Cinci mitropoliți greci oferă motivele pentru care BOR ar trebui să părăsească CMB

Cinci mitropoliți eleni:

al Konίtsei, al Glyfádei, al Kythίrelor, al Etolokarnanίei și al Górtinei și Megalópolei cer

ARHIEPISCOPULUI SĂ PUNĂ ÎN DISCUȚIE SINODALĂ 
HOTĂRÂRILE CONSILIULUI MONDIAL AL BISERICILOR,
CARE SUNT ÎN CONTRADICȚIE CU ÎNVĂȚĂTURA ORTODOXĂ

La Consiliul Mondial al Bisericilor sau, mai bine zis, al Ereziilor, care s-a întrunit la Busan, în Corea de Sud, au fost formulate poziții contrare ecleziologiei ortodoxe, s-a pretins și Bisericii Ortodoxe să ceară iertare pentru starea de divizarea în care se află lumea creștină, a fost pusă la îndoială infailibilitatea Bisericii noastre, a fost formulată dogma protestantă despre unitatea ecleziologică nevăzută a Bisericii care ar fi, chipurile, ”multi-dogmatică”, și, de asemenea, a fost desconsiderat și răstălmăcit cuvântul lui Hristos, Care se roagă ”ca toți să fie una”.

În memoriul lor, cei cinci mitropoliți formulează acuzații foarte grave la adresa unor mitropoliți, al Mesiniei, al Dimitriadei și al Prusei, pentru pozițiile pe care le exprimă și prin care provoacă și smintesc poporul credincios. Îi acuză de asemenea pe arhiereii reprezentanți ai Bisericii Greciei la a 10-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor sau, mai corect, al Ereziilor, că au acceptat fără nici o reacție de împotrivire hotărârile CMB. Se întreabă cum vor putea fi abordați corect ereticii, de orice natură ar fie ei, fie că provin din ”sânurile” Bisericii, fie că nu, dacă este alterată tradiția bisericească a Ortodoxiei și dacă este pusă la îndoială infailibilitatea Bisericii noastre? Cei cinci mitropoliți cer și întreruperea dialogurilor teologice cu papistașii, pentru că, așa cum a declarat Arhiepiscopul Australiei, kir Stylianos, care vreme de 20 de ani a fost copreședinte al Comisiei de Dialog cu Romano-catolicii, dialogurile acestea nu sunt decât ”un joc lipsit de consistență”.

Cinci mitropoliți ai Bisericii Greciei, întru-un memoriu către Arhiepiscopul Athenei, kir Ieronim, care deține funcția de Președinte al Sfântului Sinod, vin în sprijinul și în continuarea memoriului individual pe care l-a întocmit și l-a trimis Sfântului Sinod Mitropolitul Pireului, kir Serafim, în care vorbește despre înșelările ecleziologice ale textului adoptat la a 10-a Adunare Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Busan, din Coreea de Sud.

În textul de la Busan se pretinde Ortodoxiei să își ceară iertare, alături de toate celelalte confesiuni, pentru starea de divizare în care se află lumea creștină. Cei cinci mitropoliți, în ordinea în care au semnat, sunt: Mitropolitul Dryinoúpolei, Pogoniánei și Konίtsei, kir Andreas, Mitropolitul Glyfádei, Ellinikó-ului și Voúlei, kir Pavlos, Mitropolitul Kythίrelor, kir Serafim, Mitropolitul Etolίei și Akarnanίei, kir Kosmas, și Mitropolitul Górtinei și al Megalópolei, kir Ieremia.

Toți semnatarii memoriului:

    Îi acuză pe arhiereii reprezentanți ai Bisericii Greciei că nu s-au împotrivit deciziilor CMB, care în esență se disting prin faptul că atacă și contestă Biserica Ortodoxă, ca una care exprimă Adevărul credinței noastre. Au ajuns până într-acolo, încât să cheme la pocăință Biserica Ortodoxă, câtă vreme pocăința [pentru abaterea de la adevărul de credință și pentru ruperea unității] se cuvine tuturor creștinilor eretici. Se întreabă: ”nu este de ajuns că au fost șterse din Sinodiconul Ortodoxiei anatemele împotriva ereticilor? Trebuie acum să negăm și faptul că dogmele Bisericii noastre reprezintă «credința Apostolilor, credința Părinților, credința Ortodocșilor», dat fiind că, potrivit protestanților de la Busan, Biserica are nevoie de pocăință în chestiunile de credință și înțelege progresiv voia dumnezeiască?”.

    Formulează acuzații foarte grave la adresa unor mitropoliți, al Mesiniei, kir Hrisostom, și al Dimitriadei, kir Ignatie, pentru pozițiile pe care le exprimă și prin care smintesc pliroma Bisericii.

    Îi cer Arhiepiscopului Athenei, kir Ieronim, să treacă pe lista temelor de dezbatere a următoarei ședințe a plenului Sinodului Greciei hotărârile CMB de la Busan, pentru că acestea deformează învățătura ecleziologică a Bisericii Ortodoxe. Semnatarii memoriului se întreabă: ” Cum vom susține Adevărul credinței noastre împotriva lupilor care se năpustesc împotriva turmei noastre, a pseudo-martorilor lui Iehova, a penticostalilor, a mormonilor etc.? ”. Despre dialogul cu papistașii, semnatarii consideră că acesta contribuie la deformarea ecleziologiei ortodoxe și amintesc în acest sens declarația Arhiepiscopului Australiei, kir Stylianós – care vreme de 20 de ani a participat la dialoguri – potrivit căreia dialogul cu romano-catolicii este ”un joc lipsit de consistență”.

Memoriul celor cinci Mitropoliți greci

împotriva deciziilor Consiliului Mondial al Bisericilor de la Busan

– Prima parte –

Sfânta Mitropolie de Dryinoúpoli, Pogoniáni și Konίtsa
Nr. Prot. 28
Delvináki, 30 aprilie 2014

Către Sfântul Sinod al Bisericii Greciei
Ioánnou Gennadίou 14
115 21 ATENA

Preafericite Președinte al Sfântului Sinod,
Preasfințiți Mitropoliți Sinodali,

Subsemnații, care suntem împreună cu voi Episcopi în Biserica autocefală a Greciei, în urma celor petrecute în noiembrie 2013 la Busan, în Republica Coreei de Nord, în cadrul lucrărilor Consiliului Mondial al Bisericilor și al dialogului teologic cu confesiuni protestante de diferite genuri, și cu monofiziții și monoteliții, dorim să prezentăm cu profund respect Autorității noastre Bisericești Supreme protestul față de rezultatul acestei ședințe, după cum se va vedea mai jos.

Expunem în continuare pe scurt, din prisma ecleziologiei ortodoxe, pozițiile ecleziologice inadmisibile formulate la a 10-a Ședință Generală a Consiliului Mondial al Bisericilor. Acestea se dovedesc a fi încă și mai grave, dacă ținem seama de faptul că, potrivit regulamentelor adoptate de CMB (vezi anexa II, p. 6), este recunoscut dreptul fiecărei ”biserici-membru” a CMB de a-și păstra integră propria conștiință de sine bisericească și de a și-o exprima ca atare.

Justificarea potrivit căreia textele ședințelor CMB sunt ad referendum și nu exprimă acceptarea lor de facto din partea bisericilor-membre nu explică inacțiunea și pasivitatea reprezentanților ortodocși. Nici pretextul că ”nu au semnat” nu este valabil, de vreme ce consimțământul față deciziile CMB nu se mai exprimă prin semnătură, ci prin niște carduri speciale (”indicator card”). Potrivit celor de mai sus, participarea ineficace a reprezentanților ortodocși îi vatămă atât pe eterodocși, hrănindu-le confuzia bisericească, cât și pe cei de aceeași credință, ascunzând sau alterând principiile învățăturii ecleziologice expuse clar de către Sfinții Părinți în Duhul Sfânt și ale Tradiției noastre canonice despre Biserica cea Una, Sfânta, Sobornicească și Apostolească. Eterodocșii care sunt vătămați și vor fi vătămați prin citirea textului de la Busan habar nu au dacă textul este doar ad referendum sau nu și nici nu pot afla acest lucru.

