Există o erezie modernă destul de subtilă și de periculoasă, și anume ipoteza simulării. Adică ideea că Universul în care trăim ar fi de fapt un program în super-calculatorul unui super-extraterestru. Nu există o variantă oficială a acestei erezii, fiecare proponent are propria sa versiune formulată mai mult sau mai puțin clar. Dar toate variantele au la bază descoperirile din domeniul fizicii cuantice din ultima sută de ani.

Spun că este o erezie foarte subtilă din câteva motive:

– Spre deosebire de Big Bang și evoluție, ipoteza simulării acceptă existența unui Creator.

–  Unele variante ale ipotezei simulării pot (teoretic) accepta chiar și creația în șase zile, acum maxim câteva mii de ani.

–  Unele variante ale ipotezei simulării pot (teoretic) accepta chiar și existența vieții sufletului după moartea trupului.

– Ipoteza simulării este formulată în termeni moderni, științifici, mai atractivi pentru omul modern decât limbajul arhaic al Bisericii Ortodoxe. De exemplu, Creatorul este numit super-extraterestru, viața de după moarte este numită „upload-ul conștiinței în alt plan existențial”, etc.

– Ipoteza simulării distorsionează identitatea și atributele Creatorului, așa cum au fost revelate în Biserica Ortodoxă. Aici este înșelăciunea și pericolul.

Dumnezeu și mecanica cuantică

Este lumea materială cu adevărat reală? Este întregul Univers doar o „simulare” într-un super-calculator?

O interpretare creștin ortodoxă

Februarie, 2018

Comentariile constructive sunt binevenite și apreciate.

Citatele biblice sunt luate din Biblia Ortodoxă Română.

Cuprins

Dumnezeu și mecanica cuantică

Pe scurt

1. Generalități

2. Lumea cuantică

2.1. Introducere

2.2. Primele surprize

2.3. „Legătura” cuantică

2.4. Experimentul celor două fante

2.5. Ce este o „observație”?

2.6. Interpretări ale mecanicii cuantice

3. Ipoteza simulării

3.1. Real și ireal

3.2. Cine este Creatorul?

4. Concluzie

Note

Dumnezeu și mecanica cuantică

Pe scurt

În ultima sută de ani, studierea particulelor elementare (protoni, electroni, fotoni, etc.) a dus la descoperirea unor fenomene care sunt incompatibile cu fizica clasică și cu modul nostru de a vedea lumea materială. Pentru a explica aceste fenomene, opțiunile științei sunt cu totul ieșite din comun, și par de-a dreptul supranaturale:

Retro-cauzalitatea: ideea că un eveniment din prezent poate modifica trecutul;

Superpoziția obiectelor macroscopice: ideea că celebra pisică a lui Schrödinger poate fi cu adevărat într-o stare nedeterminată, adică nici vie nici moartă, sau și vie și moartă în același timp, până când se uită cineva la ea;

Ipoteza lumilor multiple: ideea că pisica lui Schrödinger este cu adevărat și vie și moartă în același timp, dar în două Universuri diferite;

Ipoteza simulării: ideea că Universul nostru este doar o simulare în super-calculatorul unui super-extraterestru.

Dar niciuna dintre aceste opțiuni nu mai este necesară dacă suntem dispuși să acceptăm faptul că știința nu este atotputernică, și că a ajuns la niște limite impuse de Creatorul Universului. Poate o parte dintre legile fizicii stabilite de Dumnezeu, deși impersonale, au fost înzestrate cu un oarecare nivel de pseudo-inteligență, și au fost plasate în afara timpului și a spațiului, dând astfel impresia că pot modifica trecutul sau că pot prezice viitorul.

Pentru această ediție electronică a trebuit ca notele de subsol să fie transformate în note de final. Majoritatea lor nu sunt esențiale pentru o înțelegere corectă a textului, dar câteva sunt totuși importante și ar trebui citite atunci când sunt întâlnite. Pentru ca cititorul să le poată deosebi, legăturile la notele importante sunt afișate cu un font ceva mai mare și îngroșat (bold). De exemplu: Notă importantă¹²³; notă mai puțin importantă¹²³.

