O judecătoare în greva foamei face dezvăluiri despre abuzurile magistraților, ce se cred mai presus de lege

Sunt magistrat din data de 15.08.1998 și nu am avut niciodată vreo abatere disciplinară până la momentul în care a debutat acest conflict cu conducerea Curții de Apel București (CAB), în primăvară anului 2010. Am luat examenul de promovare la CAB, la vârstă de 31 de ani, cu notă 10 la Dreptul procedural civil, și din 2006 am lucrat neîntrerupt în Secția a IX-a a CAB, specializată pe cauze de Proprietate Intelectuală, domeniu în care mă specializasem încă de la Tribunal. De asemenea, am fost desemnată punctul de contact al Oficiului European pentru Marca Comunitară de la Alicante și făceam parte din comisia organizată la nivelul Ministerului Justiției privitor la proiectul de jurisdicție a brevetului european. În perioadă de pre-aderare a țării noastre la Uniunea Europeană am fost magistrat consultant pentru experții UE ce veneau aici în delegațiile peer review (Nota redacției „Justițiarul”: „Peer review” reprezintă evaluarea colegială sau recenzia colegială). În țara, eram tot timpul invitată să țin prelegeri la toate conferințele importante de proprietate intelectuală.

În perioadă octombrie 2008-ianuarie 2010 am urmat un master în domeniul meu de specializare,  la Institutul Max Planck din Munchen (IMP), iar la momentul întoarcerii mele la Curtea de Apel se schimbaseră atât președintele Curții (în locul domnului Nicolae Florescu venise Lia Savonea), cât și președinta secției mele, unde doamnă Vivianne Tiu fusese înlocuită cu Dănăilă Ruxandra. Mai mult, din colectivul secției mele format din cca. 7-8 judecători, mai bine de jumătate promovasera la ÎCCJ sau ieșiseră la pensie, venind, în schimb judecători nou promovați de la instanțele inferioare.

Din primele zile am fost primită cu răceală în sensul că mi se luase biroul în care lucrasem vreme de doi ani și am fost trimisă într-un birou marginal, a cărui suprafața era redusă de dimensiunea casei liftului, iar calculatorul meu fusese luat în posesie de noua președintă de secție, deși aveam încă documente personale pe el.

Noua președintă a Secției, cea mai nou venită în secție și care avea experiență zero în domeniul Proprietății Intelectuale în momentul în care fusese numită țăefa, avea totusi o „calitate” foarte importantă: avea o sora ingineră, care lucra la Oficiul European de Brevete din Munchen care menține o strânsă colaborare cu Institutul Max Planck din Munchen.  Deși mai tânără decât mine, a ținut tot timpul să mă umilească și să le spună celorlalți angajați că eu refuz să îi recunosc „autoritatea”. A dispus să îmi fie instalat un PC abia la două săptămâni după revenirea mea la instanță, iar la repartizarea în ședințele de judecată mi-a creat un regim nerecunoscut în practică și lege, în sensul că nu mi-a repartizat o ședința pe care să o conduc (așa cum se repartizează, obligatoriu, tuturor judecătorilor) și nici un complet stabil (având aceeași componența de trei judecători care se rotesc între ei pe poziția de conducere) ci m-a repartizat pe rând în toate completele de judecată ale secției, întotdeauna pe locurile doi sau trei, explicându-mi că a făcut în așa fel încât fiecare judecător pe care l-am înlocuit să își poată lua o săptămâna de concediu. La numai câteva săptămâni, această a venit iritată la mine în  birou să mă întrebe: „Ce aștepți? Ce aștepți, de fapt?”. La momentul acela nici nu înțelegeam că aceasta aștepta că eu să plec, în vreme ce eu așteptam ca relațiile mele de muncă să se normalizeze, și să revină la nivelul celor anterioare plecării mele în Germania. Când i-am spus că aștept să am aceleași condiții că și colegii mei, președintă Secției mi-a răspuns: „Ești necinstită!”.

Tot în acea perioadă a venit la Curtea de Apel Profesorul Joseph Cannataci, care lucrase anterior la Munchen în același domeniu al brevetelor de invenție și care venise să îmi ofere ajutor în elaborarea un proiect pentru a fi admisă la doctorat la aceeași instituție la care urmasem Masterul. Am refuzat ajutorul acestuia deoarece renunțasem la orice plan de a mai urmă un doctorat la Munchen.