Documentele anexate

În prezenta scrisoare anexăm cu traducere în limba greacă atât textul ”Declarației de Unitate” de la Busan (Anexa I), cât și o parte din Regulamentele Statutului Consiliului Mondial al Bisericilor (anexa II), din care reiese, potrivit procedurii curente, dreptul reprezentanților de a se pronunța asupra subiectelor de conștiință de sine bisericească, de a susține o poziție întru totul conformă confesiunii lor și de a se adresa direct ”bisericilor” lor (Rules XX.6.d, p. 6). De asemenea, anexăm (Anexa III) discursul Arhiepiscopului Nifon de Târgoviște, reprezentant al Patriarhiei României, un discurs marcat în mare măsură de gândirea ecleziologică eterodoxă, pe care acesta l-a rostit în încheierea Adunării de la Busan. Ultima anexă (IV) confirmă faptul că întocmirea textului de la Busan a început încă din septembrie 2012, când s-a întrunit Comisia Centrală a CMB în cadrul Academiei Ortodoxe din Creta, de la Kolybári.

Comunicatul Sinodului Bisericii Greciei din 15-10-2009, emis în urmă cu patru ani cu un prilej asemănător, constata nevoia unei ”informări mai complete” a Sinodului și susținea categoric că ”de acum înainte Sinodul se va informa cu privire la toate fazele dialogurilor”, că ”dialogul trebuie să continue, însă în cadrele ecleziologice și canonice ortodoxe” și că ”reprezentanții Bisericii noastre la respectivul dialog au o cunoaștere clară a teologiei ortodoxe, a ecleziologiei și a Tradiției bisericești și își oferă cunoștințele și resursele în scopul «unirii tuturor» «întru adevăr»”[1]. Textul eterodox al ”Declarației de Unitate” a CMB de la Busan a fost pregătit fără nici o deliberare sinodală în cadrul Preasfintei noastre Biserici, de către Comisia Centrală a CMB, așa cum se obișnuiește, de altfel, la Academia din Creta (la Kolybári) încă din toamna lui 2012[2], și a primit în unanimitate aprobarea sesiunii plenare a CMB pe 8 noiembrie anul trecut la Busan. Astfel, textul ”Declarație de Unitate” de la Busan, care este inadmisibil din punct de vedere ecleziologic, circulă deja peste tot, în lipsa unei delimitări ortodoxe de această poziție, exprimate în mod oficial, ca mărturisire comună a membrilor Consiliului Mondial al Bisericilor și, din păcate, prin această tăcere, devine o mărturisire și a Bisericii Ortodoxe.

Erorile și înșelările ecleziologice ale textului de la Busan

Textul oficial menționat cu titlul ”Declarație de Unitate” (Unity Statement) de la a 10-a Conferință a CMB are o poziție contrară Ortodoxiei, Trupului lui Hristos, pentru că acceptă (a) că Biserica Ortodoxă împreună cu celelalte ”biserici” trebuie să se pocăiască pentru faptul că astăzi creștinii sunt fărâmițați[3], (b) că Biserica, deși este Trupul lui Hristos, nu a fost condusă în mod necesar de unanimitatea dogmatică, nici măcar în epoca apostolică[4], (c) că există în prezent o unitate bisericească nevăzută a creștinismului și este așteptată unitatea văzută a Bisericii celui Una[5], (d) că rugăciunea Domnului nostru Iisus Hristos ”ca toți să fie una” nu s-a împlinit, însă depinde de noi împlinirea acestei îndatoriri[6], (e) că Biserica poate să se îmbogățească și să se folosească din harismele eterodocșilor[7], (f) că suntem răspunzători în fața lui Dumnezeu, dacă nu aspirăm necontenit la unitatea creștină spre folosul bunei mărturii celei dinafară[8], (g) de asemenea, în virtutea unei ambiguități viclene, susține că Dumnezeu ”totdeauna ne surprinde” și că Biserica înaintează având cunoștința voii dumnezeiești[9], (h) că trebuie folosite noi moduri de abordare a divergențelor teologice[10] și (i) că unitatea Bisericii este în strânsă interdependență cu unitatea umanității și a creației[11].

Dincolo de acestea, textul (j) are și o orientare ecologistă necreștină, vorbind despre așteptarea înnoirii mundane a creației, a bunăstării pământești a creației și a umanității și despre responsabilitatea umană în acest sens[12], se vorbește (k) și despre colaborarea creștinilor cu cei de alte credințe sau cu ateii în ce privește această bunăstare pământească[13]! Nu-i de mirare, așadar, că textul folosește și notoriul termen ocult ”holistic” din monism pentru a caracteriza misiunea Bisericii (“holistic mission-evangelism”[14]). Textul dă multe subînțelesuri și cu privire la acceptarea bisericească a modurilor de viață ”marginale”, fără precizări cu privire la păcat și pocăință, a căror direcționare finală trebuie luată în considerație dată fiind atitudinea pozitivă mai generală a Conferinței de la Busan cu privire la homosexualitate[15].

Declarația Arhiepiscopului de Târgoviște, kir Nifon

de la minutul 30:36 declarația Arhiepiscopului  Nifon

http://www.youtube.com/watch?v=M94BeY_ZmtQ

O jalnică încheiere oficială a prezenței ortodoxe la Adunarea de la Busan a constituit discursul Înaltpreasfințitului Arhiepiscop de Târgoviște, kir Nifon, reprezentant al Bisericii Ortodoxe Române (anexa III), care a constatat (1) că unitatea Bisericii s-a pierdut, iar Biserica existentă, pentru că este împărțită, este deficitară din punct de vedere sacramental[16], (2)  că nu cunoaște care facțiune creștină este continuatoarea vechii Biserici a Ierusalimului[17] și (3) că toți oamenii sunt frați în Hristos, în timp ce Botezul creștin este doar o treaptă sacramentală superioară în înrudirea duhovnicească a omenirii, unitate care deja există[18]. Înaltpreasfințitul Nifon (4) a tăcut și a ascuns faptul că ecleziologia ortodoxă este deformată în CMB, vorbind despre apărarea ”valorilor noastre morale tradiționale” de către CMB, ca, de pildă, ”valoarea supremă a familiei creștine”[19].

Eclesiologia ortodoxă a Sfântului Ciprian și inovațiile de la Porto Alegre și Busan

Sfântul Ciprian subliniază încă din secolul al III-lea unitatea în jurul episcopului, în Euharistie și în dreapta credință; iată ce scrie Sfântul Părinte: ”Dumnezeu este Unul, și Hristos Unul este și Una este și Biserica Lui, și credința, una, și turma, una, unită prin legătura unanimității în unitatea trainică a Trupului”[20]. Dar pentru Sfântul Ciprian, ortodoxia nu este o credință determinată printr-un consimțământ comun al episcopilor, ci cea predată de la început de către Apostoli. În virtutea acestei credințe, Sfântul Ciprian nu a respectat jurisdicția și poziția Episcopului Romei, Ștefan, ci a îndemnat la neascultare față de el, pentru că Ștefan lucra încălcarea credinței apostolice (Epistola LXXIV, Ad Pompeium contra Epistolam Stephani)[21]. Exigenta învățătură ecleziologică a Sfântului Ciprian care afirmă că în afara Bisericii nu există mântuire (extra Ecclesiam nulla salus) este, potrivit Profesorului Vlásios Feidás, prin excelență ortodoxă și conformă Tradiției. Dimpotrivă, ecleziologia lui Augustin, care susține că există elemente având caracter bisericesc și în afara Bisericii, fapt pentru care a și ajuns să constituie baza textului de la Ravena și a ultimelor texte emise de CMB (Porto Alegre și Busan), reprezintă erezie[22] și, după cum se știe, orice scornire dogmatică persistentă și nepocăită constituie erezie pentru Biserica Ortodoxă[23]!

Biserica, care este Trup al lui Hristos și este infailibilă, nu poate greși.

