Mărturie despre papism a unui fost călugăr franciscan, convertit la Ortodoxie, care s-a învrednicit de darul muceniciei

O dilema teribilă

Convertirea mea la Ortodoxie a început într-o zi în care aveam ca ascultare sa reorganizez biblioteca mănăstirii din care făceam parte. Mănăstirea ţinea de ordinul franciscanilor, fondata in tara mea de baştina, Spania. In timp ce triam tot felul de documente de pe vremea Inchiziţiei, am dat peste un articol foarte interesant ce data din 1647. Documentul descria o decizie a Inchiziţiei care anatemiza, declarând eretic, pe orice creştin care ar fi îndrăznit să creadă, să accepte sau să predice faptul că susţinea validitatea apostolică a Sf. Apostol Pavel.

Era o descoperire de-a dreptul îngrozitoare pe care mintea mea nu putea să o cuprindă. Am încercat să mă calmez gândind că este poate o eroare tipografică sau vreun fals, ce-i drept destul de comun pentru vremurile acelea. Totuşi, confuzia si surpriza au devenit si mai mari când am descoperit ca decizia Inchiziţiei la care se referea documentul era autentică. De fapt, între anii 1327 si 1331, papii Ioan al 22-lea si Clement al 6-lea au condamnat si anatemizat pe oricine ar fi îndrăznit sa nege faptul ca Sf. Apostol Pavel  a fost, de-a lungul întregii sale vieţi apostolice, subordonat cu totul autorităţii eclesiastice monarhice, primului papa si rege al bisericii, adică apostolului Petru. Cu mult mai târziu, papa Pius al 10-lea, in 1907, şi papa Benedict al 11-lea in 1920, au repetat aceleaşi anateme si condamnări. Deci a trebuit sa elimin orice posibilitate ca documentul sa fie vreun fals, sau vreo eroare. Cu alte cuvinte mă confruntam cu o serioasa problema de conştiinţă. Personal, îmi era cu neputinţă de acceptat faptul ca Apostolul Pavel era sub orice poruncă papală. Independenţa activităţii sale apostolice printre popoare comparată cu cea a lui Petru printre circumcişi era un fapt de nezdruncinat, ce realmente striga din Biblie.

Pentru mine era nespus de clar cine era el, căci lucrările Sf. Părinţi pe marginea acestei teme nu lăsa nici o urma de îndoială.

„Pavel, scrie Sf. Ioan Hrisostom, îşi declara egalitatea cu ceilalţi apostoli şi ar trebui comparat nu numai cu ceilalţi, ci cu primul dintre ei, ca să dovedim că fiecare avea aceeaşi autoritate, autoritate egala.”

Şi cu adevărat, toţi Sf. Părinţi spun că „toţi ceilalţi apostoli erau aidoma lui Petru, mai precis ca erau înzestraţi cu aceeaşi onoare şi aceeaşi autoritate.”

Pentru ei era imposibil ca vreunul să facă uz de o autoritate mai mare decât restul, căci titlul apostolic al fiecăruia era „cea mai mare autoritate, culmea autorităţii”.

Erau cu toţii păstoriţi, în timp ce turma era una, iar turma era păstorita de apostol,i de toţi la fel. Deci, treaba era limpede ca cristalul. Totuşi învăţătura romano-catolica era împotriva acestei situaţii. De aceea pentru prima data in viata mea mă găseam în faţa unei dileme înfricoşătoare. Ce-mi rămânea de făcut? Pe de o parte se afla Biblia si Sf. Tradiţie, iar pe cealaltă învăţătura bisericii catolice. Potrivit teologiei romano-catolice, era esenţial pentru mântuirea noastră să credem că biserica este o monarhie pură, al cărui monarh este papa. In acest fel, sinodul de la Vatican, votând împreună toate convingerile mai sus numite, a declarat oficial ca „dacă spune careva că Petru, despre care se spune ca ar fi primul Papa, n-ar fi fost hirotonit de Hristos ca mai marele apostolilor, sau ca n-ar fi capul văzut, vizibil al întregii biserici, sa fie anatema.”

Vorbesc cu duhovnicul

Cuprins de tulburare şi de tot felul de gânduri, mă duc la duhovnic şi îi spun cu naivitate despre tot ce mă preocupa. Duhovnicul meu era unul din preoţii de vază ai mănăstirii. Mă asculta cu amărăciune, conştient de dificultatea problemei. După ce s-a gândit câteva minute căutând în zadar o rezolvare, în cele din urma mi-a spus un lucru la care sincer sa fiu, nu mă aşteptam: „Cred că Biblia şi Sfinţii Părinţi te-au vătămat, copilul meu. Pune-le deoparte şi rezumă-te la a urma învăţăturile Bisericii şi nu deveni victima unor asemenea gânduri. Să nu îngădui nici unei creaturi ai lui Dumnezeu, indiferent cine ar fi, să smintească credinţa ta in Dumnezeu si Biserica.”