1. Generalități

– Pe vremea lui Darwin, spuse Mihai¹, nu se știa nimic despre complexitatea și interdependența mecanismelor moleculare din interiorul celulelor vii. Abia în ultimii zeci de ani cercetătorii au descoperit aceste lucruri, iar teoria evoluției ateiste s-a dovedit a fi clar imposibilă: mecanismele complexe nu pot apărea de la sine, și nici nu pot evolua din forme mai simple.² Dar asta nu este totul. Nu doar materia vie s-a dovedit a fi extrem de complexă și greu de înțeles, ci și cea moartă. Mă refer aici la particulele elementare, electroni, protoni, neutroni, fotoni, și chiar la însuși spațiul și timpul în care trăim.

– Spațiul și timpul sunt și ele complexe? întrebă Daniel, neîncrezător.

– Foarte complexe, cel puțin pentru nivelul nostru de înțelegere. La prima vedere, materia din fața noastră pare simplă: apa este doar apă, aerul este doar aer, o piatră e doar o piatră și nimic mai mult. Iar timpul trece așa cum a trecut din totdeauna, și nu se mai întoarce înapoi. Ce poate fi complex aici?

– Da, chiar așa, ce e așa de complicat?

– Ei bine, până pe la sfârșitul secolului al XIX-lea lucrurile păreau într-adevăr simple. Dar acum, după mai bine de o sută de ani de cercetări în domeniul teoriei relativității și al mecanicii cuantice, oamenii de știință sunt cu mult mai uimiți și chiar bulversați de către simpla materie moartă. Expresii noi, nemaiauzite vreodată în istorie, au apărut în modul de exprimare al fizicienilor. Idei noi și nemaiîntâlnite vreodată au fost luate în considerare. Iată doar câteva exemple de asemenea ipoteze:

Timpul trece cu viteze diferite pentru persoanele aflate în mișcare. [Teoria relativității restrânse.]

Gravitația curbează spațiul și timpul. [Teoria relativității generale.]

Un electron, sau orice altă particulă elementară, poate trece prin două fante distincte simultan. [Interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice.]

Particulele se comportă ca unde (valuri) atunci când nu se uită nimeni la ele, și ca particule clasice atunci când sunt observate. [Interpretările clasice ale mecanicii cuantice.]

O particulă se poate întoarce în timp și își poate schimba „decizia” de a trece ca o undă prin două fante simultan, și să treacă ca o particulă clasică printr-o singură fantă. [Interpretările retro-cauzale ale mecanicii cuantice.]

O particulă se poate afla în mai multe stări distincte și incompatibile simultan, până când este observată, măsurată, iar atunci funcția ei de undă intră în colaps, și particula se va afla doar într-o singură stare observabilă. [Principiul superpoziției în mecanica cuantică.]

Factorul care provoacă colapsul funcției de undă a unei particule este conștiința umană. [Interpretarea Von Neumann–Wigner a mecanicii cuantice.]

– Deja sună foarte ciudat, observă Daniel.

– Da, iar ideile de mai sus nu sunt afirmațiile aberante ale unor oameni bolnavi psihic. Nu, ele aparțin unor oameni de știință celebri, cum ar fi Albert Einstein, Niels Bohr sau John von Neumann.

– Și ce legătură are asta cu existența lui Dumnezeu? Este materia moartă atât de complexă încât să necesite un Creator?

2. Lumea cuantică

2.1. Introducere

– Mecanica cuantică se ocupă cu studiul cuantelor, adică al particulelor elementare individuale: electroni, protoni, fotoni, și așa mai departe. Iar acest studiu a condus la descoperiri inimaginabile, a căror complexitate a surprins pe cei mai mari cercetători în domeniu. Iată de exemplu ce afirma Niels Bohr, unul dintre pionierii mecanicii cuantice:

Dacă nu ești derutat (bulversat) de fizica cuantică, atunci nu ai înțeles-o cu adevărat.

Sau Richard Feynman, unul dintre cei mai mari fizicieni din domeniu:

Cred că pot afirma cu siguranță că nimeni nu înțelege mecanica cuantică.

– Și nu este de mirare, continuă Mihai. Mecanica cuantică a scos la iveală noi legi ale fizicii, cu totul și cu totul inexplicabile din punctul de vedere al fizicii clasice. Aceste noi legi ale fizicii par să fie înzestrate cu inteligență, mai exact, par să aibă capacitatea de a diferenția absența informației de prezența acesteia; mai mult, conform unor cercetători, aceste noi legi par să aibă capacitatea de a-și da seama de prezența unui observator uman. Și mai mult, aceste noi legi ale fizicii par să fie situate în afara timpului, mai exact, ele par să aibă capacitatea de a se întoarce în timp și de a modifica trecutul, sau, cel mai probabil, de a vedea în viitor și de a schimba preventiv comportamentul materiei.

