2 septembrie: Pomenirea Sfințitului profet Serafim Rose: Poate că aceştia sunt ultimii câţiva ani în care mai putem continua să răspândim liberi cuvântul

„Este mai tarziu decat credem”; „Nu trebuie sa umblam dupa semne spectaculoase, ci mai degraba sa cautam semne duhovnicesti…”

„Poate că aceştia sunt ultimii câţiva ani în care mai putem continua să răspândim liberi cuvântul”

„Ştiţi ce s-ar întâmplă dacă Hristos ar umbla astăzi prin lume? Probabil că L-ar interna într-un spital de nebuni şi L-ar droga cu tot felul de medicamente. Lumea L-ar răstigni şi acum la fel cum a făcut-o acum două mii de ani”.

„Lumea face parte prea mult din viata noastra. Adeseori – iar în ziua de astazi, de fapt, în chip obisnuit – uitam de lumea cea cereasca. Apăsarea lumescului este extrem de puternica astazi, încît de multe ori pierdem din vedere ce înseamna a fi de fapt crestin”.

„Regret acum multe din articolele „pro-zelotiste” pe care le-am publicat in Cuvantul Ortodox in anii de inceput: am contribuit la crearea unui monstru, si pentru aceasta ma caiesc!”

„Parintele Serafim atragea atentia asupra asa-zisului ‘guru-ism’, care este ispita de a-i trata pe unii oameni aflati intr-o pozitie de autoritate, raportandu-ne la ei ca la niste guru sau ‘Stareti’ (=”batrani” duhovnicesti harismatici, nota noastra). Primejdia aceasta il inspaimanta foarte tare, pentru ca vedea in ea un defect de temei al caracterului american: un defect ce face ca anumiti insi – preoti de parohie sau monahi – sa pretinda o autoritate duhovniceasca care, de fapt, nu este a lor, pentru ca ei insisi nu s-au curatit si preschimbat prin pocainta, iar pe ceilalti ii face sa-si lase voia libera si chiar cele mai importante amanunte din viata in seama acelora. Parintele Serafim a subliniat in repetate randuri ca adevaratii Stareti sunt extrem de rari, ca nu meritam asemenea calauzitori duhovnicesti si ca, chiar daca i-am avea in mijlocul nostru, nu am sti cum sa ne purtam fata de ei”.

„Toti avem lipsuri. Si poate ca aceasta este marea realitate duhovniceasca a vremurilor noastre – si anume ca toti invatatorii au lipsuri, ca nu mai sunt mari Stareti, ci doar invatatori duhovnicesti ‘cu jumatate de norma’, care isi petrec jumatate din timpul lor stricand ceea ce au facut bun in cealalta jumatate. Trebuie sa fim recunoscatori pentru buna invatatura pe care o putem primi, insa cu trezvie si cu grija. Lectia pentru dumneata este probabil trezvia. (…)

Nu cred ca vei avea de suferit de pe urma increderii pe care ai avut-o in Parintele _ [nume lipsa]; binele facut de el va ramane cu tine, daca ramai smerit si trezvitor. Iar daca i-ai acordat o incredere excesiva, la fel ca unui guru, atunci sa stii ca ceea ce suferi acum este tocmai pedeapsa pentru aceasta; dar o sa treaca. Constiinta si inima dumitale trebuie sa vorbeasca: ascultarea orbeasca, totala, este pur si simplu cu neputinta, mai ales in vremurile noastre. (…) Episcopul Ignatie Briancianinov ii sfatuia mereu pe crestinii vremurilor de pe urma: Nu mai exista Stareti, cercati orice invatatura cu Evanghelia (desigur, nu in sensul de a ‘calcula’ ca sa vezi daca invatatorul greseste – ci firesc, cu

inima si cu constiinta). (Cuv. Seraphim Rose).

Increderea în sine, samost.
Remedii: neîncredere în sine cu trezvie, sfătuirea cu cei mai înţelepţi, povăţuire de la Sfinţii Părinţi.