Acest răspuns al lui, atât de explicit, mi-a mărit şi mai mult confuzia. Eu până acum ţinusem cu tărie la ideea ca în special Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru pe care nu poţi să-l laşi deoparte.

Fără să-mi dea timp să răspund, duhovnicul mai adaugă: „În schimb, îţi voi da o lista cu autori remarcabili, în ale căror lucrări credinţa ţi se va relaxa(?!) şi ţi se va întări. Şi întrebându-mă dacă mai am şi altceva ‚mai interesant’ de spus, puse punct conversaţiei noastre. Câteva zile mai târziu, duhovnicul meu plecă să facă un tur de predici misionare pe la bisericile ordinului nostru. Îmi lăsă lista cu autorii ce-i aveam de citit, dar nu înainte de a mă ruga să-l ţin la curent cu progresele pe care le făceam în citit. Chiar dacă nu mă convinsese cu totul, am făcut totuşi rost de cărţile recomandate şi am început să le citesc cu toata atenţia. Majoritatea cărţilor erau texte teologice, de asemenea şi manuale de decizii papale şi sinoade ecumenice. M-am aruncat cu tot sufletul în studierea lor, având doar Biblia ca ghid şi îndreptar: „Legea Ta e făclie picioarelor mele, şi luminare cărărilor mele” Ps. 118:105

Cu cât înaintam în studiul acelor cărţi, înţelegeam tot mai mult că nu eram conştient de natura Bisericii mele. Deoarece fusesem atras de Creştinism şi botezat abia după terminarea studiilor, am continuat cu studiul filosofiei şi aşa cum vă spuneam eram abia la începutul studiilor teologice. Teologia îmi părea o ştiinţă cu totul nouă. Pînă atunci Creştinismul si biserica catolica erau un amalgam pentru mine, ceva ce nu putea fi despărţit. În viaţa mea de la mănăstire, mă preocupasem doar de faţa lor exterioară, căci nu apăruse vreun motiv să mă îndemne sa-i analizez bazele şi motivaţiile în profunzime.

Incredibilele învăţături despre Papă

Citind articolele recomandate cu înţelepciune de îndrumătorul meu, sistemul acesta monarhic cunoscut ca „biserica romano-catolica” a început să se dezvăluie încet încet. Cred că un sumar al acestora ar fi spre interesul multora:

În primul rând, pentru romano-catolici Biserica Creştina „nu este decât o monarhie absoluta” al cărui monarh absolut este papa, care se comporta în toate împrejurările ca atare. În cadrul acestei monarhii papiste „constă toată puterea şi stabilitatea Bisericii”, care in alt mod „nu ar putea fi posibilă”. Acest tip de Creştinism este susţinut de papism. Şi mai mult: „Papismul este cel mai important agent al crestinatatii”, „zenitul si esenţa sa”.

Autoritatea monarhica a Papei drept conducător suprem şi cap vizibil al Bisericii, drept piatră din capul unghiului, învăţătorul universalşi infailibil al credinţei, Vicarul lui Dumnezeu, păstorul păstorilor şi ierarhul suprem, este „dinamic şi dominant, el  îmbrăţişând toate învăţăturile şi drepturile legale pe care le are Biserica”.

„Dreptul divin se extinde asupra tuturor, iar individual, acest drept e asupra oricărui om botezat din întreaga lume. Aceasta autoritate dictatorială poate fi exercitată oricând şi asupra oricui, asupra oricărui creştin de pe tot globul, mirean sau cleric, asupra oricărei biserici de indiferent care denominaţie creştină sau limbă ar fi, iar aceasta doar pornind de la ideea că papa este episcopul suprem al fiecărei dioceze eclesiastice din lume. Oamenii care refuză să-i recunoască aceasta autoritate sau nu i se supun orbeşte sunt socotiţi schismatici, eretici, necuraţi şi profanatori de cele sfinte. Sufletele acelora sunt deja condamnate în focul veşnic, căci este esenţial pentru sufletele noastre să credem în instituţia papismului şi să ne supunem ei şi reprezentanţilor ei. În felul acesta Papa întruchipează Conducătorul ideal profeţit de Cicero, cel care a scris ca toţi trebuie să-l recunoaştem ca sfânt.