Fost ofițer în armata germană, așa cum rezulta din CV-ul lui aflat pe site-ul institutului, fusese detașat în Kosovo cu trupele KFOR. Colegii mei spuneau că este nepotul unui important lider al Celui De-al Treilea Reich, condamnat la finalul razboiului de către Tribunalul de la Buchenwald, fapt pentru care li se interzicea să iși foloseasca titlul princiar, acesta folosind stratagema de a iși menționa titlul la mijlocul numelui.

Acesta mi-a arătat simpatie la începutul șederii mele la Munchen, la care am răspuns inițial, dar am bătut în retragere în momentul în care am observat că acesta dorea o relatie precară, nu o relație serioasă.  Munchenul este un oraș foarte bogat, este capitala industriei auto germane și – aveam să aflu în timpul șederii mele acolo – era plin de femei numite „fidanzzata”, adica femei întreținute. Până la sfârșitul programului, presiunile acestuia au devenit din ce în ce mai grave, iar comportamentul din ce în ce mai aberant. Atât în timpul studiilor de master cât și al încercărilor mele de a mă înscrie la doctorat, acesta a încercat să condiționeze elemente din curriculă academică de obținerea unor favoruri personale. Am renunțat definitiv la planul de înscriere la doctorat în momentul în care, după 3 luni de amânări și comunicări contradictorii, colega mea de cameră, o apropiată a personalului administrativ de la Institut mi-a spus: „Nu poți obține admiterea la doctorat, dacă nu ai o relație personală cu cineva din IMP. Poți să folosești camera mea peste week-end.” Faptul că această ar fi fost o condiție general aplicabilă era evident o aberație, dar eu am înțeles că era sugestia venită din partea lui Waldeck.

Dupa intoarcerea mea la Bucuresti, Directoarea INM, Octavia Spineanu Matei, era ea însăși judecătoare de proprietate intelectuală, m-a abordat de o manieră foarte explozivă: „Felicitări! Am auzit că te măriți în Germania!” la cca 5-6 luni după întoarcerea mea de la Munchen. Eram perplexă atât în față acestei susțineri cât și față de faptul că nu o cunoscusem decât tangențial pe doamna Spineanu până atunci, neavand in niciun caz o comunicare pe probleme intime. Faptul că personalul INM a încurajat relațiile personale între judecătoare românce și experți străini e dovedit de cazul unei alte doamne judecător, pe care l-am observat personal, și care după implicarea într-o relație intimă cu un expert american a devenit starul absolut al magistraturii, simbolul luptei anti-coruptie, autoare de două doctorate și de sute de articole, în timp ce judeca la Tribunalul București, cea mai aglomerată instanță din țara și ținea conferințe despre spălarea de bani, etc.

Când m-am întors la București, în ianuarie 2010, pe lângă inistențele primite la birou de a mă întoarce în Germania, directoarea Direcției Afaceri Europene din Ministerul Justiției, Anca Maria Stoica, mă preluase într-un soi de supraveghere permanentă, în sensul că ma suna zilnic la telefon, chiar de mai multe ori pe zi, inclusiv în week-end, să verifice unde sunt și cu cine sunt; insista să plec de la muncă și să mă ducă prin magazine de lenjerie intimă sau îmi spunea, mai în glumă mai în serios că: „Ciocea dragă, trebuie să te învăț ce să îi faci unui bărbat în pat.”

Dialog între Anca Maria Stoica (Tamaș) și Mihaela Ciocea despre sutiene. Click pe imagini pentru mărire!

Fac precizarea că o știam pe dna Stoica (fostă Tamaș) din INM, că împărțisem, împreună cu altă colegă magistrat, un apartament în Cartierul Militari timp de un an de zile, dar că nu am fost niciodată prietene, cu atât mai puțin nu am avut vreodată o comunicare la nivel licențios sau foarte intim.