Abordarea academică – excesiv de intelectualistă, fără implicare, fară asumare, abstractă, nerealistă. Legat şi cu punctul A.

Nepăzirea tainei împărăţiei, bârfa, publicitatea. Exagerarea aspectului exterior al misiunii, succesul. Primejdia creării de cochilii goale, forme misionare fără conţinut.
Remedii: concentrarea asupra vieţii duhovniceşti, evitarea luminii rampei, neimplicarea în dispute pătimaşe.

Simptome: agitaţie febrilă, totdeauna se întâmplă câte ceva „cutremu¬rător” – sângele este în fierbere. Vocabular inflamat, indicând mândrie în loc de smerenie. Sursele se află în protestantism şi în încrederea în părerile proprii culese din zbor.

Remedii: neîncredere în sine cu trezvie, recurgerea constantă la Sfinţii Părinţi şi la Vieţile Sfinţilor, sfatuirea…”.

„De ce par a fi atat de putine minuni astazi? Pentru ca noi nu prea mai stim ce este durerea inimii… Durerea inimii este conditia cresterii duhovnicesti si a aratarii puterii lui Dumnezeu. tamaduirile si celelalte minuni se intampla celor deznadajduiti, inimilor indurerate, dar care totusi continua sa se increada si sa nadajduiasca in ajutorul lui Dumnezeu. Atunci lucreaza Dumnezeu. Lipsa (partiala) a minunilor din ziua de azi arata lipsa durerii inimii din oameni si chiar din multi crestini ortodocsi – prinsi de racirea tot mai mare a inimilor din vremurile de pe urma”.

„Uneori, zelul nostru pentru Ortodoxie poate fi atat de exagerat, incar duce la situatii similare cu cea care a facut-o pe o batrana rusoaica sa remarce referitor la un entuziast convertit american: . A fi este o stare care in limbajul crestin are un ume aparte: a fi un fariseu, a fi atat de prins de litera legiuirilor bisericesti, incat sa pierzi duhul care le da viata, duhul adevaratului crestinism”.

Oricât de multă „dreptate” ai avea într-o chestiune sau alta, trebuie să procedezi şi cu diplomaţie. Primul şi cel mai însemnat lucru nu este nicidecum „dreptatea”, ci dragostea creştinească şi armonia. Majoritatea „convertiţilor nebuni” au avut „dreptate” în critica lor care i-a dus la prăbuşire; însă erau lipsiţi de dra¬goste creştinească şi de milă, astfel că au intrat într-o fundătură, înstrăinându-şi inutil pe cei din jur şi, în final, rămânând singuri cu dreptatea lor şi cu îndreptă¬ţirea de sine. Nu o lua pe urmele lor […]. „Dumneata eşti încă nou în Ortodoxie şi cu toate acestea vrei să dai lecţii ce¬lor care sunt mai vechi în credinţă (iar din felul cum mi-ai descris situaţia, îmi dau seama că „le dai lecţii” cu destulă cruzime, fară tact şi fără urmă de milă creştinească). Măcar bunul simţ ar trebui să-ţi spună că nu aşa se procedează; dragostea creştinească ar trebui să te facă să-ţi fie ruşine de purtarea ta şi doritor să înveţi mai multe despre creştinismul elementar, înainte de a îndrăzni să dai lecţii altora despre orice.

Nu am veşti de la nimeni din zona aceea, însă pot să-mi imaginez cât de mult i-a jignit şi rănit purtarea dumitale. Nu e deloc greu de ghicit că îi faci pe oameni să se înstrăineze; purtarea dumitale, aşa cum însuţi ai descris-o, este exact aceea care îndepărtează oamenii şi provoacă certuri în Biserică. (…) toate acestea nu sunt decât jumătăţi de adevăr, de care mândria dumitale se agaţă pentru a evita elementara dragoste şi smerenie creştinească”.