De asemenea, în învăţătura romano-catolică se spune că: „Papa are dreptul să intervină şi să judece toate problemele spirituale ale fiecărui creştin şi deci cu atât mai mult are acest drept în problemele lumeşti, adică ale lumii. El nu poate fi limitat în a judeca doar prin prisma penalizărilor spirituale, negând mântuirea celor care nu i se supun, ci are şi dreptul de a-şi exercita autoritatea asupra credincioşilor. Căci Biserica are doua cuţite, simbol al puterii spirituale şi al puterii lumeşti. Primul este în mâinile clerului iar cel de-al doilea în mâinile regilor şi soldaţilor, care la rândul lor se supun şi sunt în serviciul clerului.

Papa, susţinând că este reprezentantul Aceluia Care spune: „împărăţia mea nu este din lumea aceasta”, al Aceluia Care a interzis Apostolilor să-i imite „pe împăraţii pământului care cuceresc popoare”, se numeşte şi se proclamă pe sine împărat lumesc, continuând astfel imperialismul Romei.

De-a lungul timpului el a devenit stăpân pe întinse domenii, a declanşat războaie sângeroase asupra altor regi creştini pentru a acapara noi ţinuturi sau poate pentru a-şi satisface propria sete pentru bogăţie şi putere. A deţinut numeroşi sclavi. A avut un rol central, şi de cele mai multe ori un rol decisiv în istoria politicii. Datoria stăpânitorilor şi domnilor creştini era să se retragă din faţa divinului şi dreptului rege, predându-i-se regatele şi tronurile politico-eclesiastice, care fuseseră create pentru „a înnobila şi ancora toate celelalte tronuri ale lumii”. În zilele noastre, capitalul lumesc al Papei este zăvorât la Vatican. El de fapt se referă la o naţiune autonomă, cu reprezentanţi diplomatici în ambele sfere, cu armată, poliţie secretă, închisori, bănci.

Şi ca încoronare şi o culme a atotputerniciei Papei, îşi însuşeşte un privilegiu pe care nici cei mai râvnitori idolatri nu şi l-ar fi putut imagina: infailibilitatea dreptului divin, potrivit regulii dogmatice a sinodului de la Vatican ce a avut loc in 1870.

De atunci, „umanitatea trebuie să i se adreseze pontifului ca şi cum s-ar adresa Domnului Însuşi: Tu ai cuvintele vieţii veşnice.” Nu mai e nevoie ca Sfântul Duh să călăuzească Biserica Sa „către tot Adevărul.” Nu mai e nevoie de Sfânta Scriptură, precum nu mai e nevoie nici de Sfânta Tradiţie, căci de acum avem un Dumnezeu pe pământ, bazat pe infailibilitate, iar Papa este singurul canon al adevărului care poate emite judecăţi, chiar şi împotriva judecaţii emise de întreaga Biserică, să declare noi dogme pe care credincioşii sunt datori să le accepte, dacă nu vor sa fie refuzaţi de la mântuire. „Depinde doar de voia şi de intenţia lui, să numească doar ceea ce doreşte el, a fi sacru şi sfânt în cadrul bisericii, iar bulele si declaraţiile papale să fie considerate egale cu epistolele canonice, şi prin urmare crezute si venerate întocmai ca si acelea. De vreme ce este infailibil, trebuie să primească supunere oarbă. Cardinalul Bellarmine, declarat sfânt de către biserica catolică, o spune şi mai simplu: „dacă într-o bună zi Papa ar impune păcatele şi ar interzice virtuţile, Biserica ar fi obligată să creadă că păcatele sunt bune şi virtuţile rele.”

Răspunsul duhovnicului meu

Citind toate acele cărţi, mă simţeam ca un străin în propria mea biserică, a cărei organizare compoziţională internă nu avea nimic de-a face cu Biserica pe care a construit-o Domnul, şi pe care au organizat-o Apostolii împreuna cu ucenicii lor. Stăpânit de acest sentiment, i-am scris o primă scrisoare părintelui superior:

„V-am citit cărţile. Nu voi încălca dreptul divin pentru a putea urma învăţăturile omeneşti care nu au nici o baza in Sfânta Scriptură. Aceste învăţături nu sunt decât o înşiruire de prostii din partea Papismului. Natura Bisericii se poate înţelege din ceea ce ne spune Sf. Scriptură, şi nu prin decizii umane şi teorii. Adevărul credinţei nu răsare decât din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia întregii Biserici.”

