Prăznuirea de 2 ani a Mărturisitorului Tache Rodaș, cel ce-a înfruntat temnițele comuniste de mână cu Maica Domnului

Tache Rodas, fost deţinut politic în temniţele comuniste, a fost unul din brazii neîndoiţi ai rezistenţei anticomuniste, care nu a fost învins de reeducarea materialist-bolşevică. Dacă multe din personalităţile de renume ale Ortodoxiei şi neamului românesc au cedat torturilor insuportabile, atât trupeşti cât şi psihice, Take Rodas, şi cu siguranţă şi alţii, a învins. Este un model de demnitate şi biruinţă în faţa unor greutăţi ce par imposibil de învins, el vine să ne arate, nouă, generaţiei de azi, că nimic nu este cu neputinţă dacă ne punem nădejdea în Dumnezeu. Când vorbeşte despre chinurile suferite în închisoare, nu simţi durerea pe care a băut-o până la capăt din destul din paharul pătimirii, ci bucuria izvorâtă din suferinţă, o suferinţă nobilă, discretă, în Hristos. Take chiar râde când este întrebat de torturile din temniţă, dar face asta pentru a-ţi transmite ţie, celui ce-l asculţi, biruinţa bucuriei mai mult decât durerea care te-ar putea înspăimânta. Când îl asculţi pe Take îţi vine şi ţie să suferi, îţi doreşti şi tu parcă acea biruinţă a Crucii, de care doar cei aleşi se învrednicesc. El te face să vezi Crucea ca o binecuvântare, o vrednicie, iar nu ca un blestem. Pentru mulţi dintre noi suferinţa, boala sau orice alt necaz şi nedreptate par chinuri, blestem ce ne chinuim din răsputeri să îl îndepărtăm. Take nu a luptat împotriva suferinţei, el a luptat împotriva lepădării, laşităţii, căderii morale în faţa compromisului. El nu s-a temut de cei ce-i puteau ucide trupul, ci de cei ce-i puteau ucide sufletul. Cea mai grea suferinţă e cea morală, înfrângerea sufletului, pactul cu satana şi trădarea lui Dumnezeu. Take a ştiut să învingă, dar nu prin puterile lui. Care a fost secretul biruinţei lui, vom vedea în cele ce urmează.

Iar dacă are o durere în suflet este aceea că noi, cei de azi, nu preţuim jertfa lor, pentru că cei ce ne conduc şi azi au avut grijă să şteargă aceste pagini sângeroase din istoria noastră, falsificând-o. De ce? Nu doar pentru că tot ei conduc şi azi, dar şi pentru că nouă nu ne pasă, pentru indolenţa noastră. Cine caută… ar trebui să găsească. Cu toate acestea ei nu au murit, nu au pătimit degeaba. Despre jertfa lor prea puţin se vorbeşte, dar jertfa lor valorează doar înaintea lui Dumnezeu şi pentru jertfa lor poate că Dumnezeu a mai ţinut acest neam românesc. Lor le va da răsplata cuvenită şi celor ce vor avea urechi să audă şi ochi care să vadă. Dar ce se va-ntâmpla cu acest neam dacă nu va mai avea urechi să audă strigătul suferinţelor lor, şi nu va cinsti martirajul înaintaşilor lor? Acel neam îşi pierde atunci sensul şi existenţa.
Câţi dintre cei de azi cunosc adevăratele orori comise de comunişti asupra poporului român, nu cel de la suprafaţă, ci cel întemniţat în beciurile Securităţii? Să ascultăm aşadar câteva din mărturisirile lui Take Rodas despre fenomenul reeducării din închisoarea Piteşti.

FENOMENUL PITEŞTI . „DUMNEZEU MI-A TRIMIS MIE HARUL SĂU, DESFRICOŞÂNDU-MĂ”.
În seara zilei de Buna-Vestire, în timp ce noi scoteam tinetele de murdărie, gardianul ne-a zorit zicându-ne: „Mai repede! Mai repede, că avem treabă în seara asta!” În sinea mea ziceam că gardianul s-a ţicnit la cap, deoarece în nicio închisoare nu existau treburi după programul de seară. La câteva minute după ce ne-am întors de la WC, uşa s-a deschis brusc şi în cameră a intrat renumitul Ţurcanu cu câţiva deţinuţi după el. În uşă s-a oprit liota de gardieni ce au privit începutul, apoi au închis uşa. Ţurcanu a venit direct la mine. M-a prins de gât şi a început să mă trântească cu capul de paturi. Cei vreo 25 de studenţi pe care i-am găsit la sosirea noastră în cameră, au scos de sub rogojini şi de prin bagaje bâte, împărţindu-se fiecare pe victime, tot câte trei pe unul, şi au început să ne lovească fără milă. Ne-au măcelărit pur şi simplu. Atâta au lovit în noi, până nu ne-am mai putut ridica de jos. Apoi ne-au dezbrăcat pe toţi în pielea goală şi ne-au făcut ei, deţinuţii, cea mai minuţioasă percheziţie pe care am suportat-o vreodată în închisoare….
Sub pieptul păros, puţin dezvelit, al lui Ţurcanu, parcă băteau două inimi în contratimp. Una de fiară feroce şi alta de mişel fără margini. Îşi ţinea discursul urlând şi privind direct la mine. Simţeam pârjolul otrăvit al acestui suflet negru care i-a înspăimântat pe toţi. Dumnezeu mi-a trimis mie harul Său, desfricoşându-mă. De glasul său cutremurător nu simţeam nicio înfiorare. …„Veţi muri când vreau eu. Niciunul nu va scăpa de aici nereeducat. Aşa am hotărât eu! Nu voi lăsa pe niciun bandit să înşele clasa muncitoare. Dacă asta nu înţelegeţi de bunăvoie, o veţi face de frica morţii. Nu puteţi rezista. De mâinile mele ai să mori, banditule!”
Privirea lui Ţurcanu era aţintită direct asupra mea, dar Dumnezeu mi-a dat un asemenea curaj, că îl dominam. Eram sigur că nu va sări la mine să mă ia la palme. Aşa a fost. „Eu fac cum vreau eu, nu cum vreţi voi”. „Ce zici,măi banditule?” Tot mie mi se adresa. Eu tăceam, privindu-l ţintă. Nici dispreţuitor, nici sever, nici răzbunător. Îl priveam, pur şi simplu. Doamne, Dumnezeule! Numai cine n-a cunoscut închisoarea Piteşti şi n-a trecut prin camera „4 spital” ca să-l cunoască pe Ţurcanu şi pe acoliţii săi dezumanizaţi, numai acela poate să spună că ar fi putut ca să reziste. În rest, nimeni. Absolut nimeni. Niciunul din cei care au gustat această ciorbă amară nu va spune că se poate rezista. Şi, continuă Ţurcanu, căci se vedea că are poftă să se prezinte şi să ne arate ce-i poate capul: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile acestea, nu mai ajungea nici El pe cruce. N-ar fi înviat. N-ar fi fost creştinism această mare minciună şi toată lumea ar fi trăit în linişte!” „Eu sunt Ţurcanu! Primul şi ultimul. Nu s-a născut un altul care să-mi ia locul. Eu sunt adevărata evanghelie! Eu o scriu acum. Am pe ce o scrie: pe stârvurile voastre. Ce scriu eu e lucru adevărat, nu basme de adormit copiii”. Zicând acestea a ieşit pe uşă şi ne-a lăsat pe mâna celorlalţi călăi, de dânsul creaţi, după chipul şi asemănarea lui. Toţi erau roboţi cu fantezie şi multă iniţiativă spre cumplitate…

„AJUTĂ-MĂ, MAICA DOMNULUI SĂ REZIST! NU MĂ LĂSA PRADĂ CĂDERII!”
Dumnezeu mi-a ascultat însă ruga şi mi-a dat tărie în faţa lui Ţurcanu, conducătorul „reeducării” de la închisoarea Piteşti şi bestia cea mai feroce din această închisoare. Ţurcanu a delegat pe alţii să mă ancheteze. Să strângă şurubul ca să scoată ceva de la mine. Să mă moaie. Să-mi dilueze tăria şi să devin şi eu asemenea lor. Dar eu strigam din tot sufletul meu la Sfânta Fecioară Maria: „Ajută-mă, Maica Domnului să rezist! Nu mă lăsa pradă căderii!”. În acelaşi timp şi torţionarii îmi ziceau, batjocorindu-mă: „Tatăl vostru din ceruri vă încearcă, ca să vadă cât rezistaţi, pentru că are nevoie de voi”.
Şi iar apărea Ţurcanu: „Cum merge, Costică, Comşa Eronime?”. „Am un mare bandit”. „Cine e?”. „Rodas Tache”. A făcut semn celor doi să mă abandoneze şi m-a luat Ţurcanu în primire: „Măi bădie, vino la mine. Mă, până acum nu mi-a rezistat nimeni. Nici Bogdanovici, nici Oprişan, nici Hoinic, nici alţii care au crezut că pot rezista. Am avut eu grijă să nu le stea inima şi să fie declaraţi eroi. Tu ce vrei? Crezi că ai să rezişti?”. „Nu-i vorba de rezistenţă, domnu` Ţurcanu, dar n-am ce spune”. „Nu despre tine, mă. Despre alţi”. „Pe alţii nu i-am cunoscut, de aceea am primit numai cinci ani condamnare”. … „Mă, de mâinile mele ai să mori”. „Pot să mor, domnule Ţurcanu, că şi aşa nu mai are cine să mă plângă. Vă fac plăcerea de bunăvoie ca să nu mă omorâţi”. „Aaa, plăcerea?!! Din cauza unui bandit ca tine, legionar împuţit, care mai are unele reţineri, nu ne putem noi, ceilalţi, să ne revedem familiile şi copiii. În genunchi!” Ţurcanu împreună cu Juberian au scos din tinetă două frânghii de cânepă ude cu care au început să mă croiască peste cap. Mi s-a părut cea mai groaznică tortură, căci mi se scuturau creierii în cap.

HARUL LUI DUMNEZEU A FOST DEASUPRA MEA
Nu prin forţele proprii am reuşit să rezist timp de opt luni tuturor încercărilor la camera „4 spital”. Nu mă voi lăuda niciodată că prin propria mea tărie şi iscusinţă, am trecut hopul cel greu al terorii de la închisoarea Piteşti. Am rezistat pentru că aşa a vrut Dumnezeu. Aşa a vrut El, Creatorul cerului şi al pământului ca să mai existe câte unul care să scape nemurdărit din acest groaznic potop al sufletelor. În toate anchetele diabolice pe care Ţurcanu le făcea asupra mea se întâmpla un lucru deosebit de interesant. Torturile care mi se aplicau zilnic erau duse până la limita rezistenţei posibile. Tocmai când ajungeam să nu mai pot, să le zic : „Gata, mă reeduc, lovesc şi eu pe alţii, aşa cum faceţi voi, reeducaţii” – exact atunci se oprea tortura şi eram trimis pe pat „în poziţie” pentru refacere. Nu o dată mi s-a întâmplat acest lucru, ci de zeci de ori(selectii realizate din cartea „Mărturii… mărturii – din iadul temniţelor comuniste”, de Gheorghe Andreica).

„DUMNEZEU NU E BUN, E DREPT, PENTRU CĂ A ÎNGĂDUIT CA EU, UN PĂCĂTOS, SĂ FIU BĂTUT PE DREPTATE DE TINE”
INTERVIU CU TACHE RODAS, realizat de Monahia Fotini
D-le Tache Rodas, şi cum aţi reuşit să înduraţi toate aceste chinuri?
Cum mi-ai zis? Domn? Domnitori au murit, acum sunt regi şi şefi de stat. La botez nu zice: Se botează robul lui Dumnezeu Domnul cutare… Mie să-mi ziceţi Take. Pe mine Maica Domnului m-a ajutat. De la o vreme nu mai simţeam durerile. Eu nu simţeam nimic, încât Ţurcanu era foarte derutat de faptul că eu nu scoteam un sunet, nu ţipam pentru că nu simţeam. Şi avea o satisfacţie aparte să mă chinuie pe mine neîncetat doar doar m-o face să urlu. Cred ca Dumnezeu m-a ajutat să nu simt durerea pentru că nu i-am judecat pe ceilalţi fraţi de detenţie care cedaseră reeducării şi deveniseră ei înşişi torţionari. Niciunul n-a cedat de plăcere. Şi ei se întrebau: „De ce nu ţipă ăsta?”. A fost ajutorul Maicii Domnului şi al lui Dumnezeu. Am trăit nişte minuni de necrezut.