„Noile autorităţi „supercorecte” le oferă câteva «răspunsuri simple» la întrebări complexe, lucru foarte atrăgător pentru cei uşor nesiguri sau şovăielnici în credinţa lor. […] Cunoaştem mulţi convertiţi ce se agaţă de «corectitudine» ca de un biberon şi cred că şi-ar mântui sufletele mai bine dacă ar fi puţin mai «incorecţi», dar mai smeriţi”.

„Ei şi-au clădit o carieră bisericească proprie pornind de la o premisă falsă, dar atrăgătoare: că principala primejdie pentru Biserica de azi este lipsa stricteţii. Nu: primejdia principală este ceva mult mai adânc – pierderea savorii Ortodoxiei, o mişcare la care participă ei înşişi, cu toată «stricteţea» lor.«Stricteţea» nu ne va mântui, dacă nu vom mai avea simţământul şi gustul Ortodoxiei”.

„Aici, in Occident, noi traim intr-un paradis al nebunilor, care oricand se poate pierde si, foarte probabil, asa se va si intampla. Sa incepem dar sa ne pregatim – nu facand stocuri de alimente sau alte lucruri, asa cum s-au apucat unii sa faca in America, ci cu o pregatire launtrica de crestini ortodocsi”.

„Este o lege a vietii duhovnicesti care spune ca acolo unde este Golgota – adica unde exista patimire adevarata pentru Hristos – acolo va fi si Inviere. Invierea aceasta are loc mai intai in inimile oamenilor si nu trebuie sa ne ingrijim prea mult de forma exterioara pe care o va lua, prin voia lui Dumnezeu. Toate semnele arata ca traim la sfarsitul lumii si orice refacere exterioara a Sfintei Rusii pravoslavnice va fi de scurta durata. Insa lucrul pentru care ar trebui sa ne straduim este invierea noastra duhovniceasca launtrica, iar evenimentele din Rusia ne dau nadejde ca, in ciuda tuturor imitatiilor si simulacrelor de crestinism si de ortodoxie de care este plina lumea de azi, va avea loc totusi o inviere a adevaratului crestinism patimitor, nu numai in Rusia, ci oriunde au mai ramas inimi ce nu au inghetat cu totul. Insa trebuie sa fim gata pentru suferintele ce vor veni mai inainte. […] Oare suntem noi, cei din Occident, pregatiti pentru aceasta? Golgota nu este totuna cu suferintele inevitabile prin care trecem cu totii in viata aceasta! Este ceva urias si adanc, ce nu se poate alina luand o aspirina sau mergand la un film. Este un lucru prin care Rusia a trecut, iar acum incearca sa ni-l comunice si noua. Sa nu fim surzi la acest mesaj! Pentru rugaciunile tuturor Noilor Mucenici, fie ca Dumnezeu sa ne intareasca, sa putem indura incercarile ce se vor abate asupra noastra si sa aflam in ele invierea sufletelor noastre!”.

„Scopul meu nu este sa va înspaimînt, ci sa va atrag atentia la ce se petrece în jurul nostru. Cu adevarat ca este chiar mai tîrziu decît credeam cu totii: Apocalipsa se întîmpla chiar acum. Si cît este de trist sa vezi crestini, mai ales tineri ortodocsi, peste capetele carora pluteste amenintator aceasta tragedie incalculabila si care cred ca pot duce mai departe ceea ce ei numesc „o viata normala” în aceste vremuri cumplite, facîndu-se parte integranta din capriciile acestei generatii stupide, care se auto-divinizeaza, absolut inconstienta de faptul ca paradisul nebunilor în care traim este pe cale sa se prabuseasca, absolut nepregatita pentru vremurile de disperare spre care ne îndreptam.Nici macar nu mai este vorba de cine este un „bun” crestin-ortodox, sau unul „prost”; întrebarea care se pune acum este aceasta: va mai supravietui macar credinta noastra?