Infailibilitatea Bisericii – negată în textul ”Declarație de Unitate” de la Busan, întrucât cheamă la pocăință și Ortodoxia și constată, chipurile, un progres în înțelegerea voii dumnezeiești – este nu doar o predică a Sfintei Scripturi despre Biserică, pe care o numește ”stâlp şi temelie a adevărului” (I Timotei 3:15), ci și a Sinoadelor Interortodoxe ale Patriarhilor din mileniul al II-lea, care, apărându-se împotriva papistașilor și protestanților, propovăduiesc uneori că Biserica (Ortodoxă) Sobornicească ”este cu neputință să greșească, ca una ce este bogată, având ca învățător pe Duhul Sfânt”[24], alteori că ”în toate dogmele și învățăturile… credem fără greșeală în Biserica lui Hristos cea sfântă, sobornicească și apostolească… care de Sus totdeauna au strălucit prin dreapta credință și necontenit străluceau… ca niciodată să nu se fi înșelat și să nu se înșele, ci pururea fără greș să se ridice, întemeiată pe piatra sigură a credinței noastre ortodoxe”[25]. Ortodoxia este așadar ”singura credință adevărată, singura închinare bineplăcută lui Dumnezeu și singura cale mântuitoare și o păstrăm neîmpuținată, autentică și neschimbată”[26]. După acestea, propovăduiesc de asemenea că îndepărtarea papistașilor eretici nu a vătămat universalitatea și ”infailibilitatea” Bisericii, care, deși ”înainte de vremurile acelea prin lucrarea vicleanului Papă al Romei, care rătăcind de la calea cea dreaptă și căzând în dogme și născociri străine, a ieșit din întregul Trupului binecredincioasei Biserici și s-a rupt”, cu toate acestea, ”cele patru părți ale pânzei rupte, fiecare în țara ei, au rămas unite și legate, prin care noi călătorim netulburați de valuri pe marea vieții acesteia (…). Astfel, binecredincioasa Biserică a lui Hristos se înalță acum pe patru stâlpi, adică pe cele patru patriarhii, și rămâne nezdruncinată și netulburată”[27].

Prin urmare, este respinsă afirmația din textul de la Busan despre nevoia de pocăință a Ortodoxiei pentru presupusele ei greșeli ca fiind cu totul neîntemeiată și înjositoare pentru Biserică.

Pocăința [pentru erori de credință] se cuvine doar ereticilor.

Textul de la Busan, în continuare, ne cheamă la pocăință și pentru dezbinarea care există în lumea creștină! Dar pocăința se cuvine doar acelora care, în ciuda cuvântului apostolic, au stat împotriva (I Corinteni 11:16) credinței bisericești și s-au făcut eretici, pentru că ”cel ce vă tulbură pe voi îşi va purta osânda, oricine ar fi el” (Galateni 5:10). Dimpotrivă, Biserica îi laudă pe păstorii care i-au dat afară din grădina Bisericii pe cei de alt cuget și ”au alungat cu praștia Duhului pe lupii cei primejdioși și molipsitori, izgonind din staulul Bisericii… ca niște slujitori prea credincioși ai lui Hristos”[28], ca să salveze credința apostolică. De aceeași părere este și Sfântul Ciprian, care scrie împotriva ereticilor și schismaticilor, că ”trebuie să ne bucurăm atunci când aceștia sunt tăiați din Biserică, pentru că ei primejduiesc porumbeii și oile lui Hristos cu întinarea lor sălbatică și otrăvitoare”[29]. Așadar, nu este de ajuns că au fost șterse din Sinodiconul Ortodoxiei anatemele împotriva ereticilor? Trebuie acum să negăm și faptul că dogmele Bisericii noastre reprezintă «credința Apostolilor, credința Părinților, credința Ortodocșilor», dat fiind că, potrivit protestanților de la Busan, Biserica are nevoie de pocăință în chestiunile de credință și înțelege progresiv voia dumnezeiască?

Unitatea mărturisirii dogmatice a Bisericii

Invocarea diversității ”bisericilor”, pe care o întâlnim frecvent în CMB încă de la conferința care a avut loc la Porto Alegre, și concepția despre credință ca fiind schimbătoare și a cărei înțelegere cunoaște progres au fost folosite și în textul de la Busan, ca să justifice viziunea despre ”Biserica creștină unită în chip nevăzut”. Formularea din text (paragraful 10, p. 5), potrivit căruia ”nu este posibil ca diferența să fie atât de mare, încât să aducă după sine despărțirea” deformează istoria bisericească și ecleziologia, pentru că doar varietatea națiunilor este ireproșabilă, după cuvântul Sfântului Fotie cel Mare și al altor Sfinți Părinți[30], nu însă și diversitatea dogmelor, care sunt comune pentru toată Biserica din toată lumea, așa cum se mărturisește din vechime. Sfinții Ignatie[31] și Irineu[32] și mulți alții mărturisesc în favoarea unanimității dogmatice a Bisericii, care ca Trup al lui Hristos și continuitate a Comunității Apostolice, păzește ”un Domn, o credință, un botez” (Efeseni 4:5).

Îndepărtarea ereticilor și a schismaticilor nu poate să vatăme Biserica, după cum o spune și Sfântul Vasilie cel Mare: ”vrednici de milă pentru stricăciunea lor sunt aceștia, câtă vreme trupul vostru este întreg prin Harul lui Dumnezeu. Căci ceea ce s-a stricat s-a destrămat, iar ceea ce rămâne nu se strică”[33]. Creștere și diferențiere în credință există doar după măsura încrederii personale în Hristos, nu în ce privește ansamblul compact al dogmelor evanghelice și patristice[34]

Unitatea nevăzută a Bisericii – o dogmă pur protestantă

Referirea textului ”Declarație de Unitate” de la Busan la așteptata realizare a unității văzute dintre ortodocși și eretici sugerează indirect că există deja o unitate nevăzută a așa-zisei Biserici celei Una, ”multi-dogmatice”, așa cum s-a declarat și în textul de la Porto Alegre, însă această concepție nu este altceva decât o dogmă protestantă respinsă categoric de către ortodocși. Sinodul din Constantinopol de la 1672 identifică Biserica cea Una cu Biserica Ortodoxă, văzută și infailibilă: ”Despre Biserica Ortodoxă Sobornicească spunem că este cu neputință să alunece în greșeală, fiind călăuzită de același Cap, care este Hristos, Adevărul în sine, și învățată de Duhul adevărului… Este și totdeauna văzută și fie ca niciodată să nu lipsească de la ortodocși până la sfârșitul veacului, de vreme ce nu toți vor adormi, ci toți se vor schimba, după cum a spus Apostolul vorbind despre credincioși. Este așadar vădit că până la sfârșiturile veacului Biserica lui Hristos este văzută și întreagă, nelipsindu-i vreuna din părți”[35]. De altfel, Sfânta Scriptură spune clar că Biserica este văzută, de vreme ce poate fi localizată (I Timotei 3:15) și se vorbește de înmulțirea membrilor ei (Fapte 2:47). Tâlcuirea ortodoxă a cuvântului evanghelic despre ”cetatea aflată pe vârf de munte”, care, evident, este văzută, se referă la Biserică[36].

Desconsiderarea hristologică a cuvântului ”ca toți să fie una”.

În plus, argumentul, atât de promovat în dialogul cu papistașii, atât în general în cadrul CMB, cât și în special la conferința de la Busan, și întemeiat pe rugăciunea Domnului ”ca toți să fie una” (Ioan 17:11, 21-23), sfârșește în disprețuirea totală a învățăturii hristologice, pentru că, de vreme ce într-adevăr unitatea celor ce cred reprezintă voia Dumnezeu-Omului Hristos, potrivit afirmațiilor ecumenismului, această unitate nu s-a realizat încă. Din cauza neputinței voinței dumnezeiești a lui Hristos, așa cum susțin unii lipsiți de evlavie? Din pricina deosebirii nestoriene dintre ceea ce Nestorie numește voia gnomică a lui Iisus și voia Sfintei Treimi? Însă Dumnezeu-Omul cel în două firi are ”două voințe ale celor două firi care nu-și sunt potrivnice…, ci firea Lui omenească urmează firii Lui dumnezeiești și atotputernice, nu i se împotrivește și nu îi este vrăjmașă, ci mai degrabă i se supune”[37]. Așadar, voința Lui dumnezeiască, având ca supus al ei firea omenească îndumnezeită deplin, cea care s-a exprimat prin glasul Lui omenesc în rugăciunea arhierească despre unitatea credincioșilor. Aceasta este însoțită de atotputernicia Lui și lucrează neîngrădit în cei care se supun de bună voie lui Hristos. De aceea, și Sfântul Ioan Gură de Aur adeverește că acest cuvânt, ”ca toți să fie una” s-a împlinit deja în Biserică prin unanimitatea interioară a credinței, în ciuda apostaziei ereticilor, care este rodul superficialității lor: ”Ce vom spune, deci? S-a împlinit aceasta? Și cu tărie s-a împlinit, căci toți care au crezut prin Apostoli una sunt, chiar dacă unii dintre ei s-au rupt, știut fiind că El nu a ascuns acest lucru, ci mai dinainte l-a vestit și a arătat că această cădere este pricinuită de nepăsarea oamenilor”[38]. Frecventa menționare a cuvântului ”ca toți să fie una” la aceste dialoguri este blasfemiatoare, căci susține că acest cuvânt nu s-a împlinit de-a lungul timpului și dă de înțeles că nu s-a dat încă Bisericii Duhul Sfânt, Atotputernicul Mângâietor, Dumnezeul păcii, iar nu al neorânduielii (I Corinteni 14:33), care are lucrare unificatoare (”la o unire pe toți i-a chemat”[39]). Prin urmare, Consiliul Mondial al Bisericilor și ceilalți ecumeniști vestesc o nouă Cincizecime spre unirea celor despărțiți!

