N-a fost doar Hiroshima și Nagasaki: cum armata SUA a exterminat populația civilă a 66 de orașe japoneze în aplauzele mass-media

Al doilea război mondial: Armata SUA a distrus 66 de orașe japoneze înainte de a plănui să șteargă de pe fața pământului același număr de localități sovietice

de Shane QUINN

Global Research, 18 Iunie 2019

Gradul de devastare pricinuit Japoniei de către armata americană în cel de-al doilea război mondial nu este cunoscut pe scară largă, nici măcar astăzi. În replică față de atacul de la Pearl Harbour, care a ucis aproape 2.500 de americani, nava Statelor Unite a lansat primul bombardament asupra Japoniei în după-amiaza zilei de 18 Aprilie 1942 – atacând capitala Tokio, cât și alte cinci orașe importante: Yokohama, Osaka, Nagoya, Kobe și Yokosuka.

Implicate în această incursiune de debut asupra teritoriului japonez, cunoscut drept “Raidul Doolittle”, au fost 16 modeste bombardiere US B-25 care au omorât în jur de 50 de japonezi, cauzând daune generale minore. Însă loviturile aeriene au constituit o rușine pentru liderii de la Tokio, iar aceștia s-au confruntat mai departe cu o lovitură psihologică acută în starea de spirit a japonezilor. Pentru a pune sare pe rană, nici una dintre aeronavele B-25 ale Americii nu a fost doborâtă. Aceasta a fost ca o prevestire a lucrurilor ce urmau să vină.

Pe măsură ce lunile s-au scurs devenind ani, distrugerea a sporit de multiple ori. Până la 15 Iunie 1945, 66 de orașe japoneze fuseseră anihilate de către Forțele Aeriene SUA, în principal prin intermediul atacurilor cu bombe dezlănțuite de către noile bombardiere grele cu patru motoare B-29.

Numărul de zone metropolitane japoneze distruse aici era exact valoarea pe care Pentagonul o compilase la finalizarea planurilor, în Septembrie 1945, de eviscerare a Uniunii Sovietice. Într-adevăr, 66 de de orașe sovietice fuseseră marcate să fie rase de pe suprafața pământului – cu 204 bombe atomice – la mai puțin de două săptămâni după ce oficialii japonezi semnaseră condițiile de capitulare la data de 2 Septembrie 1945, încheind în cele din urmă al doilea război mondial.

Cu privire la propunerile de atac atomic asupra Imperiului Japonez, Generalul George MARSHALL, șeful de stat major al Statelor Unite, a scos la iveală în 1954 că,

“În planurile inițiale de invazie a Japoniei, voiam nouă bombe atomice pentru trei atacuri.”

Chiar înainte de Hiroshima, Pentagonul avea însă mai puțin de 6 bombe-A.

Primul atac nuclear mondial a fost dezlănțuit la 08:15 timpul local din Hiroshima, pe data de 6 August 1945, prin fulgerarea unei bombe de 15 kilotone lansată dintr-o aeronavă B-29. După o cădere de 44 de secunde, bomba atomică “Băiețelul” a detonat exact deasupra Spitalului Shima din centrul orașului Hiroshima, transformând instant în scrum toți medicii, asistenții și pacienții săi. În aria înconjurătoare, zeci de alte spitale, școli și clădiri istorice au fost rase la nivelul solului.

Zeci de mii au fost imediat uciși pe măsură ce temperaturile de la sol au sărit până la 3.000 / 4.000 de grade Celsius. Dintre oamenii aflați la cel mult doi kilometri față de punctul de detonare a bombei, 112.000 aveau să moară în decursul unui an (10 August 1946).

Multe alte mii au fost ucise de otrăvire prin iradiere și arsuri severe, în rândul celor aflați la câteva sute de metri peste raza de doi kilometri. Majoritatea celor morți și aflați pe moarte erau civili, bărbați prea bătrâni sau prea bolnavi pentru a servi în forțele armate, alături de numeroși copii și femei.