Răspunsul sosi cu repeziciune:

„Nu mi-ai urmat sfatul, se plânse duhovnicul, şi ţi-ai expus sufletul impactului periculos cu Sf. Scriptură care arde ca focul şi înnegreşte când nu străluceşte. În situaţii similare cu ale tale, Papii spun ca „este o eroare scandaloasă ca cineva să creadă că toţi creştinii pot citi Biblia”, şi tot astfel teologii ne asigură că Sfânta Scriptură este un nor negru. Căci a crede în luminarea şi limpezimea Bibliei este o dogma eterodoxa, cel puţin aşa cum susţin conducătorii noştri infailibili. Iar în ceea ce priveşte Tradiţia, nu consider necesar să-ţi reamintesc că noi trebuie să-l urmăm în primul rând pe Papă în materie de credinţa. Papa în acest caz e mai valoros decât mii de Augustini, Ieronimi, Grigori si Hrisostomi…”

Aceasta scrisoare n-a făcut decât să-mi întărească părerile în loc să le anuleze. Mi-a fost pur şi simplu imposibil sa pun Sf.  Scriptură mai prejos de Papa! Atacând în felul acesta Sf. Scriptură, biserica mea pierdea orice urmă de consideraţie din partea mea si devenea una cu ereticii, care, fiind aleşi de Biblie, s-au întors împotriva ei. Aceasta a fost ultima legătura cu duhovnicul meu.

„Papa este totul, biserica nimic”

Totuşi, nu m-am oprit aici. Deja o apucasem pe un drum care nu-mi îngăduia să mă opresc decât la găsirea unei soluţii pozitive. Drama acelor zile a fost ca mă îndepărtasem de papism, dar încă nu acostasem în nici un alt peisaj eclesiastic. Ortodoxia si protestantismul erau doar nişte idei vagi pe atunci şi încă nu bătuse ceasul să-mi dau seama că ele mi-ar putea oferi un remediu agoniei mele. În ciuda acestor lucruri, continuam să-mi iubesc biserica, aceea care făcuse din mine un creştin şi căreia îi purtam simbolul. Îmi mai trebuia încă multă gândire ca să pot străbate, cu durere şi necaz, drumul care să mă ducă la concluzia că biserica pe care o iubeam nu făcea parte din sistemul papist.

În fapt, autoritatea Bisericii şi corpul episcopal nu sunt intrinsec subordonate monocraţiei Papei. Căci potrivit teologiei romano-catolice, „autoritatea Bisericii există doar atunci când este caracterizată şi armonizată de Papa. În toate celelalte cazuri, aceasta e nulă, adică înafara ei.” Astfel, fie ca Papa este cu Biserica sau fără Biserica este acelaşi lucru, căci Papa este totul si Biserica nimic.

Foarte corect scrie şi episcopul Maren:

„Ar fi fost mai aproape de adevăr dacă atunci când catolicii spun Cred „…şi in una biserică”, să spună „…şi într-un papă”.

Importanţa şi rolul episcopilor în Biserica Catolica nu sunt mai mult decât de reprezentanţi ai autorităţii papale, căreia i se supun şi episcopii întocmai ca şi credincioşii mireni. Acest regim ei încearcă să-l susţină prin capitolul 22 al Evangheliei după Ioan, care, potrivit interpretării romano-catolice, Domnul îi încredinţează Sf. Apostol Petru, primul Papa, păstorirea mieluşeilor şi oilor sale”, mai precis Domnul îi acordă slujba de Păstor-şef, cu drepturi exclusive asupra credincioşilor care sunt mieluşeii iar toţi ceilalţi Apostoli si Episcopi, oile.

Totuşi, episcopii in biserica Romano-catolică nu sunt nici măcar succesori ai apostolilor, căci aşa cum se spune în dogmatică, în aceasta Biserică „autoritatea apostolică era lipsită de apostoli şi nu a fost lăsată succesorilor ei, episcopilor, ci doar autoritatea papista a lui Petru, papilor. Astfel, episcopii nemoştenind nici o autoritate apostolica, nu au nici o alta autoritate decât cea data lor, nu direct de la Dumnezeu, ci de la Pontiful Suveran al Romei.”

Cât priveşte sinoadele ecumenice, n-au altă valoare decât cea dată lor de Episcopul Romei, „căci ele nu pot fi altceva decât conferinţe pe tema creştinismului ce se fac sub autoritatea şi veridicitatea Papei.” Este de ajuns ca Papa sa iasă pe uşile sinodului şi să spună „nu mai sunt înăuntru”, ca întreaga validitate a sinodului să înceteze. Neavând autoritatea şi girul Papei, nu mai poate fi impus prin autoritate credincioşilor.

Răspunsul înfricoşător al unui Iezuit

Aproape renunţasem cu totul la studiile mele, profitând de cele câteva ore permise de retragere la chilie, unde nu mă gândeam decât la marea mea problema. Luni întregi nu făcusem altceva decât să studiez structura şi organizarea Bisericii Primare, chiar de la sursele patristice apostolice. Totuşi, toată această muncă a mea nu putea fi ţinută chiar secret. Eram mai mult decât afectat de aceasta mare grijă care mă copleşea, şi-mi consuma toată energia.