Alunecările de tip ecologic ale CMB.

Referirile ”Declarației pentru Unitate” ale CMB de la Busan la grija și prosperitatea creației ca mijloc și finalitate ale bunăstării omenirii ascund din punct de vedere teologic un milenarism ecologic. Evident este ignorat cuvântul Noului Testament despre ”nerăbdarea” făpturii care ”împreună suspină și împreună are dureri până acum”, despre așteptarea nestricăciunii care țintește la veșnicie, ”ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”, când va exista eliberare din robia stricăciunii în ”slava viitoare care se va descoperi nouă”[40]. CMB definește o nouă așteptare pământească și o nouă eshatologie. Ingnorând căderea originară a omenirii, autorii Declarației își propun să ne îndrepte către porunca dată omului înainte de cădere de a lucra și a păzi (Facere 2:15) fără osteneală grădina Edenului, trecând sub tăcere predica evanghelică despre pocăința pentru păcatele și apostaziile cele în multe chipuri, după cum ignoră și cele cerești și dogma care învață că pentru creștini ”cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni 3:20), iar nu în paradisurile pământești. Zidirea slujește mântuirii omului prin arătarea puterii veșnice și a dumnezeirii lui Dumnezeu și prin mărturia facerii lui de bine[41] și nu constituie un bine în sine. Dumnezeu nu se interesează în primul rând de cai și de făpturile neînsuflețite îndeobște, ci de omul rațional și care cunoaște drama de a fi nemuritor: ”Oare de boi se îngrijeşte Dumnezeu? Sau în adevăr pentru noi zice?” (I Corinteni 9:9-10).

Partea a II-a –

Preafericite Președinte al Sfântului Sinod,

Preasfințiți Episcopi Sinodali,

Mărturia pe care se cuvine să o dea Biserica Ortodoxă la CMB a fost deja exprimată adecvat în ultima declarație bisericească distinctă a ortodocșilor din anul 1961, la New Delhi, prin condeiul răposaților Gheorghi Florovski, John Meyendorff și al altora, care afirmă cu limpezime următoarele: ”Este evident că problema unității creștine sau a reunirii creștine este considerată o chestiune de înțelegere sau restaurare panconfesională. În discuția și cercetarea realizate din partea protestantă, acest lucru este de la sine înțeles. Dar pentru ortodocși, problema ecumenică fundamentală este aceea a schismei. Pentru ortodocși nu e posibil să accepte ideea de egalitate a confesionilor și nu e posibil nici măcar să își închipuie reunirea creștină ca un simplu aranjament panconfesional. Unitatea s-a destrămat și trebuie reconstituită. Biserica Ortodoxă nu este úna dintre confesiuni, nu este ó biserică între multe altele, pentru că Biserica Ortodoxă este chiar Biserica. Biserica Ortodoxă cunoaște și are conștiința identității ipostasului ei interior și al învățurii ei prin propovăduirea apostolică și Tradiția vechii Biserici nedespărțite. Se află în succesiune neîntreruptă și continuă a preoției sacramentale, a vieții liturgice și a credinței… Biserica Ortodoxă, prin convingerea și conștiința ei interioară, deține o poziție întru totul specială și excepțională în creștinismul divizat, ca purtătoare și martoră a Tradiției vechii Biserici nedespărțite, din care au provenit inițial toate confesiunile existente, prin rupere sau separare”[42].

Singura ”iconomie” și politețe îngăduite la care au recurs reprezentanții noștri în declarația de la New Delhi, de dragul optimismului pe atunci încă proaspăt, a fost considerarea eterodocșilor de la CMB și a celorlalți drept ”schisme”, iar nu drept erezii, și faptul că au vorbit despre destrămarea unității nu a Bisericii, ci a creștinismului. În continuarea citatului de mai sus, atrăgeau atenția asupra nevoii de ”ecumenism în timp” («ecumenism in time») prin întoarcerea la vechea Tradiție a Ortodoxiei («agreement in faith with all ages»), iar nu prin ”reglarea” dogmelor, așa cum am declarat mai sus. Într-adevăr, această unitate diacronică și interioară bisericească a credinței dogmatice este reprezentată în tâlcuirile Părinților prin cămașa fără cusătură (Ioan 19:23-24) a Domnului. ”Dar, cu adevărat, pentru că poporul lui Dumnezeu – care este închipuit prin cămașa lui Hristos – nu poate fi ruptă, căci este în întregime, fără cusătură și continuu, înseamnă că poporul lui Dumnezeu nu poate fi dezbinat de cei care îl stăpânesc. Indivizibil, unit, legat, arată unanimitatea lui consecventă, a noastră, a ortodocșilor, care ne-am îmbrăcat în Hristos. Prin taina și chipul cămășii Sale, Hristos propovăduiește unitatea Bisericii. Cine, așadar, este atât de întinat și de viclean, cine atât de nebun de nebunia dezbinării, încât, fie să creadă că poate fi ruptă unitatea lui Dumnezeu, adică haina Domnului, Biserica lui Hristos, fie să se aventureze el să o rupă? El Însuși avertizează în Evanghelia Sa și învață spunând: ”va fi o turmă și un păstor” (Ioan 10:16). Și este cu putință să existe într-un loc fie mai mulți păstori, fie mai multe turme?”[43]. Întrebările convingătoare de mai sus, ale Sfântului Ciprian, trebuie să ne pună în fața înfricoșătoarelor noastre responsabilități față de textul de la Busan, dar și față de dialogul cu romano-catolicii.

Nu este obiectul prezentului memoriu să extindem cuvântul asupra compromisurilor din cadrul dialogului cu romano-catolicii și a alunecărilor de la linia ecleziologică și teologică ortodoxă, care au avut loc la întrunirile Comisiei Mixte de Dialog de la Balamand și Ravena. Însă, ceea ce nu putem trece sub tăcere este că în declarațiile recente (30.12.2013) ale fratelui Mitropolit al Mesiniei, kir Hrisostom, ”Despre primat și textul de la Ravena”, sunt formulate poziții nemaiîntâlnite în Tradiția Bisericii, iar din punct de vedere teologic absolut inadmisile, anume afirmația că termenii folosiți în textul de la Ravena de către ComisiaTeologică Mixtă – ”Biserică”, ”Biserica din întreaga lume” sau ”Biserica nedespărțită” și ”trupul lui Hristos” – nu subminează ”convingerea că Biserica Ortodoxă aparține Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești”! Însăși expresia aceasta, ”aparține Bisericii…”, relativizează exclusivitatea ecleziologică a Bisericii Ortodoxe, care nu aparține Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, ci este Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească. Cuvântul acesta, ”aparține Bisericii…”, lasă loc și altor comunități creștine să aparțină Bisericii celei Una, Sfinte…, cum, de altfel, acest lucru reiese și din continuarea textului care recunoaște ”elemente având caracter bisericesc și în afara comuniunii sobornicești”. Avem de-a face cu adoptarea ecleziologiei papale care recunoaște ”elemente având caracter bisericesc” la noi, la ortodocși, și la alte comunități creștine, care însă rămân deficitare, pentru că nu dețin deplinătatea ipostasului ecleziologic. Iar această deplinătate se dobândește doar prin acceptarea primatului papal. Potrivit opiniei fratelui mitropolit, Biserica Ortodoxă nu este Biserica Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, ci aparține Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, dimpreună cu alte ”biserici”, care dețin și ele elemente ecleziologice[44].

Ecleziologia – împotriva romano-catolicilor.