Complexurile vitale de armament și fabrici ale Hiroshimei, împrăștiate de-a lungul periferiei orașului, au fost complet neafectate. Aceste uzine erau responsabile pentru 74% din producția industrială. A scăpat cu bine și crucialul port și punct de îmbarcare militară al Deltei Ota. Aproape 95% dintre lucrătorii din fabricile Hiroshimei au scăpat nevătămați în urma exploziei.

Auzind despre suflul atomic la câteva ore după, președintele Harry TRUMAN l-a vestit drept “cel mai important eveniment din istorie” și “un succes copleșitor”.

Trei zile mai târziu, la 9 August, Nagasaki a fost atacat la 11:02 AM ora locală cu o mai sofisticată bombă de 21 de kilotone – care a fost lansată deasupra inimii educaționale, culturale și religioase a orașului. Ca și în cazul Hiroshimei, bombardarea Nagasakiului a lăsat nevătămate majoritatea industriilor de război ale localității.

Această bombă “Grasul” a mai ucis alte zeci de mii, incluzând multe sute de școlari, distrugând simultan principalele spitale, catedrale, temple și școli ale orașului. Facilitățile medicale atât din Hiroshima cât și din Nagasaki au fost decimate, contribuind semnificativ la bilanțul morților.

Ca ecou la sprijinul Washingtonului pentru atacuri atomice au fost instituțiile de presă vestice, aproape fără excepție. Din 595 de editoriale gazetărești scrise cu privire la exploziile nucleare de la începutul lunii August și până spre finele lui Decembrie 1945, mai puțin de 2% s-au opus atacurilor care aveau să omoare mai bine de 200.000 de oameni.

Presa a sprijinit ferm de asemenea trecerea prin foc atât a orașelor germane cât și a celor japoneze, în fapt ea “a solicitat o bombardare mai intensă a țintelor civile”, criticând chiar raidurile aeriene asupra zonelor industriale și militare. Spre exemplu, ziarul New York Times a ridicat în slăvi anihilarea Tokio, care a lăsat în urmă vreo 100.000 de decedați, drept “un vis devenit realitate… radiind de fericire, orașele japoneze vor arde precum frunzele de toamnă”.

CITEȘTE MAI MULT: Adevăratul motiv pentru care America a utilizat arme nucleare împotriva Japoniei. Nu a fost pentru a pune capăt războiului sau pentru a cruța vieți.

Pe de altă parte, deși militariștii duri ai Japoniei au propus să se lupte până la ultimul om, liderii lor politici au fost forțați de împrejurări să anunțe predarea pe 15 August 1945, fiind amenințați cu atacuri atomice consecvente. Generalul Leslie GROVES, aflat la cârma proiectului american Bombă-A, l-a informat pe generalul MARSHALL că o altă armă cu plutoniu similară celei de tip Nagasaki ar fi “pe țintă” și disponibilă spre utilizare “după data de 24 August 1945”.

Declarația de război a URSS-ului asupra Japoniei în seara zilei de 8 August 1945 a influențat iarăși capitularea Tokio-ului; ținând seama de Armata Roșie care, în zilele ce au urmat, tăia prin armatele de elită ale Japoniei din Manciuria precum cuțitul prin unt. Un alt factor era garanția venind din partea Americii, reiterată pe 11 August 1945, că Împăratul Hirohito – o entitate aproape divină în Japonia – ar putea să-și continue domnia după ce se declarau învinși, cu toate că acesta nu ar mai fi avut vreo putere reală.

Imediat după primul atac atomic, secretarul șef de cabinet al Japoniei, Hisatsune SAKOMIZU, a estimat că țara sa ar putea rezista încă două luni, cel mult: până în Octombrie 1945. Japonia era de mult timp înfrântă în aer, la fel și pe mare, importurile sale de petrol brut, cauciuc și minereu de fier încetând să mai existe. Forțele japoneze erau conduse din Bruma de-a lungul teritoriilor Pacificului. 

În plus, potrivit unor figuri cu grade înalte precum amiralii Chester NIMITZ (comandant al flotei pacificului) și William LEAHY (șeful de personal al lui TRUMAN) blocada continuă de schilodire a Japoniei pe mare, cuplată cu atacuri aeriene convenționale, ar induce capitularea ei în câteva săptămâni, făcând orice invadare terestră sau bombardare a Statelor Unite de prisos. Bombele-A au fost de fapt lansate ca un semnal de avertizare pentru Uniunea Sovietică, noul inamic pe termen lung al Americii, așa cum a subliniat generalul GROVES în Martie 1944.