N-am precupeţit nici o ocazie de a face tot felul de cercetări în afara mănăstirii în tot ceea ce ar fi putut arunca mai multă lumină asupra problemei care mă frământa. Astfel, am început să discut subiectul cu figuri bisericeşti ecleziastice cunoscute, oameni recunoscuţi pentru sinceritatea şi inima lor. În felul acesta primeam aproape continuu impresii şi păreri asupra subiectului, lucruri deosebit de interesante şi de semnificative pentru mine. Pe unii dintre ei, pe clerici, i-am găsit mai fanatici decât conştienţi de absurditatea învăţăturilor despre papă, fiind înţepeniţi în conceptul că „supunerea ce se cade să o dam Papei cere o încuviinţare tacită a vederilor, concepţiilor, noastre”, si de asemenea ca „chiar de am deţine adevărul, ca să nu cădem în înşelare suntem datori să ne ţinem de cunoscuta axiomă care spune că ceea ce vedem noi ca alb este de fapt negru, daca aşa ne spun mai marii Bisericii”.

Înflăcărat de astfel de concepţii, un preot iezuit mi-a mărturisit următoarele:

„Ceea ce-mi spui tu mi se pare deosebit de logic, de clar si de adevărat. Totuşi, pentru noi iezuiţii pe lângă cele 3 voturi, se mai cere şi un al patrulea în timpul tunderii. Acest al patrulea vot este mai important decât votul castităţii, al ascultării şi al sărăciei, este votul prin care ni se cere supunere totală fata de Papa. În felul acesta eu prefer să mă duc in iad cu Papa decât in rai cu adevărurile tale.”

„Cu câteva secole în urmă ai fi fost ars de flăcările Inchiziţiei”

Potrivit părerii majorităţii, eu eram un eretic. Iată ce-mi scria un episcop:

„Cu câteva secole mai devreme ideile tale te-ar fi dus la ardere pe rugul Inchiziţiei.”

Totuşi, în ciuda tuturor acestor lucruri, intenţionam sa rămân în mănăstire, să mă dedau unei vieţi spirituale autentice şi să las ca toata responsabilitatea înşelării şi greşelii să stea pe umerii ierarhilor bisericii. Dar pot oare preţioasele lucruri ale sufletului să poată fi păstrate în siguranţă pe un drum cu o viaţă super fizică, unde liberul arbitru al Papei tot aduna noi dogme şi false învăţături despre viaţa pioasa a Bisericii? Şi mai mult decât atât, de vreme ce puritatea învăţăturii a fost ridicată pe falsurile legate de papă, cine-mi poate garanta că această pată nu se va întinde şi în celelalte zone ale credinţei evanghelice? Şi atunci nu ni se mai pare atât de ciudat cum unii dintre Sfinţii Bisericii Romano-catolice au început să dea alarma, spunând: „Cine ştie dacă aceste mijloace mai puţin importante de mântuire care realmente ne inundă, nu ne fac să-L dăm uitării pe singurul nostru Mântuitor, Iisus Hristos?”

Astăzi, viaţa spirituală ne apare ca un copac cu multe ramuri şi multe frunze, în care sufletul nu mai ştie unde este trunchiul pe care se sprijină toate şi unde sunt rădăcinile care de fapt le hrănesc pe toate…

„În felul acesta ne-am împodobit şi ne-am supra-încărcat viaţa religioasă, încât faţa Lui, a Aceluia Care este „miezul tuturor lucrurilor”, este pierdut printre aceste podoabe”.

Astfel, fiind convins că viaţa spirituală în sânul Bisericii papistaşe mă poate expune la pericole, am sfârşit prin a face pasul decisiv. Am părăsit mănăstirea, şi, după un timp destul de scurt, am declarat că nu mai aparţin Bisericii romano-catolice. Unii înclinau să mă urmeze, dar ajunşi în ultimul moment nimeni n-a mai dorit să-şi sacrifice poziţia pe care o deţinea în interiorul Bisericii, ca şi onorurile şi privilegiile care decurgeau de aici.

In felul acesta m-am lepădat de Biserica Catolica, al cărui conducător uitând ca Împărăţia Fiului lui Dumnezeu „nu este din lumea aceasta” şi că „cel chemat la episcopie nu este chemat la nici o poziţie mai înaltă sau la vreo autoritate, ci la diaconia întregii Biserici”, l-a imitat pe acela care, vrând din mândrie să fie ca Dumnezeu, şi-a pierdut gloria şi slava cea adevărată, şi şi-a pus una falsă”, iar apoi „a şezut în templul lui Dumnezeu ca un dumnezeu.”