Pentru multi, nu va mai supravietui; Antihristul care va veni va fi mult prea atragator, mult prea în spiritul preocuparilor lumesti dupa care tînjim, pentru ca majoritatea oamenilor sa-si dea macar seama ca si-au pierdut crestinismul înclinîndu-se în fata lui. Apartenenta de suprafata nu este suficienta; trebuie sa ne miste ceva pe dinauntru, ceva ce sa ne faca diferiti de lumea din jurul nostru, chiar daca lumea îsi spune „crestina” sau chiar „ortodoxa”. Sa pastram si sa hranim aceste calitati ale adevaratei viziuni ortodoxe asupra lumii despre care am vorbit mai devreme: o viata si o atitudine normala, iubitoare si iertatoare, nu gravitînd în jurul sinelui, ci pastrîndu-ne inocenta si spiritualitatea chiar si cu o deplina constiinta a propriului nostru pacat si a puterii ispitelor lumesti din jurul nostru. Daca traim cu adevarat aceasta viziune ortodoxa asupra lumii, credinta noastra va supravietui socurilor care ne asteapta si va fi o sursa de inspiratie si de mîntuire pentru cei care îl vor cauta în continuare pe Hristos, chiar si în toiul naufragiului umanitatii, care a început deja în zilele noastre”.

„Domnul le spunea fariseilor si saducheilor ca un neam viclean si desfrânat cauta evenimente spectaculoase: foc din cer, izgonirea romanilor, manifestarea îngerilor care alunga stapânirea straina a romanilor si alte lucruri de acest fel. Hristos le spune ca acest fel de semne nu se vor da. Un neam viclean si desfrânat cauta astfel de semne…, dar cei curati cu inima cauta ceva mai duhovnicesc. Singurul semn care li se va da este semnul lui Iona. Desigur ca este nu este lucru mic ca un om, care era si Dumnezeu, sa stea trei zile în mormânt. Astfel, din cuvintele Mântuitorului, aflam ca nu trebuie sa umblam dupa semne spectaculoase, ci mai degraba sa cautam semne duhovnicesti, înlauntrul nostru. De asemenea, trebuie sa priveghem fiind atenti la acele lucruri, care, dupa Scriptura, sunt trecatoare”.

„Din pricina faptului ca vestile din vremea noastra sunt rareori bune, este de dorit sa le constientizam cum se cuvine pe toate, fara a afisa vreun optimism nechibzuit/desart. Desi, în acelasi timp, trebuie sa avem în vedere scopul precis al privegherii noastre. Urmarim semnele vremurilor nu pur si simplu pentru a afla timpul venirii lui Antihrist. Acesta e mai degraba un amanunt secundar. Urmarim semnele vremurilor ca sa cunoastem când va veni Hristos. Este un lucru de capetenie pe care trebuie sa-l retinem pentru a nu fi doborâti de întunecime, depresie, ori de vreo tendinta de retragere, în scopul adunarii de hrana pentru o mare catastrofa. N-ar fi un lucru chibzuit. Trebuie sa fim mai degraba tot mai crestini, adica sa ne gândim la aproapele nostru, încercând sa-i ajutam pe altii. Dar daca noi însine suntem insensibili/reci, întunecati si pesimisti, noi participam astfel la raceala ca semn al sfârsitului. Trebuie sa ne uneasca un duh plin de caldura prin care sa ne ajutam reciproc. Acesta este un semn al Crestinismului”.

„Vai, vai, agitatie si pizma din toate partile! Singura solutie e sa nu le dai atentie, sa uiti totul si sa-ti vezi de treaba. (…)… patimile proprii cintaresc mai greu decit constiinta sarcinii comune care ne sta înainte. Dar cred ca lucrul acesta e unul din efectele sindromului „convertitului nebun”! Oricum, sa facem noi ceea ce putem cit mai este timp! (…) Patimi marunte peste tot! Singura noastra speranta e sa fim simpli si încrezatori, continuind sa mergem înainte”.

Citiți vă rugăm și: