14 Mai – Prăznuirea Sfinților Mucenici din închisorile comuniste. Visul frumos al unei maici despre acești martiri

Comunismul s-a dovedit a fi o experienţă nefastă şi odioasă în viaţa popoarelor lumii. El a umilit, a pângărit şi a degradat fiinţa umană până la abject. De aceea va trebui să dispară în adâncul pământului, rămânând o pată veşnică de sânge şi de ruşine pe fruntea umanităţii. Petru Baciu

Avem mulţi Sfinţi neştiuţi de nimeni decât de Dumnezeu. Tot aşa sunt sfinţi ai închisorilor neştiuţi. Nu doar Valeriu Gafencu sau părintele Sandu Tudor sunt sfinţi, ci mulţi alţii ce-au trăit ca mucenici şi s-au sfârşit ca sfinţi. Au ajuns la sfinţenie în închisoare iar mărturiile despre ei sunt totuşi puţine. Nu se poate stabili măcar aproximativ numărul „Sfinţilor închisorilor”. Dar trebuie să ştim un lucru: căile Domnului sunt nepătrunse nouă, judecăţile Lui sunt de necercetat de mintea omului.

El poate scoate sfinţi şi din piatră, după cuvântul Mântuitorului. Cine ştie dacă suferinţa cu care s-au înnobilat nu i-au făcut vrednici să fie „Sfinţi Mărturisitori” în număr mult mai mare decât ne imaginăm noi. Avem o armată întreagă de sfinţi contra ciumei roşii a comunismului blestemat. Că numărul lor este mult mai mare decât ne-am obişnuit să apreciem noi, ne-o adeveresc mai multe semne. În primul rând, moaştele descoperite la Aiud, de ordinul sutelor şi miilor, toate frumos mirositoare, galbene ca ceara, făcătoare de minuni. Avem mii de moaşte făcătoare de minuni, deci mii de sfinţi.

Apoi, anumite semne revelate de Dumnezeu unor persoane. Avem de exemplu mărturia monahiei A. de la mănăstirea Pasărea. Dată fiind importanţa excepţională pentru aghiografia ortodoxă contemporană, o inserăm aici în întregime.

Visul „frumos” s-a petrecut în 1999.

Un vis frumos :

«Am primit cartea „Cine au fost victimele de la Jilava”. În această carte am găsit numele legionarilor ucişi pe vremea lui Carol al II-lea, începând din anul 1933 până în 1939, în diferite localităţi din ţară, sau în lagăre, de exemplu:

În lagărul de la Râmnicul Sărat – 13 persoane

În Spitalul Militar Braşov – 7 persoane

În lagăr la Miercurea Ciuc – 44 persoane

În lagăr la Vaslui – 33 persoane.

În total 162, pe care i-am trecut într-un caiet cu numele, profesia şi localitatea unde au fost martirizaţi. M-am gândit că au trecut de atunci 60 de ani (până în 1999) şi poate unii nu mai au pe nimeni care să-i pomenească la morţi – i-am mai pomenit eu.

Într-o sâmbătă (prin 1999) (la noi la mănăstire se face parastas de obşte) i-am pomenit, stând în genunchi în strana mea – în timpul Sf. Liturghii la ectenia pentru morţi, apoi la ieşirea cu Sf. Daruri şi în timpul parastasului.

În noaptea de sâmbătă spre duminică, am visat un vis frumos. Parcă eram într-o grădină frumoasă cu pomi şi iarbă verde. Pe iarbă şedeau un grup de bărbaţi tineri, toţi îmbrăcaţi în alb: pantaloni albi, cămeşi albe peste pantaloni, încinşi cu brâu tot alb. M-am aşezat şi eu pe iarbă şi am întrebat pe unul mai înalt şi foarte frumos:

• Unde aţi fost pe aici? El mi-a răspuns:
• Am fost într-o delegaţie.

Apoi s-au ridicat de jos, s-au încolonat câte doi, iar în urma lor au apărut alţii tot aşa îmbrăcaţi, formând un şir lung şi aşa încolonaţi au trecut prin faţa mea şi au ieşit pe o poartă frumoasă. Nu ştiu unde s-au dus.

Eu am rămas în grădină cu un bărbat îmbrăcat civil (orăşeneşte) care mi-a zis:

• Eu am cunoscut pe unul dintre cei care au şezut aici jos, că a fost comandant legionar la noi în sat, iar acela mai înalt cu care ai vorbit a fost Zelea Codreanu.

M-am trezit foarte bucuroasă şi cred că în acel şir lung de bărbaţi îmbrăcaţi în alb au fost cei pe care i-am pomenit în slaba mea rugăciune la parastas. Am căutat apoi în Apocalipsa – ştiind că undeva scrie de cei îmbrăcaţi în alb. În cap. 6, vers. 9-11 scrie: „am văzut sub jertfelnic sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când Stăpâne Sfinte şi adevărate nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? Şi fiecăruia dintre ei i s-a dat câte un veşmânt alb şi li s-a spus să stea în tihnă, încă puţină vreme până când vor împlini numărul şi cei împreună slujitori cu ei şi fraţii lor cei ce aveau să fie omorâţi ca şi ei”.

Şi numărul morţilor din 1933-1939, s-a completat cu fraţii lor care au murit chinuiţi prin închisorile comuniste, din 1944-1989. Oare câţi vor mai trebui să fie martirizaţi „până când vor împlini numărul”?

Când cineva este trimis într-o delegaţie, este trimis cu o misiune specială pe care trebuie s-o îndeplinească. Ei au avut de la Dumnezeu misiunea de a lumina neamul nostru, de a-l întoarce la Dumnezeu. Cei care le-au înţeles chemarea au dat jertfe mari.

Dar cei mari ai vremii nu i-au înţeles şi i-au prigonit. De aceea Căpitanul se ruga în închisoarea de la Jilava: „Doamne, ia-mă la Tine că ţara mea nu are nevoie de mine” (cartea: „Însemnări de la Jilava”). Şi Dumnezeu i-a luat la El şi i-a dus în ceata Mucenicilor, până la Dreapta Judecată de la urmă ».

După Dreptul canonic ortodox, semne ale sfinţeniei sunt:

• moartea martirică – dovada cea mai certă;
• mărturisirea şi apărarea dreptei credinţe;
• viaţa curată, viaţa sfântă;
• darul facerii de minuni, în viaţă sau după moarte.

Dintre condiţiile de fond (personale) ale sfinţeniei:

• să fi avut credinţa neîndoielnică ortodoxă;
• puterea de a suferi moarte martirică, primejdii şi orice necazuri pentru apărarea dreptei credinţe;
• puterea de a trăi moral şi religios cât mai desăvârşit;
• puterea de a săvârşi minuni;
• cultul spontan acordat de poporul credincios.

*

 În cazul celor din închisori ortodocşi, toate acestea se confirmă. Ce dovadă mai clară vrem decât moartea martirică? Când sunt atâtea mărturii, atâtea semne vizibile, atâtea minuni, cum să nu exprime o viaţă de sfinţenie şi martiraj? Lupta împotriva lor e lupta contra evidenţei, păcatul împotriva Duhului Sfânt. Mulţi o fac din răutate, din invidie, din ignoranţă, din neştiinţă. Sau chiar din… evlavie (!). Se înţeleg la primii motivele. La ultimii însă, e mai greu de priceput. Argumentul lor: „au suferit politic nu religios, deci nu sunt sfinţi!”.

Să o luăm cu începutul.

De la instalarea regimului comunist în Rusia s-a început o campanie de distrugere a creştinismului şi a tuturor valorilor umane tradiţionale. Acelaşi efect devastator l-a avut în toate ţările pe unde a trecut uraganul roşu.

Unii vor să caute neapărat un „Pateric al închisorilor” sau „cuvinte duhovniceşti” din închisori. Aceasta o faci mai cu seamă în cazul unui părinte duhovnicesc ce se nevoieşte în loc retras, cu anume tipic de rugăciune, nelipsit de la slujbe şi care e căutat de oameni.

În cazul de faţă, nu e nevoie de Paterice pentru confirmarea sfinţeniei. Însăşi viaţa şi sfârşitul lor e sfinţenie. Ce alte „cuvinte duhovniceşti” mai mari vrem decât suferinţele răbdate la Piteşti, Aiud sau Gherla? Chinurile şi moartea, ştiind că toţi erau chinuiţi pentru credinţă de un regim ateu, sunt un Pateric al mucenicilor fără a mai fi nevoie de alte comentarii şi adaosuri. Ele întrec orice discurs duhovnicesc. Noi, chiar fără vreun cuvânt lăsat de Valeriu Gafencu, ştim că este martir. Căci au fost mulţi de la care nu ştim nici un cuvânt duhovnicesc dar au moaşte făcătoare de minuni.

Şi aceasta este suficient pentru a-i trece în rândul sfinţilor. De la atâtea mii de martiri din Istoria Bisericii nu s-a păstrat nici un discurs ci pentru sfârşitul lor au fost trecuţi în ceata sfinţilor fără alte comentarii. De ce numai noi românii suntem atât de îndoielnici în credinţă? Nu ne bate Dumnezeu că nu ne cinstim sfinţii închisorilor, cum zice părintele Justin? Cred că şi din acest motiv ne bate, cu prisosinţă…

Se cuvine a cunoaşte şi cinsti cum se cuvine aceşti Sfinţi ai secolului XX. Această carte e doar o frântură din marea de durere şi jertfă care a rodit sfinţi. O picătură în oceanul suferinţei româneşti adus în dar lui Dumnezeu. Dar ştim că orice jertfă e răsplătită, orice contribuţie cât de „neînsemnată”. Căci cine nu cinsteşte pe Sfinţi, nici pe Dumnezeu nu cinsteşte.

Sfinţii sunt manifestarea concretă şi personală a lui Dumnezeu în Biserică iar Biserica nu se menţine vie decât prin Sfinţi. La loc de cinste se află Martirii.

Dumnezeu să ne ajute să fim pe calea lor acum şi până la sfârşitul vieţii noastre.

Amin.

de pr. Fabian Seiche