Adevărate cuvinte scria şi Bernard de Klaraval despre Papă: „Nu există otravă mai puternică şi nici sabie mai periculoasă decât aceasta sete şi patima a dominaţiei!”

Ieşind de sub jugul Papismului n-am făcut decât să-mi urmez vocea conştiinţei care este de fapt vocea lui Dumnezeu. Iar aceasta voce îmi spune: „las-o… astfel încât sa nu te faci părtaş păcatelor ei şi nu te răneşti de rănile ei”.

Cum după plecarea mea am îmbrăţişat Ortodoxia în lumina unui Adevăr absolut şi fără pată, voi descrie mai târziu.

În al doilea rând, deoarece plecarea mea din Biserica Romano Catolica devenea un fapt din ce în ce mai cunoscut în cercurile eclesiastice şi primeam răspunsuri din ce în ce mai entuziaste din partea cercurilor protestante spaniole şi franceze, poziţia mea devenea din ce în ce mai precară. Corespondenţa îmi era plină de scrisori anonime şi ameninţătoare. Mă acuzau ca creasem un cerc anti-papist în jurul meu şi că prin exemplul meu duceam în apostazie clerici romano-catolici care erau „bolnavi din punct de vedere dogmatic” şi care mai înainte îşi exprimaseră sentimente de simpatie în cazul meu.

Lucrul acesta m-a obligat să părăsesc Barcelona şi să mă stabilesc la Madrid unde am fost întâmpinat, fără să o fi căutat eu, de către anglicani, şi prin ei am venit în contact cu Consiliul Ecumenic al Bisericilor. Nici acolo n-am reuşit sa rămân necunoscut. După fiecare predică pe care o ţineam pe la Bisericile anglicane, un număr mereu mai mare de ascultători doreau să mă cunoască si sa discute cu mine tot felul de chestiuni teologice.

Fără să o fi dorit am observat cum un număr tot mai mare de oameni se strângea în jurul meu, majoritatea fiind împotriva papei. Situaţia aceasta mă făcea foarte vulnerabil în faţa autorităţilor, deoarece la întâlnirile secrete la care consimţisem să iau parte începuseră să apară şi unii clerici romano-catolici cunoscuţi pentru „lipsa, sau mai bine zis slaba lor credinţă în ceea ce privea infailibilitatea celui mai mare ierarh al Romei.”

Răzbunarea fanatică pe care mi-o plănuiau unii papişti, a fost data la iveală pe deplin în ziua în care am răspuns public la o disertaţie eclesiastică pe care aceştia mi-o trimiseseră ca o ultima încercare de a mă smulge din capcana ereziei” în care căzusem.

Lucrarea, cu un caracter apologetic, purta titlul pompos: „Papa, vicar al Domnului nostru pe pământ”, iar sloganul către care conduceau toate argumentele din carte era:

„datorită infailibilităţii Papei, romano-catolicii sunt astăzi singurii creştini care pot fi siguri în ceea ce cred”.

În coloanele unui periodic portughez am replicat: „Realitatea este că datorită acestei infailibilităţi sunteţi singurii creştini care NU puteţi fi siguri de ceea ce vă vor cere să credeţi mâine”. Articolul meu se încheia cu propoziţia: ”Nu peste mult timp, pe drumul pe care mergeţi o sa-L numiţi pe Dumnezeu vicar al Papei in ceruri”.

Curând, după ce mi-am publicat la Buenos Aires studiul in 3 volume, am isprăvit cu papistaşii. În studiul acela strânsesem toate clauzele din literatura patristica si primele 4 secole, care direct sau indirect se refereau la „clauza primatului” (Matei 16:18-19, Ioan 21:15-17, Luca 22:31-32).

Dovedeam că învăţăturile despre Papa erau cu desăvârşire străine şi contrare învăţăturii pe care Sfinţii Părinţi au dat-o. Iar interpretarea dată de Sfinţii Părinţi este exact regula conform căreia noi înţelegem Sfânta Scriptură.

Cam prin perioada aceea, chiar dacă nu prin împrejurări care se legau  între ele, am venit pentru prima data în contact cu Ortodoxia. Înainte de a-mi continua relatarea trebuie să mărturisesc că ideile mele despre Ortodoxie suferiseră importante evoluţii de la începutul odiseei mele spirituale. Avusesem câteva discuţii pe subiecte teologice cu un grup de ortodocşi polonezi ce trecuseră prin ţara mea şi se adăugaseră şi informaţiile pe care le primisem de la Consiliul Ecumenic referitoare la existenţa şi viaţa în cercurile ortodoxe din Apus, toate îmi treziseră un viu interes. În plus, începusem să-mi fac rost de tot felul de cărţi şi reviste ruseşti şi greceşti de la Londra şi Berlin, ca şi o serie de cărţi premiate pe care mi le furniza Arhimandritul Benedict Katsenavakis din Neapole. Interesul pentru ortodoxie creştea.