Prin bombardamente non-nucleare, distrugerea a zeci dintre ariile metropolitane ale Japoniei a fost coordonată de către generalul maior Curtis LeMAY, care a implementat tactici ucigașe crescânde. Trebuie amintit, totuși, că aparatul militar al Japoniei a fost deosebit de brutal și sadic, comițând atrocități anterior celui de-al doilea război mondial.

Însă populația civilă japoneză a fost cea care a dus greul focului măreței puteri militare a Americii. Pe 30 Mai 1945, LeMAY s-a umflat în pene în mod public cum că loviturile aeriene americane au omorât chiar mai mult de un milion de japonezi.

Până în vara lui 1945, peste 9 milioane de cetățeni japonezi au rămas fără case, majoritatea refugiindu-se către zone verzi. Chiar înainte de exploziile atomice, 969 de spitale japoneze fuseseră distruse de către avioanele americane.

Cu aproape patru ani în urmă, aparentul “atac neprovocat și mișelesc” japonez asupra bazei navale americane din Pearl Harbour, Hawaii – așa cum l-a descris președintele Franklin D. ROOSEVELT – s-a bazat pe ceea ce erau de fapt temeri puternic înrădăcinate. Vreme de 5 luni precedând raidul Japoniei din 7 Decembrie 1941, Washingtonul și-a tot mutat grelele bombardiere B-17 în număr crescând către baze SUA din Pacific, precum la Pearl Harbour, și de asemenea la baza aeriană Clark și la aerodromul Del Monte din Filipine.

De la jumătatea anului 1941, jumătate dintre marile bombardiere ale Americii fură relocate din domeniul Atlantic către orizonturile estice, aspect despre care strategii japonezi erau mai mult decât conștienți.

Justificarea pentru această consolidare militară fusese subliniată spre finele anului 1940, de către faimosul planificator pre-război american și general al forțelor aeriene, Claire CHENNAULT, care a evidențiat cum B-17 ar “arde inima industrială a Imperiului prin atacuri cu bombe incendiare asupra furnicarelor fertile de bambus ale Honshu și Kyushu.” Președintele ROOSEVELT a fost “pur și simplu încântat” la auzul respectivului plan. 

Fără a ține seama de atacul Japoniei asupra Pearl Harbour, America oricum ar fi intrat în război curând – în opoziție cu Tokio – întrucât ambele state erau deja în 1941 rivale majore cu ambiții incompatibile în marile regiuni asiatice și pacifice. Pe 15 Noiembrie 1941, cu trei săptămâni înainte de Pearl Harbour, generalul MARSHALL le-a spus reporterilor într-o “ședință informativă neoficială” că avioanele americane aveau să “dea foc orașelor de hârtie ale Japoniei. Nu va exista nici o ezitare cu privire la bombardarea civililor.” 

Cu un an în urmă, pe 19 Decembrie 1940, ROOSEVELT a aprobat un ajutor militar de 25 de milioane de dolari către China, tradiționalul dușman răzbunător al Japoniei, inclusiv cadou o navă aeriană. 25 de milioane de dolari în 1940 echivalează cu aproape jumătate de miliard de dolari astăzi. Pe 11 Martie 1941, președintele Americii a promulgat Legea de Închiriere – Arendare, un program care furniza material suplimentar poporului chinez – și de asemenea altor națiuni precum Marea Britanie, Uniunea Sovietică și Franța, toate acestea departe de a fi binevoitoare față de Japonia imperială.

Luni bune, ROOSEVELT a aplicat sancțiuni și un embargou Japoniei, drept replică la ocuparea de către Japonia în Septembrie 1940 a Indochinei franceze nordice, care dăuna intereselor SUA în zonă.

Pe data de 26 Iulie 1941 ROOSEVELT a înghețat totalitatea activelor japoneze din America, o politică drastică în fapt echivalând cu o declarație de război economic asupra Japoniei, cu peste patru luni înainte de Pearl Harbour. Acțiunile lui ROOSEVELT au sărăcit Japonia cu un uluitor 90% din importurile sale de petrol, eradicând simultan 75% din comerțul său extern.