– M-ai făcut curios, zise Daniel. Te ascult.

2.2. Primele surprize

– Totul a început pe la sfârșitul secolului al XIX-lea, când fizicienii au început să observe că materia prezintă anumite comportamente care păreau ciudate pentru ei. Un exemplu ar fi lumina emisă de descărcările electrice în anumite gaze. Acea lumină, trecută printr-o prismă, arată că conține doar câteva frecvențe discrete, atât și nimic mai mult. Apoi a urmat efectul fotoelectric, care stă la baza celulelor fotoelectrice, care transformă lumina în electricitate. Fizicienii au observat că apariția acestui efect depinde de calitatea, mai exact de frecvența luminii, și nu de cantitatea acesteia. De exemplu, efectul fotoelectric nu se producea oricât de multă lumină infraroșie era proiectată pe celula fotoelectrică. În schimb, avea loc chiar și în prezența unei cantități foarte mici de lumină ultravioletă. Pentru o comparație din lumea reală, gândește-te la o barcă cu pânze în mijlocul oceanului. Temperatura este de 25° C, vântul suflă tare, dar barca nu se mișcă. Apoi forța vântului scade, dar temperatura crește la 30° C, și barca începe să se miște.

– Cred că de asta am auzit și eu; e nevoie de un singur foton cu energie înaltă, din lumina ultravioletă, pentru a elibera un electron și a produce astfel electricitate. Fotonii cu energie scăzută, cum ar fi cei din lumina infraroșie, nu reușesc să facă asta chiar dacă sunt mult mai mulți.

– Apoi au urmat alte surprize. De exemplu, în jurul anului 1913, Niels Bohr a descoperit că într-un atom, electronii nu pot ocupa chiar orice orbită vor ei în jurul nucleului. Nu, electronii stau doar pe anumite orbite discrete, corespunzătoare nivelurilor de energie. Un electron se poate muta, însă nu oriunde, ci numai pe o orbită superioară sau inferioară predefinită, și numai prin absorbția sau emisia unei cuante de energie, adică a unui foton. Acest lucru pare absurd din punct de vedere al realității macroscopice pe care o cunoaștem. De exemplu, noi putem sta la orice distanță vrem noi de clădirea din față. La 15 metri, la 15,1 metri, la 15,234 metri, și așa mai departe. Dar electronii nu. Pentru electroni, e ca și cum ar fi forțați să stea fie la 10 metri distanță, fie la 20 de metri distanță, fie la 50 de metri distanță, și nicăieri între aceste poziții discrete.

– Înțeleg, zise Daniel, e puțin ciudat, într-adevăr. Seamănă totuși cu rândurile cu locuri dintr-un autobuz, sau avion. Poți să stai pe rândul 1, pe rândul 2, 3, etc., dar nu poți să stai pe rândul 1,5.

– E un exemplu acceptabil, dar necesită o observație: Împărțirea autobuzului în rânduri implică o persoană inteligentă, un proiectant, care a calculat spațiul disponibil, numărul maxim de pasageri, ordinea locurilor, și așa mai departe. Și fiindcă ai menționat locurile dintr-un autobuz, care sunt identice și așezate într-o ordine exactă, poate ar trebui să ne mai gândim la un lucru. De ce sunt toți electronii, protonii și neutronii din Univers identici?

– Sunt toți identici?

– Este evident că nu avem de unde ști asta cu siguranță, nu avem cum să analizăm nici măcar toți neutronii din corpul nostru, pentru a vedea dacă sunt absolut identici. Totuși, știința spune că nu a găsit niciodată doi diferiți, deși nu a testat nici măcar o milionime de milionime din totalul de 10⁸⁰ de atomi care există în Univers. Dar hai să presupunem și noi că ar fi așa. Cum se face, atunci, că sunt toți identici? Teoria ateistă a Big Bang-ului pretinde că totul a început cu o explozie uriașă, fără a fi nevoie de un Creator. Dar dacă arunci în aer ceva, o stâncă de exemplu, nu vei obține nici măcar două bucăți de rocă identice. Privește la microscop câteva sute sau mii de granule de nisip. Vei găsi vreodată două identice? Mă îndoiesc. Prin urmare, cum se face că toate particulele elementare din întregul Univers sunt identice?