Şi nu aţi ţipat niciodată de durere?
Ba da, o singura dată. Dar nu pentru mine. La un camarad de al meu găsise o icoană a Maicii Domnului cu Mântuitorul. Şi a ieşit mare scandal cu anchetă, a cui este icoana. Ne-a luat pe toţi în ture de bătaie, dar nicunul din noi nu spunea a cui era icoana. Şi Colonelul Crăciun, că eram la Aiud deja, a vrut să calce icoana Maici Domnului în picioare să o sfărâme. Atunci, când am văzut că vor să o bată şi pe Maica Domnului m-a durut. Mă rugam la Maica Domnului: „Maica Domnului iartă-l pe ăsta”, şi mi-a venit gândul să ţip ca să o scap pe Măicuţa Domului. Şi am ţipat o dată! Aştia toţi s-au oprit miraţi: „Cine l-a bătut, cine l-a lovit? A ţipat Take?” Nu le venea să creadă pentru că ei ştiau că eu nu ţipam. Şi aşa am scăpat-o pe Maica Domnului şi n-au mai călcat icoana în picioare.

Dar pentru ce fapte eraţi torturat zilnic, mai mult decât ceilalţi deţinuţi?
Păi dacă pe mine nu mă durea? De ce să sufere ceilalţi fraţi ca să îi doară pe ei? Eu le ziceam să ma bată pe mine că şi aşa nu simţeam nimic şi luam asupra mea toate acuzele ce se aduceau lor. Era un fel de amorţire, ca la anestezie când mergi la stomatolog.
La Piteşti, mai înainte de ziua de 15 august, aveau nevoie afară la bucătărie să sparg nişte dovleci mai mari. În timpul ăsta l-am recunoscut pe un camarad din Sinaia. Şi i-am zis: „Fii atent. Toţi care au venit în Piteşti sunt în reeducare. Nu m-ai cunoscut. Nu te-am cunoscut”. Vine seara şi apare Ţurcanu. Eram în poziţia aceea fixă în care nu aveai voie să stai rezemat şi mă cheamă: „Vino încoace. Cu cine ai vorbit?” „Nu ştiu”. „Ei, lasă că te aranjez eu!” Dimineaţa a pus o saltea în uşă să nu se audă dacă ţip. Dar n-am ţipat pentru că nu mă durea. M-au bătut cu picioarele şi a doua zi, iar m-au luat. Schimbul celălalt. Şi nici acum n-am ţipat. Şi ei erau înnebuniţi că nu ţip. Aşa că am avut noroc de bătaie. Ştiţi de ce? Pentru că bătaia e ruptă din rai. Face bine chiar şi la reumatism (râde).

Totuşi nu aţi avut şi momente de durere? Ce vă durea mai tare?
Pe mine nimic. Pe ăla care dădea. Pe el îl durea (râde). Doi dădeau şi doi ţineau şi aşa oboseau. Eram supus la multe torturi, bătaia la tălpi şi la dos apoi mă puneau să joc pe un sac ud, să jucăm sârba, aşa ne batjocoreau ei. Şi câte alte batjocuri au mai fost, blasfemii la adresa lui Dumnezeu, aveau ceva cu credinţa, asta îi deranja. Astea au durut, blasfemii în Săptămâna Patimilor şi de Paşti …ce nici nu vi le pot spune eu aici

