EREZIILE ȘI CRIMELE PAPALITĂȚII: VI. Prigonirea ortodocșilor din Transilvania de către papi în secolele XI-XVI

„După ocuparea treptată a Transilvaniei de către regatul ungar, a început o largă acţiune de organizare a Bisericii Catolice de aici şi – paralel cu ea – o acţiune de prigonire a Bisericii Ortodoxe româneşti, acţiune patronată de papi şi de regii Ungariei. Încă din primele decenii ale secolului al XI-lea, s-au înfiinţat două episcopii latine, puse sub jurisdicţia Arhipiscopiei de Calocea, una la Biharea, mutată în 1092 la Oradea, alta la Tasnad, mutată în curând la Cluj, iar în 1092, la Alba Iulia, unde a rămas până azi. Odată cu acestea, s-au înfiinţat şi câteva mănăstiri catolice (Siniob, Igris, Cirta, Cluj s.a.)

În acelaşi timp, regii Ungariei, de cele mai multe ori instigaţi de papi, au luat felurite măsuri de asuprire a Bisericii Ortodoxe. De pildă, în 1232, papa Grigore IX (1227-1241) a trimis ca «legat apostolic», în Ungaria, pe episcopul Iacob Prenestin, ca să îndemne pe rege să convertească sau să nimicească pe «schismaticii» (așa numeau ei pe ortodocși, n.n.) din regatul său. La 23 februarie 1234, el a obţinut de la principele de coroană Bela (viitorul rege Bela IV) un jurământ, prin care se obligă să nimicească pe «toţi ereticii» şi «falşii creştini» (așa numeau ei pe ortodocși, n.n.) din ţara sa şi să-i aducă sub ascultarea bisericii romane. Către sfârşitul anului 1234, acelaşi papă informează pe principele de coroană Bela de existenţa acelor «pseudoepiscopi schismatici» (așa numeau ei pe adevărații episcopi ortodocși, n.n.), care atrăgeau chiar şi pe unii dintre credincioşii catolici aşezaţi pe teritoriul Episcopiei cumanilor.

Un sinod al prelaţilor catolici întrunit la Buda în 1279, în cap. 120 al decretelor sale, intitulat «Despre preoţii schismatici» (De sacerdotibus schiamaticis), spune că acestora «nu le este îngăduit să-şi ţină cult dumnezeiesc, să-şi zidească capele sau alte case sfinte, iar credincioşilor nu le este îngăduit să intre în astfel de capele; la nevoie să se aplice forţa împotriva acestor preoţi.»

Deosebit de activ în prigonirea Ortodoxiei s-a arătat cardinalul Gentili, «legat apostolic» în Ungaria şi Cumania, în primul deceniu al secolului al XIV-lea. Papa Ioan XXII (1316-1334) a adesat mai multe scrisori regelui Carol Robert de Anjou (1310-1342) sau unor cârmuitori politici şi bisericeşti din Ungaria şi Transilvania, cu felurite îndrumări privitoare la lupta lor antiortodoxă. În acelaşi timp a sprijinit activitatea prozelitistă a celor două ordine călugăreşti (ale papistașilor, n.n.) care lucrau în Transilvania: predicatorii (dominicanii) şi minoriţii (franciscanii). Dar tot el recomanda episcopilor catolici din Ungaria să trateze cu blândeţe pe cei convertiţi la catolicism şi să nu pretindă dijme pentru ca să nu-i  piardă.

Regele Ludovic cel Mare (1342-1382) a inaugurat o politică religioasă şi mai dură faţă de români, începând cu anul 1366. Printr-un prim act (28 iunie 1366) refuza să mai recunoască cnejilor români calitatea de nobili, dacă nu erau confirmaţi prin acte regale; în schimb cei confirmaţi erau îndatoraţi să participe la acţiunile militare ale regelui, dar şi să «extermine» pe «valahi». Printr-un alt act (fără dată precisă) regele condiţiona dreptul de stăpânire asupra pământului şi recunoaşterea calităţii de nobil de apartenenţa la confesinea catolică. În sfârşit, prin al treilea act (10 iulie 1366), regele ordona nobililor şi altor proprietari de pământ, cetăţilor şi oraşelor din comitatele Cuvin şi Caras (se pare ca un ordin asemănător s-a dat şi către alte comitate) să aresteze pe «preoţii slavi sau schismatici» (aşa numeau ei pe preoții ortodocşi, n.n.), care urmau să fie duşi în faţa comitelui Benedict Himfy, în aşteptarea unor noi dispoziţii regale cu privire la ei.

Reiese că prin aceste trei decrete regale, confesiunea ortodoxă era scoasă în afara legii, iar românii înlăturaţi din viata politică a ţării; totodată era recunoscută o singură confesiune, catolicismul.

Dispoziţiile menţionate mai sus au fost reluate de regele Sigismund de Luxemburg (1387-1437), care la 5 decembrie 1428, în urma străduinţelor călugărilor franciscani, a luat măsuri împortiva locuitorilor ortodocşi din districtele Caransebes, Mehadia şi Hațeg. El preciza că nimeni în acele ţinuturi nu putea deţine vreo proprietate, nici un drept de nobil, nici un drept de cneaz, decât «dacă va fi cu adevărat catolic şi va urma acea credinţă pe care o crede şi o mărturiseste biserica romană». De asemenea se prevedea pedeapsa confiscării moşiilor nobililor şi cnejilor care ar îndrăzni să adăpostească preoţi ortodocşi în districtele amintite. Se interzice apoi nobililor, cnejilor şi chiar ţăranilor de aici să-şi boteze copiii prin preoţii ortodocşi.”[1]

de pr. dr. Ioan Vlăducă

– va urma –

Bibliografie

• Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1992.

[1] Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 1, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 286-289.