– Da, interesant…

– Mai departe, următoarea descoperire uimitoare ar fi experimentul Stern-Gerlach³, efectuat în anul 1922. În acest experiment se folosesc particule neutre din punct de vedere electric, cum ar fi atomii de argint. Aceste particule sunt lansate printr-un câmp magnetic, care le poate devia traiectoria, în funcție de momentul lor cinetic, numit și impuls unghiular⁴, o caracteristică similară momentului cinetic al unui obiect macroscopic care se rotește în jurul axei sale. Iar rezultatul este surprinzător: Momentul cinetic al unei particule, măsurat pe axa câmpului magnetic, are doar două valori posibile, indiferent de cum ar fi orientat acel câmp magnetic. În termeni simpli, indiferent de orientarea acelui câmp magnetic, când cineva măsoară orientarea magnetică a unei particule față de el, valoare rezultată este fie de +90 de grade, fie de -90 de grade, dar nicăieri între aceste două valori. Din punct de vedere al realității macroscopice acest rezultat nu are niciun sens. E ca și cum eu aș alege la întâmplare puncte din lumea noastră, colțuri de clădiri, avioane pe cer, etc.; și de fiecare dată când aleg un astfel de punct întâmplător și mă uit la tine, te găsesc orientat fie perfect cu fața la el, fie perfect cu spatele la el, dar niciodată în poziții intermediare.

– Da, destul de ciudat, recunoscu Daniel.

– Următoarea descoperire uimitoare este efectul tunel⁵. În acest caz, o particulă poate trece printr-un perete subțire, și să apară pe cealaltă parte, fără a face o gaură în perete. E vorba despre pereți foarte subțiri, cu dimensiuni de 1 – 3 nanometri, adică cam câteva zeci de atomi grosime. Totuși, după cum spuneam, particula apare pe cealaltă parte fără a perfora peretele, fără a lăsa o gaură în urmă.

– Nici asta nu are niciun sens din punct de vedere al realității macroscopice, observă Daniel. Dacă arunc o minge de tenis într-un geam, atunci mingea ori este reflectată înapoi, ori sparge geamul și trece, dar nu apare pe cealaltă parte fără a face nicio gaură în geam.

– Iar una dintre cele mai bizare descoperiri, din punctul de vedere al științei, este fenomenul de entanglement, sau încurcare, sau legare cuantică.

2.3. „Legătura” cuantică

Mihai așteptă câteva secunde, apoi continuă:

– Nu avem o traducere simplă și corectă în limba română. Cuvântul englezesc „entanglement” înseamnă „încurcare”, sau „încâlcire”, dar din cauză că nu sună prea bine în limba română, hai să-i spunem legare cuantică.

– E vorba despre particule legate între ele, nu?

– Iată despre ce este vorba. În anumite condiții, două particule ajung să fie legate între ele, cu o legătură invizibilă și inexplicabilă. Mai mult, ele pot comunica între ele prin acea legătură, cu o viteză uriașă, mult mai mare decât viteza luminii, posibil chiar instantaneu. Iar acea legătură persistă chiar dacă particulele sunt la mii de kilometri distanță una de alta. Iată un exemplu: Avem nevoie de un cristal de beta borat de bariu⁶ și de un laser cu lumină ultravioletă. Îndreptăm raza acelui laser spre cristal, și unii fotoni ultravioleți vor fi rupți în două, din fiecare rezultând câte doi fotoni infraroșii. Ei bine, fiecare pereche de fotoni rezultată din ruperea unui foton ultraviolet prezintă celebrul comportament numit legare cuantică.

– Și cum se manifestă acest comportament? întrebă Daniel.

– În mai multe feluri. De exemplu, fotonii au o anumită proprietate numită polarizare, care, pentru simplificare, să zicem că poate avea doar două valori, 0 și 1. Într-o pereche de fotoni legați, în momentul măsurării se observă că tot timpul unul are polarizarea 0 iar celălalt 1, sau invers. Adică sunt valori complementare, nu se întâmplă niciodată să aibă amândoi polarizarea 0, sau amândoi polarizarea 1. Dar asta nu este tot, abia acum urmează partea cu adevărat surprinzătoare. Polarizarea fotonilor legați este într-o stare indefinită până în momentul măsurării. Adică este și 0 și 1 în același timp, un fenomen care în mecanica cuantică se numește superpoziție. Iar în momentul în care se face o măsurătoare a oricăruia dintre ei, polarizarea acestuia ia imediat o valoare clară, fie 0, fie 1, iar polarizarea celuilalt ia imediat valoarea complementară, adică fie 1, fie 0.