Nu aţi avut momente de revoltă faţă de Dumnezeu pentru toate torturile suferite pe nedrept?
O singură dată am plâns într-o noapte de Înviere. Şi o singură dată mi-a fost foame. Eram la Poarta Albă, pe şantierul Canalul Dunăre-Marea Neagră şi era un ger cumplit de decembrie. Dacă venea pe şantier căruţa cu butoaiele cu mâncare, ni se dădea un morcov, o gamelă cu arpacaş şi o cană cu apă fierbinte. Şi niciodată până atunci nu m-am văitat. Şi nu erau numai deţinuţi politici, era şi o brigadă de drept comun. Apoi când am luat gamela să duc mâncarea la gură, vântul puternic mi-a zburat gamela cu mâncare cu tot şi am rămas flămând. Şi am venit ud la baracă şi m-am aşezat pe priciul acela şi am început să mă plâng: „Maica Domnului, nu mai pot. Au îngheţat şi hainele de pe mine şi mi-e şi foameeee! Nu mai pot”. M-am sculat de pe prici şi am ieşit din baracă. Am început să mă plimb pe afară, pe unde era şi brigadierul, văitându-mă, când m-am trezit cu o lovitură după cap: „Aoleu! Maica Domnului după ce că mi-e foame, înfrigurat, mai sunt şi lovit cu piatra după cap? Cu ce a dat ăla?” Când mă uit, era … un sfert de pâine. Şi era şi proaspătă. Maica Domnului mi-a dat cu pâinea în cap. Am mâncat şi apoi am venit în baracă. Mi-a fost şi cald în noaptea aceea şi o simţeam pe Maica Domnului aproape. Momente ca acestea nu se pot explica. De aceea nici nu pot să scriu. Cui îi spui, zice: „A, faci pe martirul. Nu vezi că eşti sănătos?”. Aşa e, că bătaia te ţine bine, te menţine. Eu cu ochiul ăsta nu văd nimic şi nu aud nimic fără aparat din cauza bătăilor.

Aţi mai simţit ajutorul şi ocrotirea minunată a Maicii Domnului şi în alte situaţii?
Mi-amintesc că la Gherla, în cartierul grofului în capăt aveai biserica. În vremea aceea aveam nişte lucrări mai păcătoase la atelierul de tâmplărie, aveam de făcut nişte uşoare la lăzi în cinci secunde fiecare şi nu se puteau face, că erau cu miile. Făceam 20.000 în şase ore. M-am dus la secţia de păr de porc unde se făceau perii, bidinele şi le-am cerut o pensulă de păr, dar nu mi-au dat. Atunci m-am hotărât să o fur. Am ieşit în timpul nopţii din închisoare, am mers în curtea celularului până la castelul grofului şi nu m-a văzut niciun gardian. N-am întâlnit niciun gardian. Asta era o mare minune să ieşi de pe poarta puşcăriei neobservat. Numai Maica Domnului m-a acoperit să îmi împlinească mie rugăciunea.

Cum vă rugaţi?
Singur. Ştiam acatiste pe de rost. Nu avem nevoie de carte. Şi aveam program.

Când era programul de rugăciune?
Dimineaţa, după numărătoare, când ştiai mişcarea gardianului pe culoar şi la cinci după-amiaza. Pereţii celulei erau bibliotecă. Când prindeai câte o bucată de săpun sau altceva, o foloseai pentru scris şi de multe ori, venea închiderea şi nu-ţi terminai treaba. În general n-am simţit deloc timpul. Şi de la început, i-am iertat pe toţi care m-au bătut că altfel nu se poate. Pentru că eu pe dreptate pătimeam în temniţă. Mâncai deseori bătaie doar pentru că spuneai că tu crezi în Dumnezeu. Şi-ntr-o zi, când mă bătea Ţurcanu şi mă-ntreba: „Ia, zi, mă, banditule! Mai crezi că Dumnezeu e bun? Nu vedeţi că vă lasă să suferiţi aici?” Atunci eu i-am zis: „Nu, Dumnezeu nu e bun”… Ţurcanu s-a oprit mirat: „Ia auzi, măi, ce zice Take, că nu e bun Dumnezeu. Dar cum e, banditule?” „ Dumnezeu nu e bun, e drept, pentru că a îngăduit ca eu, un păcătos, să fiu bătut pe dreptate de tine”.

Aveţi un cuvânt şi pentru cei care se străduiesc pe cât pot să ţină dreptarul credinţei mai departe şi linia martirilor noştri?
Şi dumneavoastră poate veţi suferi prigoniri. Atât vă sfătuiesc – să nu turnaţi pe nimeni. Orice vă întreabă să răspundeţi: „Nu ştiu, nu am văzut, nu am auzit, nu cunosc”. Şi aşa veţi scăpa de căderi şi compromisuri mari. Să vă ajute Dumnezeu şi Maica Domnului să duceţi mai departe idealul nostru!