului Român de Informaţii cu privire la Revoluţie a semnalat pregătirile de la Constanţa într-o notă superficială. „Faţă de o asemenea eventualitate (n.r. – intervenţia sovietică), o opoziţie fermă a manifestat fostul şef de Stat Major al Unităţii Militare de aviaţie de la Aeroportul «Kogălniceanu», colonelul Frunză Mitriţă”. Nimeni nu l-a căutat pe Mitriţă Frunză până acum. „Sunteţi primii ziarişti cu care vorbesc. Nu am mai dat nicio declaraţie”, ne-a spus, umil, Frunză. Evenimentele de acum 21 de ani l-au prins în mijlocul unui conflict cu Iosif Rus, pe atunci comandantul Aviaţiei Militare. Din acest motiv primise repartiţie la altă unitate, iar în zilele Revoluţiei se pregătea să plece.

Frunză Mitriţă a fost primul care a răspuns la un telefon care anunţa că la Constanţa urmau să aterizeze avioanele sovietice, dar opoziţia lui nu a contat absolut deloc. „M-am nimerit eu la telefon şi am zis că nu primesc pe nimeni. Eram nervos din cauza conflictului cu Rus şi am zis şi eu că nu primim pe nimeni. Au venit însă aceşti ofiţeri de Marină, s-au prezentat la aeroport şi au luat legătura cu noi, cei de la Aviaţia Militară”. Frunză Mitriţă îşi dă seama de micimea lui într-un asemenea context. „Eu am avut atunci o poziţie, dar ordinul trebuia să vină pe linie militară. La noi, ordinul trebuia să vină de la Iosif  Rus, pe linie de Aviaţie. Eu nu puteam să ascult de marinari. N-a fost ceva spectaculos”.

De ce este atât de importantă chestiunea solicitării trupelor sovietice la Revoluţia română? Pentru că un asemenea ajutor ar fi transformat România într-o ţară sub ocupaţie străină. Iar iniţiatorii unui asemenea act ar fi rămas în istorie la capitolul „trădare de ţară”. Mai mulţi martori ai evenimentelor din decembrie ’89, printre care generalii Ion Hortopan şi Ştefan Guşă, au susţinut că l-au auzit limpede pe Iliescu când a sunat la Moscova. Guşă a rămas în istorie cu o intervenţie disperată în acele momente: „Nu, domnule Iliescu, nu! Dă-i în p… mea de ruşi!”. Iliescu a negat totul în faţa Comisiei Senatoriale pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989. L-a acoperit chiar şi pe Nicolae Militaru: „Acuzaţia că aş fi solicitat intervenţia sovietică este o minciună sfruntată. Nu ştiu nici ca generalul Militaru să o fi făcut. În orice caz, nu cu ştirea mea, şi până în 24 decembrie el nici nu avea misiunea”. Militaru a pomenit, în discuţia cu membrii Comisiei Decembrie 1989, despre un telefon primit (spune el) de la generalul sovietic Piotr Luşev. Discuţia cu acesta a fost purtată în aceeaşi zi cu ordinul de trimitere la Constanţa a ofiţerilor vorbitori de limbă rusă.

„Pe 24 decembrie am fost sunat de generalul Luşev, comandantul Forţelor Armate Unite. De unde ştia generalul Luşev că eu fusesem numit atunci, de două ore, în funcţie, mi-e foarte greu să înţeleg. M-a întrebat ce este. Eu i-am spus: «Uite ce se întâmplă în România: asta, asta, asta». Începuse deja problema cu apariţia ţintelor aeriene pe teritoriul României. România făcea parte din Tratatul de la Varşovia, iar pe linie de apărare antiaeriană toate ţările socialiste care făceau parte din Tratatul de la Varşovia erau incluse în sistemul care avea vârful undeva la Kiev. Informarea reciprocă era obligatorie”, spunea Militaru.

Raportul: Militaru a mai declarat:

„I-am spus despre aceste ţinte aeriene că vin dinspre sud, că vin dinspre Marea Neagră, că vin dinspre vest şi aşa mai departe, şi l-am rugat ca pe linia apărării antiaeriene să fim informaţi ce e cu aceste ţinte. Mi-a promis că face treaba aceasta, dar n-a mai dat nimeni niciun telefon, ceea ce înseamnă că acele ţinte erau nişte imitaţii”.

Întrebat de ce a fost nevoie să dea raportul în faţa generalului sovietic cu privire la situaţia din România, Militaru a răspuns: „Dacă ceea ce se întâmplă terestru în România era o problemă care-i interesa pe români, ceea ce se întâmpla cu acele ţinte aeriene era cu totul altceva. O agresiune aeriană, o agresiune străină! După Revoluţie, Luşev a venit în România să se lămurească despre ce a fost vorba. A stat de vorbă cu domnul Petre Roman, s-a lămurit şi a plecat”.

Pe Militaru nu l-a întrebat însă nimeni în ce calitate dialoga cu generalul sovietic Piotr Luşev, din moment ce el a fost numit în mod oficial ministru al Apărării abia din data de 26 decembrie. Despre cât de spontană a fost reacţia revoluţionară a „emanaţilor” Nicolae Militaru, Ion Iliescu sau Virgil Măgureanu vom scrie în episodul viitor al serialului nostru. Acţiunile lor din anii ’80 pot fi predate într-un mic tratat de conspiraţie.

„Nu, domnule Iliescu, nu! Dă-i în p… mea de ruşi!”
Ştefan Guşă
foşt Şef al Marelui Stat Major

„După Revoluţie, Luşev a venit în România să se lămurească despre ce a fost vorba.”
Nicolae Militaru
fost general român

Luşev a vizitat România în luna aprilie a anului 1989

Piotr Luşev (foto, alături de Nicolae Ceauşescu) era, în 1989, comandantul-şef al Forţelor Armate Unite ale statelor din cadrul Pactului de la Varşovia. În aprilie 1989, el a efectuat o vizită oficială în România. Era cu doi ani mai în vârstă decât Nicolae Militaru şi absolvise Academia Militară pentru trupe blindate şi Academia Marelui Stat Major din Moscova. Înainte de a prelua şefia Pactului de la Varşovia (la începutul anului 1989) fusese prim-adjunct al ministrului Apărării Naţionale din Uniunea Sovietică.