– Sună cam ciudat, obiectă Daniel. Nu cumva aceste polarizări sunt de fapt determinate dinainte, încă din momentul formării fotonilor prin ruperea în două a fotonului sursă? Adică nu se poate ca cei doi fotoni legați să fie de fapt ca o pereche de mănuși, și când te uiți la una și vezi că este pentru mâna dreaptă, atunci știi imediat că cealaltă este pentru mâna stângă, chiar dacă e la mii de kilometri depărtare?

– Această ipoteză se numește ipoteza variabilelor ascunse. Acest fenomen, această acțiune la distanță, părea de necrezut pentru mulți cercetători, așa că aceștia au propus o explicație similară cu exemplul mănușilor dat de tine. Iar unul dintre acei sceptici era chiar Albert Einstein însuși. A rămas celebră expresia sa „acțiune înfiorătoare la distanță”⁷, prin care își manifesta neîncrederea în acest fenomen ieșit din comun. Dar iată că, de data aceasta cel puțin, se pare că Einstein a greșit. La vremea aceea, în 1947, tehnologia nu era suficient de avansată pentru a putea verifica cine avea dreptate. Dar câțiva ani mai târziu, în 1964, John Bell⁸ a proiectat, doar teoretic la vremea respectivă, un mecanism⁹ prin care se putea verifica dacă această proprietate a fotonilor este stabilită în momentul formării lor în cristalul BBO, sau dacă este cumva o „decizie” luată în momentul măsurării. Iar după alți câțiva ani, în 1972, la 17 ani de la moartea lui Einstein, un tânăr candidat la doctorat pe nume John Clauser¹⁰ a reușit să pună în practică testele și, spre surpriza lui, a demonstrat că mecanica cuantică avusese dreptate și că Einstein greșise.

– Deci mai greșesc și experții…

– Da, nu ar trebui să te mire asta. Gândește-te la Isaac Newton, de exemplu. Deși legea gravitației universale formulată de el încă este validă, în linii mari, și este folosită de ingineri și astronauți peste tot în lume, multe dintre celelalte teorii ale sale s-au dovedit complet greșite. De exemplu, ideile lui Newton despre alchimie și despre substanțele din coada cometelor care, spunea el, întrețin viața pe pământ, nu sunt deloc corecte. Și dacă tot vorbim despre greșeli, Newton este faimos și pentru că și-a pierdut o mare parte a averii sale investind în South Sea Company, o firmă care se ocupa, printre altele, și cu comerțul cu sclavi cu America de Sud. Întrebat cum își explica uriașa creștere la bursă a acestei companii, Newton a răspuns: „Eu pot calcula mișcarea stelelor, dar nu și nebunia omenească”.

– Da, e interesant de știut. Hai să revenim la fotonii noștri. Care sunt implicațiile acestei descoperiri?

– Implicațiile sunt uriașe. Această descoperire este un prim indiciu că lumea microscopică, mai bine spus nanoscopică sau chiar pico-scopică¹¹, nu seamănă deloc cu lumea macroscopică. Gândește-te puțin la aceste două aspecte. Primul, fotonul se află în două stări simultan, este și polarizat 0, și polarizat 1, deși cele două stări se exclud reciproc. Și această situație poate fi întâlnită și la electroni, și la alte particule mai mari. Unii fizicieni s-ar putea să protesteze și să spună că de fapt particula se află într-o stare nedeterminată, nu în două stări simultan. Dar cele două stări posibile trebuie totuși să existe, separat una de alta, altfel observarea particulei nu s-ar putea efectua. Dacă cele două stări ar fi combinate, ca două valuri, separarea lor nu ar mai fi posibilă. Sper că înțelegi ce vreau să spun; dacă ai numărul 1.234, rezultat din adunarea a două alte numere, nu mai ai de unde ști care au fost cele două numere originale. Deci cele două stări ale particulei trebuie să existe cumva în formă intactă. Și al doilea aspect: Fotonul „își dă seama” că este observat, își dă seama că polarizarea sa este măsurată, ia o „decizie”, 0 sau 1, și comunică instantaneu această decizie perechii sale, care se poate afla și la mii de kilometri distanță. În termeni tehnici, această „decizie” a fotonului, această „hotărâre” de a fi fie 0, fie 1, se numește colapsul funcției de undă¹².

– Deci este posibil ca și alte sisteme mai mari să se afle în mai multe stări incompatibile simultan? Care este dimensiunea maximă până la care se poate întâmpla asta?

– Fizicianul Erwin Schrödinger ne-a dat un exemplu teoretic, exemplu care acum este cunoscut de toți fizicienii sub numele de „pisica lui Schrödinger”¹³. Pe scurt, integritatea unei fiole cu gaz toxic este legată de starea nedeterminată a unui atom radioactiv, toate acestea fiind închise, împreună cu o pisică vie, într-o cutie ermetică, cu pereți opaci. Când atomul instabil se descompune, fiola este spartă și pisica moare. În exemplul său teoretic, Schrödinger sugerează că deoarece atomul radioactiv poate fi în ambele stări simultan, și întreg și descompus, până când cineva îi măsoară starea, această stare incertă, numită superpoziție, se poate propaga în timp și la sistemele macroscopice, și astfel pisica ajunge să fie și vie și moartă în același timp, până când cineva deschide cutia și se uită înăuntru. Atunci pisica este forțată să devină fie vie, fie moartă. Sper că înțelegi ideea. Un atom descompus și nedescompus în același timp face imediat ca și fiola cu gaz toxic să devină și spartă și întreagă în același timp, ceea ce face imediat ca și pisica să devină și moartă și vie în același timp.

– Sună de-a dreptul absurd, obiectă Daniel.

– Așa este. Nici Schrödinger nu credea așa ceva; el a venit cu acest exemplu în discuțiile sale cu Albert Einstein, cu scopul de a critica interpretarea Copenhaga a mecanicii cuantice, care nu stabilea clar o limită până la care combinarea stărilor cuantice, adică superpoziția, era posibilă. Einstein însuși sugerase, ironic, că un butoi cu praf de pușcă poate astfel ajunge să fie și explodat și ne-explodat în același timp. Dar, deși experimentul mental al lui Schrödinger a fost la vremea lui mai mult o ironie, în timpurile noastre diverși fizicieni au propus interpretări ale mecanicii cuantice în care există posibilitatea reală ca celebra pisică să fie cu adevărat și vie și moartă în același timp.¹⁴

– Cum se poate ca fizicieni serioși, cu diplome de doctorat, să susțină asemenea aberații?

– Vom discuta mai pe larg despre asta când vom ajunge să analizăm procesul de „observare” în mecanica cuantică și interpretările mecanicii cuantice. Pe scurt, acum îți spun doar că oamenii de știință ajung la asemenea concluzii din cauză că fenomenele cuantice par să nu poată fi explicate prin metode raționale, care nu implică nimic supranatural.

Reprezentare grafică a ipoteticei pisici a lui Schrödinger, în care se vede comutatorul și ne-activat și activat în același timp, fiola cu otravă și întreagă și spartă în același timp, iar pisica și vie și moartă în același timp. (Sursa: https://en.wikipedia.org/ )

– Să revenim la fotonii noștri legați, zise Daniel. Cât de rapid comunică unul cu altul?

– Nu s-a putut calcula exact viteza, dar experimentele au demonstrat că este de cel puțin 10.000 de ori mai mare decât viteza luminii.¹⁵ E posibil ca fenomenul să fie chiar instantaneu, doar că momentan nu avem tehnologia necesară pentru a măsura asta.

– Există și o distanță maximă pentru acest fenomen? întrebă Daniel.

– Nu s-a putut determina o distanță maximă, deci teoretic e posibil să funcționeze chiar și dacă cei doi fotoni sunt la extremitățile Universului. Cea mai mare distanță la care s-a încercat a fost în anul 2017, când satelitul chinezesc Micius a trimis două raze laser legate către două stații terestre situate la 1.200 km distanță una de alta.¹⁶

– Și cum anume se face comunicarea asta între fotoni? Dacă eu vreau să comunic cu cineva la 1.200 km distanță am nevoie de o stație radio foarte scumpă și care consumă multă energie, deoarece trebuie să fie foarte puternică. Deci cum comunică doi simpli fotoni unul cu altul? Și, mai ales, cum de comunică instantaneu, sau la viteze cu mult mai mari decât viteza luminii?

– Nu există niciun răspuns la această întrebare. Îți mai spun totuși că deși particulele elementare pot comunica între ele atât de rapid, noi nu putem. Mecanismul legării cuantice nu poate fi folosit pentru a comunica de la punctul A la punctul B de către noi, oamenii.