Anca Maria Stoica mă considera „săracă”, iar după ce și-a satisfăcut interesul față de performanțele familiei noastre (sora mea geamănă fusese angajată în Ministerul de Justiție imediat după absolvirea facultății, în 1997 și, totodată, era unul dintre primii absolvenți de Drept care primise o bursă în străinătate, studiind un an de zile într-o universitate olandeză între 1997-1998), aceasta a insistat să părăsesc apartamentul pe care îl împărțeam și vreme de 2 ani nu mi-a mai răspuns la telefon. Cu toate acestea, după întorcerea din Germania îmi arăta un interes febril, sunându-mă la orice oră din zi și verificând cu cine sunt.  Am atașat  corespondența în care consemnez doar o parte din convorbiri, mai precis, aceea în care această îmi spunea să fac un copil și să îl cresc singură.

Click pe imagine pentru mărire!

Câteva luni mai târziu, același sfat îmi era dat de doamna judecător Corina Voicu, directoarea Direcției Legislație și Contencios din cadrul CSM. În niciun caz aceste insistențe nu erau niște sfaturi prietenești, cu atât mai mult cu cât cu doamna Voicu nu mă văzusem de 10 ani și nici nu m-a mai căutat vreodată din luna decembrie 2010, când mi-a transmis acest „mesaj”. În realitate, folosind un argument de autoritate intrinsec, derivând din funcțiile manageriale ce le ocupau, acestea au ținut să îmi comunice care erau așteptările conducerii sistemului judiciar în ceea ce mă privește și în același timp soluția mea de a ieși din încercuirea în care mă aflam pe plan profesional.

Am descris în plângerea penală pentru trafic de persoane faptul că doamna Stoica mă invitase la ea acasă, cândva în vară anului 2010 și se prefăcea că „din greseala” pe laptop, îmi arată fotografii în care penisul soțului ei era fotografiat de la foarte mică distanță. Ea insista să îmi studieze reacția uitându-se insistent la mine, în loc să închidă fotografia. Apoi a mai deschis-o încă o data tot „din greșeală” și de fiecare data spunea: „Scuză-mă, ne-am jucat și noi puțin.”  Pentru mine era dovada că doamna Stoica, care a fost timp de 10 ANI Directoarea Direcției de Relații Europene din Ministerul de Justiție, coordinator MCV și reprezentanta României la întrunirile JAI de la Consiliul European era foarte motivată să mă învețe niște „abilități” de ordin intim.

Țin să subliniez că, deși puține s-au schimbat în situația de ostracizare și represiune pe care o suportam de 10 ani eu și sora mea, în pofida plângerilor penale pe care le-am formulat pentru trafic de persoane, șantaj, abuz în serviciu, în pofida scrisorilor pe care le-am adresat Comisiei Europene și Parlamantului European, Doamna Stoica a fost totuși demisă din pozitia de Directoare a Direcției de Relații Europene a Ministerului de Justiție dupa ce am arătat aceste probe Președintelui Tribunalului de Prima Instanță a Uniunii Europene, Domnul Marc Jaeger.

Am atașat și hotărârea CSM din care rezultă că doamnă Stoica era persoana din Ministerul Justiției care se ocupă de rapoartele MCV. Conform Deciziei Comisiei europene din 2006 care stabilește acest mecanism, un prim raport e întocmit de către autoritățile române și, pe baza lui, se întocmește raportul final de către funcționarii Comisiei. (Nota redacției „Justițiarul”: Mai jos prima și ultima pgină din hotărârea CSM privind-o pe judecătoarea Anca Maria Stoica. Click pe documente pentru mărire!)

Mi se pare important să subliniez că angajatul institutului german despre care am făcut mențiune mai sus, Wolrad Prinz zu Waldeck und Pyrmont, era de fapt ofițer, așa cum rezultă din Curriculum Vitae pe care îl avea pe site-ul instituției. (Nota redacției „Justițiarul”: Actualmente Wolrad lucrează la firma internațională de avocatură Freshfields Bruckhaus Deringer.)  Făcuse parte din trupele KFOR, acționând în Kosovo și în ianuarie 2010 ,a fost numit Director al Departamentului pentru relația cu Europa de Est al Institutului Max Plank din Munchen.

                                                                (Va urma)

Mihaela Lămîița CIOCEA