Din nefericire, și în ce privește relațiile și dialogul teologic cu papismul, înșelările teologice formulate nu sunt de mai mică importanță. Se sărbătoresc 50 de ani de la  întrunirea Conciliului pseudo-ecumenic II Vatican, deși acest conciliu eretic, după ce a validat demonica dogmă a ”infailibilității” papale de la Conciliul I Vatican în 1870, atrage asupra sa rușinea săvârșirii celei de-a treia uriașe căderi din istorie, după căderea lui Adam și a lui Iuda, așa cum apreciază Cuviosul Iustin Popovici[45]. Inovațiile Conciliului eretic Vatican II au îndepărtat încă mai mult romano-catolicismul de orice speranță de întoarcere la ortodoxie și a provocat noi schisme (schima Lefebvre) în interiorul papismului din cauza noii ecleziologii ecumeniste; la Conciliul II Vatican, papalitatea eretică a lăsat loc de compromis în ce privește ”caracterul eclezial” al Ortodoxiei, însă nu și deschideri spre pocăință. Astfel, în textul Nostra Aetate de la Conciliul II Vatican, papismul contemporan îl recunoaște pe Dumnezeu în Islam și în iudaism[46], în pofida credinței de Dumnezeu însuflate a Ucenicilor Dumnezeu-Omului că ”oricine tăgăduiește pe Fiul nu are nici pe Tatăl” (I Ioan 2:23) și că ”mințile [iudeilor] s-au învârtoșat” (II Corinteni 3:14), care ”din cauza necredinței au fost tăiați”, căci ”Dumnezeu n-a cruțat ramurile firești” (Romani 11:20-21).

Papismul este erezie, potrivit convingerii clare și de Dumnezeu insuflate a Sfinților Părinți și a Sinoadelor Patriarhale a celui de-al doilea mileniu după Hristos, începând de la Fotie cel Mare, cel cinstit în chip deosebit și sinodal, de Preasfânta Biserică a Greciei ca fiind Întocmai cu Apostolii. Fotie, acest Sfânt Patriarh ortodox al Constantinopolului – sfânt patriarh nu doar cu numele, ci și cu fapta – caracterizează adaosul vaticanian Filioque drept o ”fanfaronadă a ereziei”[47] și ”cuvânt adăugat cu o insolență care se potrivește doar tinerilor și care proferează erezii”[48], mai spune că ”această erezie pune în scenă alteritatea și varietatea Duhului în ce privește categoria, relația și cauza”[49] și, cu îndrăzneală și dragoste[50], Fotie îi provoacă pe apusenii apostați, pe ”noii pnevmatomahi”[51]: ”Priviți, voi, orbilor, și auziți, voi, surzilor, locuitori în ereticul Apus, pe care vă stăpânește întunericul”[52].

Și, cu adevărat, Preafericite Președinte al Sfântului Sinod și Înaltpreasfințiți episcopi sinodali, nu putem să ne ascundem profunda tristețe, când, în ciuda acestor semnalări teologice și patristice despre papism, un frate arhireu, Mitropolitul Dimitriadei, kir Ignatie, la sărbătorirea a 50 dedimitriados_ignatios10[1] ani de la convocarea Conciliului II Vatican care a avut loc în Atena, ridică în slăvi acest conciliu ca unul care ar fi promovat și soluționat chestiuni importante și ar fi deschis drumul către unitatea creștinilor, câtă vreme, după cum ne este cunoscut, toate înșelările și inovațiile papismului au rămas neschimbate[53].

Pozițiile ecleziologice de tip catolic ale Înaltpreasfințitului Mitropolit al Prusei, kir Elpidofor.

În cadrul mai larg al relațiilor cu papistașii, în loc de a năzui la întoarcerea papistașilor la vechea Biserică, care a continuat să existe doar în Ortodoxie, vedem dimpotrivă că discursurile și argumentele repetate ale unui alt ierarh ortodox, ale Înaltpreasfințitului Mitropolit al Prusei, kir Elpidofor, care vorbește despre monarhia lui Dumnezeu Tatăl ca model pentru primatul universal al unui episcop, pentru primi sine paribus (primul fără egali)[54], vădesc, dimpotrivă, occidentalizarea ecleziologiei ortodoxe din pricina aspirațiilor seculare ale autorităților bisericești, așa cum s-a petrecut demult și la Roma, la granița dintre cele primele două milenii după Hristos.

Mitropolitul Prusei a realizat un demers care se dovedește a fi un eșec, anume, printr-o abordare ecleziologică inedită și modernistă, bazată pe o triadologie de tip origenist și filiaționist (potrivit căreia am avea de-a face cu o subordinatio-subordonare a Fiului și a Duhului față de Dumnezeu Tatăl) și pe care o promovează Mitropolitul Pergamului, kir Ioan, susține primatul administrativ universal al unui ”Întâistătător” al Bisericii Universale pe baza monarhiei lui Dumnezeu Tatăl în Sfânta Treime; din perspectiva unei asemenea abordări și aducând ca argument pentru a-și susține intenția și citatul nou-testamentar: ”Pentru aceasta îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care își trage numele orice neam, în cer și pe pământ” (Efeseni 3:15), autorul menționat nu va putea răspunde la întrebarea: De ce, așadar, nu s-a întrupat Tatăl, ca să-și salvaze ”primatul” și în iconomie, nu numai în teologie? Porivit celui de-al doilea motiv, Mitropolitul Prusei interpretează relațiile intratrinitare ca model al sinodului episcopal, însă în Sfânta Treime Tatăl este ”începutul mai presus de orice început”, ”dumnezeirea theogonică și originară”, pentru că este Născător al Fiului și Purcezător al Duhului Sfânt. Dimpotrivă, în sinodul bisericesc, întâistătătorul este ales (sau destituit) de către sinod, așadar, sinodul este ”sursa” acestui întâistătător al lui, iar nu invers [adică, întâistătătorul să fie sursa sinodului], fapt care rezultă și din punct de vedere istoric: Domnul, după ce S-a înălțat, a lăsat un Sinod alcătuit din Apostoli egali între ei, insuflat de Duhul Sfânt la Cincizecime, iar nu vreo persoană care să dețină primatul în acest Sinod Apostolic. Această comparație neinspirată a Mitropolitului Prusei ar fi putut fi evitată, dacă – în loc să recurgă la descrierea simplistă a relațiilor treimice spre imitare exterioară în ecleziologie – ar fi luat, așa cum procedăm în ortodoxie, ca temei al ecleziologiei sale chipul cel după fire al Tatălui, adică pe Fiul și Cuvântul, Care, ca unul ce este Cap al Bisericii și vistier al tuturor dumnezeieștilor bunătăți, descoperă credincioșilor întru Sine pe Tatăl (Ioan 14:9), El Însuși Se descoperă credincioșilor sub Chipul Său cel după fire, adică al Duhului Sfânt, Celui de aceeași cinste și deopotrivă atotputernic (Ioan 16:14)[55]. Viața Sfintei Treimi, care cuprinde în sine Biserica, se împărtășește mădularelor create înțelegătoare ale Bisericii ca lucrare-energie comună treimică, iar nu ca lucrare-energie ipostatică a Tatălui, ca lucrare-energie necreată naturală a esenței dumnezeiești necreate[56]. Această energie necreată a dumnezeieștii esențe îi face capabili pe credincioși, ca mădulare ale Trupului Domnului, să dobândească ”imitarea inimitabilă” a dumnezeieștilor virtuți. Această lucrare-energie treimică comună sau har sau slavă sau împărăție susține Biserica, cuprinzându-i pe credincioși și, prin excelență, pe episcopi, așa încât, după cuvântul Sfântului Maxim, să fie comună voința lui Dumnezeu și a Sfinților, prin dumnezeiasca lucrare-energie cea Una[57]. Astfel, unitatea sinodului nu este asigurată prin ”imitarea cea după fire” exterioară a unui ”primat” patromonistic, chipurile al puterii, în Preasfânta Treime, așa cum învață scholarchul Facultății de la Halkis și profesor al Facultății de Teologie a Universității Aristotelice de la Tesalonic, ci în mod ontologic mai presus de fire, prin supunerea liberă a tuturor de voința treimică necreată unitară și dumnezeiască, făcută cunoscută prin Dumnezeu-Omul în Duhul Sfânt, Care Duh, ”ca putere unificatoare, îi unește pe cei ce participă, atât cât le lor este cu putință, și atrage către unitatea Tatălui unificator și către simplitatea dumnezeiască”[58]. De altfel, este extrem de frecventă utilizarea termenului ”monarhie” pentru a demonstra atotputernicia unică a Sfintei Treimi asupra creației (”căci, deși este în Trei străluciri, o singură stăpânie este Dumnezeirea”[59]) și foarte rară folosirea acestuia pentru a demonstra monarhia intratrinitară a Tatălui[60] – această a doua perspectivă s-a impus ulterior, ca argument împotriva latinilor, atunci când aceștia, prin Filioque, au ridicat pe Fiul la rangul de al doilea principiu în Sfânta Treime[61]. Iată, așadar, care ar fi o arenă strălucită de dezbatere teologică pentru Înaltpreasfințitul frate și scholarh al Școlii Gherarás de la Halkis, spre susținerea unei monarhii corect înțelese a lui Dumnezeu Tatăl împotriva ”dualismului” promovat de Filioque și de romano-catolicism, valabilă în abordarea triadologiei, iar nu dintr-o perspectivă modernă, în abordarea iconomiei și a ecleziologiei – acestea din urmă fiind abordate corect din perspectivă hristologică.

Reluarea unor dogme născocite mai demult.

Abordarea Înaltpreasfințitului Mitropolit al Prusei se bazează, potrivit unei mărturisiri particulare, pe o cuvântare mai veche a sa ținută în America, în care aproape că a respins ca fiind erezie (!!!) însăși poziția supremă pe care o dețin în Biserică Sinoadele Ecumenice[62]. În felul acesta, Înalpreasfințitul Elpidofor subminează pe nesimțite prestigiul instituției care a validat secole la rând poziția prioritară a Bisericii Maici a Constantinopolului, a Preacinstitei Patriarhii Ecumenice; nu numai că inventează o învățătură contrară oricărui simbol de credință de până acum în ce privește ecleziologia ortodoxă (alături de câteva scrieri ale Mitropolitului Pergamului), dar indirect contribuie și la spulberarea controversatei ecleziologii a Patriarhiei Ecumenice, dovedind-o astfel pe aceasta ”trestie bătută de vânt”. Căci, dacă unitatea Bisericii este asigurată, chipurile, de un întâistătător universal, iar nu de aplicarea deciziilor Sinoadelor Ecumenice ca instituție supremă în Biserică, atunci de ce Patriarhia Ecumenică a semnat altceva la dialogul cu romano-catolicii în urmă cu trei decenii[63]? A flatat atunci urechile romano-catolicilor acceptând ”erezia” despre autoritatea supremă, nu a vreunui întâistătător universal, ci a Sinoadelor Ecumenice, sau acum irită urechile ecleziologiei monarho-centriste a ”episcopului universal”, Papa al Romei?

Din punct de vedere istoric, faptul că supralicitarea ”întâistătătorului” în defavoarea Sinodului Ecumenic este cu totul neîntemeiată îl demonstrează nu doar instituția Pentarhiei vechilor Patriarhii, care erau ”unite între ele la fel ca trupul alcătuit din patru stihii, având un singur suflet și fiind unul și una cugetând… cu adevărat alcătuind un șir mare, de aur, al numărului quaternar… a devenit o singură turmă și una fiind turma, patru sunt păstorii, prin aceea că au același cuget și credința cea dreaptă”[64], –nu doar caracterul irevocabil al Sinodului Ecumenic[65] (câtă vreme împotriva oricărui patriarh este valabil recursul înaintea unui Sinod Ecumenic sau Panortodox), nu doar faptul istoric al caterisirii unor papi și patriarhi de către Sinoade Ecumenice sau/și Panortodoxe de-a lungul istoriei, nu doar adresarea scrisorilor de pace ale fiecărui întâistătător către toți ceilalți și nu numai către întâiul din ordine, precum și multe alte aspecte, dar și faptul istoric al recunoașterii de către înșiși Papii Romei a superiorității Sinoadelor Ecumenice, având exemplu în acest sens pe Papa Leon al IX-lea, care, deși era întâiul în cinstire, se considera ”lipsit de orice autoritate, dacă s-ar fi împotrivit vreunei hotărâri formulate de [Părinții Sinodului I Ecumenic]”[66]. Pe de altă parte, Sinodul V Ecumenic, readucându-l la ordine pe Papa Vigilion, i-a refuzat dreptul pe care îl revendica, anume de a avea un vot egal cu al celor patru voturi ale Patriarhiilor Răsăritului[67].

Preafericite Președinte al Sfântului Sinod,

Înaltpreasfințiți Mitropoliți sinodali,

Cele spuse mai sus conturează o imagine tristă a alterării conștiinței de sine ecleziologice a ortodocșilor la dialoguri și vădesc pierderea și anularea mărturiei ortodoxe la acestea. Dacă, noi, ortodocșii, am ajuns să blamăm Biserica Ortodoxă și prestigiul acesteia, cerând iertare pentru ”provocarea dezbinărilor” și disprețuind în felul acesta infailibilitatea Bisericii, care a fost adeverită sinodal, sau să considerăm că Biserica Ortodoxă este ó ”parte” a Bisericii Universale și a Adevărului, cum vom putea susține în fața lupilor care se năpustesc asupra turmei noastre, în fața martorilor lui Iehova, a penticostalilor, mormonilor etc. prestigiul Tradiției infailibile a Bisericii noastre?

Consiliul Mondial al Bisericilor se împleticește pe cale, necunoscând ce are ”la dreapta sau la stânga sa”, de aceea și declară: ”Ne rugăm să fim ajutați să înțelegem mai multe despre unitatea văzută la care Dumnezeu ne cheamă să trăim” (Anexa I, nota 1, p. 8), și ajunge chiar la contradicția de a fi recunoscător pentru diversitate, deși aceeași diversitate provoacă dezbinare[68]! Din păcate, reprezentanții noștri tac cu privire la adevărul despre unica Biserică Universală, cea Ortodoxă, deși știut este că ”a nu spune cu glas tare adevărul înseamnă a te dezice de el”, câtă vreme, pe de altă parte, ”orice om se sfințește prin mărturisirea întocmai a credinței”[69].

Comparația dintre ”Declarația de Unitate” ortodoxă, mai sus menționată, de la New Delhi din 1961, și actualul text de la Busan, știut fiind că declarația de la New Delhi nu a fost pusă niciodată în aplicare, demonstrează cu argumente valabile că se impune să ne dezangajăm definitiv din Consiliul Mondial al Bisericilor, iar începutul acestei ieșiri ar trebui să se facă prin respingerea oficială a ”Declarației de Unitate” de la Busan de către Preasfințita Biserică a Greciei. În ce privește dialogul cu papistașii, avem aceeași convingere, anume că acesta contribuie cât se poate de clar și bine demonstrat la alterarea ecleziologiei noastre ortodoxe, fiind caracterizat de către fostul copreședinte ortodox al Comisiei de Dialog cu Romano-Catolicii, Înaltpreasfințitul Arhiepiscop al Australiei, kir Stylianós, drept ”un joc lipsit de consistență”.

Cu cea mai adâncă tristețe și într-o așteptare plină de agonie aducem la cunoștință toate aceste lucruri Preafericirii Voastre și Sfântului nostru Sinod, având nădejdea că cele expuse mai sus vă vor îndemna la acțiunile care se impun în vederea restabilirii Adevărului pervertit și Vă solicităm ca subiectele acestea să fie dezbătute la următoarea întrunire plenară a Sinodului.

Cu expresia celui mai profund respect,

Mitropoliții

† Andrei, al Dryinoúpolei, Pogoniánei și Konίtsei

† Pavel, al Glyfádei, Ellinikó-ului, Voúlei, Vouliagménis și Váris

† Serafim, al Kythirelor

† Kosmás, al Aitolίei și Akarnanίei

† Ieremia, al Gortinei și Megalopolei

Traducere: Mihail Ilie (G.O.)
Sursa(romana): Graiul Ortodox;
http://graiulortodox.wordpress.com/2014/06/29/208-cinci-mitropoliti-eleni-contesta-deciziile-c-m-b-contrare-ortodoxiei-2/

Sursa (elina): http://www.impantokratoros.gr/198B9FF5.el.aspx

[1] «Ἡ Ἱεραρχία γιά “ὁμολογία πίστεως” καί “διάλογο”», http://www.romfea.gr/component/content/article/

25-2009-12-18-08-37-46/5539-2010-08-07-10-45-46

[2] Central Committee Members August 2012
[3]Anexa I, paragraful 5 (p. 3) și paragraful 14 (p. 6).

[4]Anexa I, paragraful 4 (p. 2), paragraful 7 (p. 4) și paragraful 10 (p. 5).

[5] Anexa I, paragraful 14 (pp.6 și 7) și paragraful 16 (p. 7).

[6] Anexa I, paragraful 7 (p. 3 și 4) și paragraful 15 (p. 7).

[7] Anexa I, paragraful 3 (p. 2), paragraful 4 (p. 2) și paragraful 15 (p. 7).

[8] Anexa I, paragraful 2 (p. 2), paragraful 4 (p. 3), paragraful 11 (p. 5) și paragraful 14 (p. 6).

[9] Anexa I, paragraful 6 (p. 3), paragraful 8 (p. 4), paragraful 9 (p. 4) și nota 1 (p. 8).

[10] Anexa I, paragraful 15 (p. 7).

[11] Anexa I, paragraful 13 (p. 6) și paragraful 9 (p. 4).

[12] Anexa I, paragraful 3 (p. 2) și paragraful 8 (p. 4).

[13] Anexa I, paragraful 12 (p. 6) și paragraful 15 (p. 7).

[14] Anexa I, paragraful 12 (p. 5). Vezi Arhim. Hristóphoros Tsiákkas (actualul Mitropolit al Karpasίei), ἘγκυκλοπαιδικόΛεξικόΘρησκειῶνκαίΑἱρέσεων, editura Ἱ.Μ. Τροοδιτίσσης, Cipru 2002, pp. 697-699, și 613-616. Vezi utilizarea termenului ”agendă holistică” și în discursurile Președintei CMB Dame Mary Elizabeth Tanner, commander al Ordinului Imperiului Britanic (Anexă IV, p. 2).

[15] Anexa I, paragraful 6 (p. 3) și paragraful 7 (p. 3). Despre evoluția în acceptarea homosexualității între Adunarea Generală de la Porto Alegre (2006) și cea de la Busan (2013), vezi Sfânta Mănăstire Pantocrator, Iertare că suntem ortodocși: a 10-a Adunare Generală a CMB de la Busan, (partea a IV-a) http://www.impantokratoros.gr/0862339B.el.aspx.

[16]Anexa III, p. 3.

[17]Anexa III, p. 2.

[18]Anexa III, pp. 1-2.

[19]Anexa III, p. 2.

[20] Liber de Unitate Ecclesiæ 23, PL 4, 517B: «Deus unus est, et Christus unus, et una Ecclesia ejus, et fides una, et plebs una in solidam corporis unitatem concordiæ glutino copulata».

[21] În Epistola sa către Pompei, ca răspuns la Epistola Episcopului Romei, Ștefan, Sfântul Ciprian, între altele, folosește pilda apeductului spart – când, deviind de la conductă, mergem la izvorul apelor – spre a evita greșelile dogmatice ale episcopilor și, în acest caz, ale Episcopului Romei, Ștefan; prin urmare, trebuie să recurgem direct la Capul și Izvorul dumnezeieștii Tradiții:«Nam si ad divinæ traditionis caput et originem revertamur, cessat error humanus … ut si vitio interrupti aut bibuli canalis effectum est quo minus aqua continua perseveranter ac jugiter flueret, refecto et confirmato canali ad usum atque ad potum civitatis aqua collecta eadem ubertate atque integritate repræsentetur qua de fonte proficiscitur?» (S. CYPRIANUS, Ad Pompeium contra Epistolam Stephani de Hæreticis baptizandis 10, PL 3, 1133B.C).

[22]ΒΛ. ΦΕΙΔΑΣ, ἘκκλησιαστικήἹστορία, vol. I, Atena 1994, pp. 567 și urm., 569-570.

Fericitul Augustin, ”pentru a argumenta însă caracterul universal și de neînvins al dumnezeiescului Har, trebuia să se confrunte cu a) tradiția bisericească precedentă referitoare la acest aspect, potrivit căreia dumnezeiescul Har se acordă omului doar prin Taine și doar înlăuntrul Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolicești (…). Dezlegarea aceasta a acordării dumnezeiescului har atât de preotul litutghisitor, cât și de hotărârile canonice ale Bisericii l-a adus pe Fericitul Augustin în contradicție cu ecleziologia Sfântului Ciprian, care, exprimând conștiința bisericească mai generală, susținuse ad hoc că cei botezați de eretici sau schimastice nu primesc dumnezeiescul har, pentru că extra Ecclesiam nulla salus (…), însă [potrivit învățăturii Fericitului Augustin] și ereticii ar putea fi considerați într-un anume fel membri ai Bisericii, pentru că ”mulți care par că sunt în afară, în realitate sunt înlăuntrul” Bisericii (De baptismo, 5, 28). (…) Însă urmările ecleziologice [ale învățăturii lui Augustin] au fost puse în lumină mai ales de teologia scolastică ulterioară și de Reforma protestantă și au influențat în mod decisiv întreaga ecleziologie a creștinismului apusean. Acest lucru se vede nu doar din învățătura protestantă despre ”Biserica nevăzută”, cât și din ecleziologia romano-catolică a recentei dispoziții De oecumenismo (Unitatis redintegratio) de la Conciliul II Vatican”.

[23]Ν. ΜΑΤΣΟΥΚΑΣ, Ὀρθοδοξίακαίαἵρεση, ΦιλοσοφικήκαίΘεολογικήΒιβλιοθήκη 23, EdituraΠ. Πουρναρᾶ, Thessalonic 1992, pp. 99,103: ”Prin urmare, criteriile delimitării între ortodoxie și erezie trebuie să fie istorice. Prima revendică vechimea, în timp ce a doua este o inovație. (…) Poziția ortodoxă este clară și fermă. Insistă pe vechimea învățăturii. Acesta este singurul criteriu al purității și autenticității învățăturii”.

[24] Scrisoare Sinodală a Sinodului de la Ierusalim din 1672, în ΙΩ. ΚΑΡΜΙΡΗ, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, Atena 1953, vol. II, p. 704.

[25] Mărturisirea de Credință a Sinodului de la Constantinopol din 1727, 16, în ΙΩ. ΚΑΡΜΙΡΗ, op. cit., p. 868.

[26] Enciclica Sinodului de la Constantinopol din 1836 împotriva misionarilor protestanți, 7, în ΙΩ. ΚΑΡΜΙΡΗ, op. cit., p. 883.

[27] Răspunsuri (1716/1725) ale Patriarhilor Ortodocși ai Răsăritului către anglicani, Răspunsul 5, în ΙΩ. ΚΑΡΜΙΡΗ, op. cit., p. 794 și urm.

[28] Stihiră de la Laudele Duminicii celor 318 Părinți Purtători de Dumnezeu de la Niceea (Diminica a șaptea după Paște).

[29] Liber de Unitate Ecclesiæ 9, PL 4, 506C-507A: «Gratulandum est, cum tales de Ecclesia separantur, ne columbas, ne oves Christi sæva sua et venenata contagione prædentur».

[30] Epistola lui Fotie către Papa Nicolae PG 102, 605D: «Οὕτωςἐνοἷςοὐκἔστιπίστιςτόἀθετούμενον, οὐδέκοινοῦτεκαίκαθολικοῦψηφίσματοςἔκπτωσις, ἄλλωνπαρ΄ἄλλοιςἐθῶντεκαίνομίμωνφυλαττομένων, οὔτετούςφύλακαςἀδικεῖνοὔτετούςμήπαραδεξαμένουςπαρανομεῖνὀρθῶςἄντιςκρίνεινεἰδώςδιορίσαιτο». S. FIRMILIANUS, Epistola LXXV Ad Cyprianum contra epistolam Stephani 6, PL 3, 1159A: «… in ceteris quoque plurimis provinciis multa pro locorum et hominum diversitate variantur, nec tamen propter hoc ab Ecclesiæ Catholicæ pace atque unitate aliquando descessum est. Quod nunc Stephanus ausus est facere rumpens adversus vos pacem».

[31]ἘπιστολήΦιλαδελφεῦσι 3, PG 5, 700A.

[32]Ἔλεγχοςκαίἀνατροπήτῆςψευδωνύμουγνώσεως 1, 10, 2 PG 7a, 552A.B.

[33] Ἐπιστολή 238, Νικοπολίταις Πρεσβυτέροις PG 32, 889B.

[34] IΩΑΝΝΗΣΔΑΜΑΣΚΗΝΟΣ, ἜκδοσιςἀκριβήςτῆςὈρθοδόξουΠίστεως 4, 10 (83) PG 94, 1125C-1128B. ΙΩΑΝΝΗΣΧΡΥΣΟΣΤΟΜΟΣ, ΕἰςτήνπρόςΡωμαίους 26, 3 PG 60, 640.

[35] Tomosul Sinodal al Sinodului de la Constantinopol din 1672, în ΙΩ. ΚΑΡΜΙΡΗ, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, Atena 1953, vol. II, p. 692.