Încetul cu încetul începeam să-mi pierd reţinerile interioare faţă de Biserica Ortodoxă. Aceste vederi părtinitoare prezentau ortodoxia ca pe ceva schismatic, ca fiind lipsită de viaţă spirituală, o grupare de biserici mărunte care nu purtau linia caracteristică a unei adevărate Biserici a lui Hristos, iar schisma care o înlăturase avea „pe diavol drept tată şi mândria Patriarhului Fotie drept mamă”.

Când am început sa corespondez cu un respectat membru al Ierarhiei Bisericii ortodoxe din Vest, al cărui nume nu-mi permit să-l fac public, m-am eliberat de toate reţinerile pe care le aveam faţă de ortodoxie şi am putut privi şi eu lucrurile spiritual obiectiv. Şi astfel, curând mi-am dat seama, plăcut surprins, că înclinarea negativă pe care o simţeam împotriva Papismului era conformă întru totul cu învăţătura Ortodoxiei. Respectatul ierarh a remarcat şi el coincidenţa în scrisorile sale, dar s-a abţinut de la alte comentarii deoarece era conştient că mă aflam într-un mediu protestant.

Ortodocşii din Vest nu sunt deloc susceptibili de prozelitism. Numai atunci când corespondenţa noastră dura de ceva timp, Episcopul Ortodox mi-a indicat să citesc superba carte a lui Serghei Bulgakov, Ortodoxia, şi pe cea a Mitropolitului Serafim, nu mai puţin profundă. Cam tot pe atunci am scris şi la Patriarhia Ecumenică. În acele cărţi m-am regăsit. N-am dat de vreun paragraf care să nu fie in deplin acord cu conştiinţa mea. In toate aceste lucrări, ca si in altele, pe care mi le trimiteau împreuna cu scrisori încurajatoare, unele chiar din Greci, am văzut cum învăţătura Ortodoxa este profunda si pur evanghelica si ca ortodocşii sunt singurii creştini care cred precum creştinii din catacombe şi că Sfinţii Părinţi ai Bisericii, singurii care se pot lauda cu sfânta lauda patristică: „ Noi credem în tot ceea ce primim de la Apostoli”.

În perioada aceea am scris două cărţi: „Conceptul Bisericii potrivit Părinţilor Apuseni”, cealaltă fiind intitulată „Dumnezeul tău, Dumnezeul nostru şi Dumnezeu”. Urmau să fie publicate în America de Sud, dar nu m-am grăbit cu lansarea tot ca să nu le dau apă la moară protestanţilor.

Dinspre partea Ortodoxa m-au sfătuit să mă debarasez de poziţia pur şi simplu negativă pe care o aveam împotriva Papismului, care mă murdărise atât de tare, şi să-mi construiesc „Crezul” după care ei puteau să-şi dea seama cât de departe eram de Biserica Anglicană, cât şi faţă de cea Ortodoxă. A fost o sarcina grea, pe care am concluzionat-o cu următoarele propoziţii:

„Cred în tot ceea ce este inclus în cărţile canonice ale Vechiului şi Noului Testament, potrivit interpretării teologice a Tradiţiei, mai precis a Sinoadelor Ecumenice care au fost cu adevărat ecumenice şi în învăţăturile unanime ale Sfinţilor Părinţi care sunt recunoscute universal ca atare”.

De atunci încolo mi-am dat seama că simpatia pe care mi-o arătaseră protestanţii începea să se răcească, mai puţin a anglicanilor, care era guvernată de un ajutor cam interesant. Şi doar în momentul acesta a început să se facă simţit, deşi târziu, ca de obicei, şi interesul ortodox, care a început să mă atragă către ortodoxie ca „posibil catehumen”.

Străduinţele unui profesor universitar polonez pe care-l cunoşteam mi-a întărit şi cimentat convingerea că Ortodoxia se bazează pe adevărurile substanţiale ale Creştinismului. Am înţeles că oricare creştin de alta confesiune este obligat să sacrifice o parte importantă a credinţei ca să poată ajunge la o puritate dogmatică completă, lucru care nu se cere şi creştinului ortodox, deoarece el trăieşte şi rămâne în substanţa Creştinismului şi a adevărului revelat şi nealterat.

Aşa că nu m-am mai simţit singur în faţa atât de puternicului catolicism şi a răcelii la care mă supuneau protestanţii. În Răsărit, cum de altfel sunt şi prin întreaga lume, se aflau atunci 280 de milioane de creştini care aparţineau Bisericii Ortodoxe, şi cu care mă simţeam în comuniune de credinţă.