În doar câteva zile, japonezii au fost forțați să se adâncească în săracele lor rezerve de petrol, care la rata atunci curentă de consum aveau să fie epuizate până în Ianuarie 1943, dacă armatele sale nu aveau să se îmbarce în noi invazii. 

La un număr egal de adversari, puțini puteau rezista cu viață ferocității soldatului japonez, care dobândise notorietate pentru cruzimea sa. Strategii de război ai Tokio-ului îndreptaseră privirea lor înfometată către cuceriri și mai fanteziste, aliniind statele bogate în resurse Burma, Filipine, Malaya, Singapore și Indiile olandeze estice (Indonezia), fiecare dintre acestea fiind cucerite în prima jumătate a anului 1942.

Pe măsură ce războiul avansa iar zarurile se roteau ușor, bombardamentele teroriste ale aliaților asupra zonelor civile – fiind considerate nu doar crime de război – reprezentau și un eșec jalnic al străduinței de a duce conflictul către o încheiere rapidă. Aceste strategii lipsite de moralitate, pentru care nimeni nu a fost tras la răspundere, în fapt au prelungit cel de al doilea război mondial. Ideea mult timp însușită că raidurile aeriene înecate în sange aveau să dea de pământ cu moralul oamenilor, forțându-i să se revolte împotriva liderilor lor, era pură fantezie.

În vara lui 1945, civilii japonezi erau mai preocupați să pună mâna pe alimente, națiunea înfometând gradual ca urmare a blocajului naval de către America. Mai mult, orice tentativă de răzvrătire avea să fie prompt eliminată de către poliția militară japoneză, groaznica Kenpeitai.

Liderii vestici eșuaseră în a discerne lecțiile blitz-ului german asupra Marii Britanii de la începutul anilor 1940, care avea să întărească moralul public britanic, nu să-l slăbească. Această realitate avea să devină în curând evidentă pentru ierarhia Wermacht; dar nu și pentru conducători ca Winston CHURCHILL, care milita pentru obliterarea lipsită de sens a unor orașe medievale precum Dresda chiar și spre finele lui Februarie 1945.

Țintind femei și copii cu bombe a făcut ca mașinăriile de război germane și japoneze să rămână în mare parte în condiții de siguranță. Ministrul nazist al armamentului, Albert SPEER, a fost în câteva rânduri lăsat cu gura căscată (stupefiat) de tacticile aeriene ale aliaților deasupra Germaniei, acestea adesea evitând complexurile industriale ale Reich-ului.

De-a lungul anului 1944, SPEER, spre deliciul și uimirea lui HITLER, a supravegheat chiar o creștere a producției atât a aeronavelor cât și a tancurilor germane, fapt care a făcut posibile astfel de atacuri precum cel de la Ardennes în Decembrie 1944.

Realitățile din spatele bombardamentelor aeriene scăpau atenției altora precum LeMAY, și omologului său englez Arthur “Bombardierul” HARRIS. După ce totul s-a terminat, HARRIS a recunoscut în memoriile sale că stratagema de lansare a atacurilor asupra localităților urbane “s-a dovedit a fi complet lipsită de înțelepciune”; și că liderii aliaților ar fi trebuit să-și îndrume piloții mai frecvent către bombardarea fabricilor, dispozitivelor de comunicare și liniilor de transport, ceea ce ar fi învins Germania nazistă și Japonia Imperială înainte de 1945.

În timp ce LeMAY vorbea despre morțile în masă ale japonezilor, ceea ce a însemnat și distrugerea a peste 3,5 milioane de cămine, acesta nu a menționat că pe la mijlocul lui 1945 mare parte din infrastructura Japoniei zăcea neatinsă; ca de exemplu crucial de importantul feribot de cărbune al țării dintre Hokkaido și Honshu, în vreme ce, în mod incredibil, rețeaua de cale ferată a rămas intactă până în August 1945; în mod similar, tot așa au fost și mai multe zone industriale pe lângă care B-29-urile lui LeMAY au cutreierat ca uitucele.               

Tradus & adaptat de Cristian