[36]ΚΥΡΙΛΛΟΣΑΛΕΞΑΝΔΡΕΙΑΣ, ἘξήγησιςὑπομνηματικήεἰςτόνΠροφήτηνἨσαΐαν 1, 2 PG 70, 69A.B. ΕΥΣΕΒΙΟΣΚΑΙΣΑΡΕΙΑΣ, Εὐαγγελικήπροπαρασκευή 6, 18 PG 22, 457D.

[37] Ὅρος Πίστεως τῆς ΣΤ’ Οἰκουμενικής Συνόδου, în ΙΩ. ΚΑΡΜΙΡΗ, Τά Δογματικά καί Συμβολικά Μνημεῖα τῆς Ὀρθοδόξου Καθολικῆς Ἐκκλησίας, Atena 1952, vol. I, p. 187.

[38]ΕἰςτόκατάἸωάννην 82, 2, PG 59, 444.

[39] Condacul Duminicii Cincizecimii (glas 8).

[40]Romani 8:18-23.

[41]Romani 1:20 șiFapte 14:17.

[42] G. KONIDARIS, «The Orthodox Contribution in the Section of Unity in New Delhi Introductory Note», periodicul Theologia33, 2 (1962) 187.

[43] Liber de Unitate Ecclesiæ 7,8 PL 4, 505B: «At vero, quia Christi populus non potest scindi, tunica ejus per totum textilis et cohærens divisa a possidentibus non est. Individua, copulata, connexa ostendit populi nostri, qui Christum induimus, concordiam cohærentem. Sacramento vestis et signo declaravit Ecclesiæ unitatem. Quis ergo sic est sceleratus et perfidus, quis sic discordiæ furore vesanus, ut aut credat scindi posse aut audeat scindere unitatem Dei, vestem Domini, Ecclesiam Christi? Monet ipse in Evangelio suo et docet dicens: Et erim unus grex et unus pastor (Joan. x, 16). Et esse posse uno in loco aliquis existimat aut multos pastores aut plures greges?».

[44] http://romfea.gr/epikairotita/21337-2013-12-30-03-52-35.

[45] Om și Dumnezeu-Om, ed. Astίr, Atena 1987, pp. 150, 152: ”Prin această dogmă, toți umaniștii europeni și-au dobândit idealul și idolul: omul a fost proclamat divinitatea supremă, pandivinitate… Dogma despre infailibilitatea Papei din secolul al XX-lea nu este altceva decât renașterea idololatriei și a politeismului… În istoria neamului omenesc există în principal trei căderi: a lui Adam, a lui Iuda și a Papei”.

[46]Vezi la paragraful (3): «The Church regards with esteem also the Moslems. They adore the one God, living and subsisting in Himself; merciful and all-powerful, the Creator of heaven and earth, who has spoken to men» și paragraful (4): «Although the Church is the new people of God, the Jews should not be presented as rejected or accursed by God, as if this followed from the Holy Scriptures». TextulNostra Aetate în limba engleză, vezi la http://www.vatican.va/archive/hist_councils/ii_vatican_council/documents/vatii_decl_19651028_nostra-aetate_en.html

[47] Λόγος περί τῆς τοῦ Ἁγίου Πνεύματος Μυσταγωγίας 17, PG 102, 296B.

[48]Ibid. 6, PG 102, 288B.

[49]Ibid. 43, PG 102, 321B.

[50] Ibid.13, PG 102, 292C-293A.

[51]Ibid. 96, PG 102, 389C.

[52]Ibid. 81, PG 102, 365A.

[53] http: http://www.acadimia.gr/content/view/510/97/lang.el καί
http: imd.gr-site-articles-top-omilies-heretismoi-mitropolitou-811.

[54] «Primus sine paribus, ἈπάντησιςεἰςτόπερίπρωτείουκείμενοντοῦΠατριαρχείουΜόσχας»
http://www.amen.gr/article16557

[55]Despre Dumnezeu Fiul și Cuvântul ca chip după fire al lui Dumnezeu Tatăl, și despre Duhul Sfânt ca chip după fire al lui Dumnezeu Cuvântul, pe baza teologiei Capadocienilor și a Sfinților Ioan Damaschin și Teodor Studitul, vezi D. Tselenghidis, Studii iconologice, Tesalonic 2003, pp. 26-35.

[56] Sfântul Grigorie Palama, Cele 150 de capete 121, ediție îngrijită de P. Hrίstou, ed. Kyromános, Tesalonic 1992, vol. 5, p. 103: ”Nu doar esența lui Dumnezeu, pe care nimeni nu o primește, ci și lucrarea-energia Lui cea după fire, pe care au primit-o după Har cei care în acest chip au fost făcuți vii; astfel îi mântuiește pe ei și îi face nemuritori după Duh pe cei care mai înainte nu trăiau după Duh”.

[57] Către Marin, Preacuviosul Preot PG 91, 33A.Β: ”… a spus că una este lucrarea-energia lui Dumnezeu și a Sfinților, cea care pe toți Sfinții îi îndumnezeiește, a prea fericirii nădăjduite; la Dumnezeu existând după esență, iar la Sfinți devenită prin Har”. Vezi și PG 91, 25D.

[58]ΓΡΗΓΟΡΙΟΣΠΑΛΑΜΑΣ, Περίθεοποιοῦμεθέξεως 6, op. cit., vol. 2, pp. 141 și urm.

[59] Antifonul al II-lea al Utreniei Duminicii glasului al VIII-lea.

[60]ΓΡΗΓΟΡΙΟΣΠΑΛΑΜΑΣ, ΠρόςΒαρλαάμ A΄ 21, op. cit., vol. 1, p. 236 și urm.

[61]Μ. ΦΩΤΙΟΣ, ΚατάτῶντῆςπαλαιᾶςΡώμης, ὅτιἐκτοῦΠατρόςμόνονἐκπορεύεταιτόΠνεῦματόἅγιον, ἀλλ’ οὐχίκαίἐκτοῦΥἱοῦ 10 PG 102, 397Α.

[62]Ἐπίσκεψις 698 [31-03-2009]: ”Refuzul recunoașterii primatului cuiva în Biserica Ortodoxă, a unui primat pe care nu îl poate întruchipa decât un protos – adică un episcop care are privilegiul de a fi primul între frații săi episcopi – reprezintă erezie. Este inadmisibil ceea ce se spune de obicei că unitatea dintre ortodocși este asigurată fie de o credință și un cult comune, fie de instituția Sinodului Ecumenic”.

[63] Textul I, ”Infailibilitatea Bisericii”, în periodicul Epίskepsis 259 (1981) p. 9: ”Factorii și organele locale de autoritate în Biserică sunt Episcopul și Sinoadele Bisericii și prin excelență Sinoadele Ecumenice”.

[64] EVSTRATIE PRESVITERUL, Viața și petrecerea marelui și de trei ori fericitului Eutihie, Patriarhul Constantinopolului 4 (29.31) PG 86b, 2308C.D.2309C.

[65] ARHIM. SP. BILALIS, Ortodoxie și  papism, vol. I (Critica papismului), editura Frăției Evnίki, Atena 1988, p. 75: ”Decizia Sinodului Ecumenic rămâne irevocabilă, pentru că nu există un criteriu superior Sinodului Ecumenic”.

[66] Scrisoarea lui Leon, Arhiepiscopul Romei, către Anatolie, Arhiepiscopul Constantinopolului, Noua Romă, ACO II, 1, 2, ,[253]57 (sau Mansi 6, 201B).

[67] Acte II, 5, 4. (†) Meletie, Mitropolitul Nicopolei, ἩΠέμπτηΟἰκουμενικήΣύνοδος [Sinodul V Ecumenic], Atena 1985, p. 206 și urm.

[68] Compară două afirmații din interiorul aceluiași paragraf 14 (Anexa I), ”fiind recunoscători pentru diversitatea noastră” (p. 7) și ”regretăm dezbinările dintre Bisericile noastre și dintre noi” (p. 6) sau ”Plângem, pentru că există de asemenea experiențe dureroase ale unor situații în care diversitatea s-a transformat în dezbinare” (paragraful 4, p. 2), deși sunt dogme, nu moravuri, cele pentru care Biserica se luptă și pe care le apără.

[69]ΜΑΞΙΜΟΣΟΜΟΛΟΓΗΤΗΣ, Περίτῶνπραχθέντωνἐντῇπρώτῃαὐτοῦἐξορίᾳ, ἤτοιἐνΒιζύῃ 28, PG 90, 163A.