Acuzaţia de mumificare teologică, adusă ortodoxiei, nu mai avea nici o valoare pentru mine, căci abia acum înţelegeam că această păstrare fixa şi stabilă a învăţăturilor ortodoxe asupra adevărului nu era de fapt o piatra de poticnire spirituala ci un şuvoi veşnic curgător, ca si curentul unei cascade care pare sa rămână mereu neschimbat deşi apele mereu se schimba.

Treptat, ortodoxii au început să mă considere unul de-al lor. „Faptul că îi vorbim acestui spaniol despre ortodoxie nu înseamnă că facem prozelitism”, scria un foarte cunoscut arhimandrit. Şi ei, şi eu simţeam că sunt deja ancorat în portul ortodoxiei şi că în sfârşit puteam respira liber la pieptul Bisericii Mame. În perioada aceasta am ajuns să fiu în sfârşit ortodox, aproape fără să-mi dau seama, şi, precum ucenicii care se îndreptau spre Emmaus lângă Învăţătorul lor, am parcurs apropierea de Ortodoxie fără să recunosc Adevărul decât chiar la sfârşit.

Când am fost sigur de acest lucru, am scris o lunga dizertaţie privind cazul meu pe care am adresat-o Patriarhiei Ecumenice şi Arhiepiscopului Atenei prin intermediul Diaconatului Apostolic al Bisericii Greciei. Şi deoarece nu mai aveam ce face în Spania, unde astăzi nu mai există nici o comunitate ortodoxă, mi-am părăsit ţara şi m-am îndreptat spre Franţa unde am cerut să devin membru al Bisericii Ortodoxe, aşteptând să dea în pârg roadele schimbării mele. În tot acest timp mi-am adâncit cunoaşterea Ortodoxiei şi mi-am întărit legăturile cu ierarhii ei. Când m-am convins cu totul, am făcut pasul hotărâtor fiind atunci primit ca membru în adevărata Biserică a lui Hristos. Aş fi vrut ca acest mare eveniment să se realizeze în Grecia, ţara recunoscută a ortodoxiei, unde venisem să studiez teologia. Cuviosul Arh. al Atenei m-a primit ca un adevărat părinte al Bisericii. Iubirea şi interesul pe care l-a manifestat pentru mine au fost peste aşteptări. Aceleaşi lucruri le-aş putea spune şi despre Preasfinţitul Dionisie al Rogonului care mi-a arătat, la fel, o iubire părintească.

Nu mai este nevoie să spun că într-o asemenea atmosferă de căldură si iubire, Sfântul Sinod nu i-a trebuit mult să ia decizia acceptării mele în sânul Bisericii Ortodoxe. În timpul acelei sfinte slujbe de toată noaptea am fost onorat cu numele Apostolului popoarelor, iar după aceea am fost primit ca monah în Sfânta Mânăstire Peteli. Curând am fost tuns diacon de Preasfinţitul Episcop de Rogon. De atunci trăiesc in iubirea, simpatia şi înţelegerea Bisericii Greciei şi a membrilor ei. Le cer tuturor să se roage pentru mine şi să mă sprijine duhovniceşte, ca să pot fi mereu vrednic de Harul ce mi s-a făcut mie de către Domnul.

Referinţă:

Acest articol al ierodiaconului Ballester a fost publicat în două părţi din revista „Kivotos”, iulie 1953, p. 285-291, şi decembrie 1953, p. 483-485. Fostul călugăr franciscan care a trecut la Ortodoxie a fost făcut episcop de Nazianz pentru episcopia Americii de Nord şi Sud, cu reşedinţa în Mexic. Acolo el a suferit moarte mucenicească, mărturisind credinţa ortodoxă.

Ştirile legate de moartea sa au apărut pe prima pagină a ziarului „Kathemerini”, sâmbătă 4 februarie 1984: „Episcopul ortodox grec Pavel a fost ucis în Mexic. După cum am aflat din oraşul Mexico City, alaltăieri a murit Episcopul de Nazianz Paul Di Ballester, Arhiepiscopul grec al Americii de Nord si de Sud. El a fost ucis de un mexican de 70 de ani, fost militar, actualmente bolnav psihic. Funeraliile au fost oficiate de Arhiepiscopul Iacob care-l cunoştea pe episcop şi lucrările sale. E bine de ştiut ca Episcopul Pavel era de origine spaniola, că a fost primit în ortodoxie ca adult şi a excelat ca păstor şi autor. Autorităţile mexicane nu exclud ideea ca omorul să fi avut la bază vreo formă de fanatism.”