Săptămâna aceasta, tensiunile dintre Franța și Italia au ajuns la apogeu. Franța și Italia – cine s-ar fi gândit la așa ceva acum un an! Iată încă un exemplu despre cât de imprevizibilă este istoria, lucru ce – trebuie s-o recunoaștem – o face și mai frumoasă. Revenind la conflictul, deocamdată diplomatic, dintre Italia și Franța, trebuie să menționăm că în aceste zile Roma a aruncat cu niște acuzații deosebit de grave spre Paris, acuzații care însă, din păcate, sunt adevărate.
Astfel, vicepremierul italian Luigi di Maio a acuzat Franța că alimentează în forță fenomenul migraționist prin politicile sale neocoloniale pe care le promovează în Africa. Di Maio a declarat că menținerea francului african pe continentul negru ajută economia Parisului, ba chiar unele ziare din Italia susțin că aproape 40% din PIB-ul Franței vine de pe urma relației cu Africa. Di Maio a precizat că politicile Franței nu ajută deloc economiile africane și că, în absența francului african, Franța ar fi între primele 15 economii ale lumii, nu între primele șase. Iar italienii nu s-au oprit aici.
Acuzațiile lui Di Maio au fost duse mai departe de un parlamentar al Mișcării 5 Stele, Di Battista. Battista a adus o bancnotă africană într-o emisiune TV și a rupt-o în direct, afirmând:
„Dacă nu rupem aceste cătușe puse țărilor africane, atunci putem sta cu orele să vorbim despre deschiderea sau închiderea porturilor și a granițelor, pentru că oamenii tot își vor părăsi țările, tot vor muri traversând marea, tot vor încerca să găsească noi și noi rute de migrație. Trebuie să combatem cauzele migrației, deoarece combătând doar consecințele, vom fi un dușman al Africii, nu un prieten”.
Di Battista a spus că vrea chiar să provoace prin gestul său un incident diplomatic, iar când a fost întrebat ce ar face pentru a ameliora situația celor care traversează Marea Mediterană, el a afirmat: „I-aș salva și apoi i-aș duce la Marsilia. Dacă nu provocăm un incident diplomatic cu Franța, Italia va fi lăsată să se descurce singură și să-și asume singură responsabilitatea”.
Francezii sunt astfel „luați în corzi” puternic în aceste zile de către italieni, care par a nu se mai opri cu acuzațiile. Ștafeta conflictului a fost astfel predată lui Matteo Salvini, ministrul de Interne și totodată șeful celui mai bine plasat partid italian în sondaje, formațiunea naționalistă La Liga care, în stilul său dur, a venit cu alte atacuri la adresa Parisului. Astfel, Salvini a afirmat că Franța nu vrea să stabilizeze Libia deoarece are anumite „interese petroliere” în zonă. Salvini a mai afirmat și că nu dorește lecții din partea Franței pe tema imigranților, deoarece aceasta ar avea și ea politici de respingere a africanilor.
Referitor la chestiunea francului african, nu putem în acest context să nu facem o legătură și cu moartea brutală a lui Gaddafi. Astfel, se știe că sub conducerea lui Muammar Gaddafi, Libia a avut un plan pentru a crea o monedă africană comună și, totdată, o băncă centrală africană, susținută de veniturile libiene obținute din petrol. Banca aceasta africană ar fi avut autoritate și asupra majorității statelor ce folosesc astăzi francul african. Ei bine, nu avem cum să nu ne amintim că aviația franceză a fost prima care a atacat Libia în anul 2011, în cadrul operațiunii NATO împotriva lui Gaddafi. Desigur, „atacul” mai are și o altă cauză financiară: Gaddafi știa prea multe, alimentând în 2007 fondurile de campanie pentru Nicolas Sarkozy. Cu toate acestea, decesul său mai mult ca sigur se datorează intervenției sale împotriva francului african. Până la urmă însă, care este povestea ce se ascunde în spatele acestei monede?
Francul african s-a născut în anii 30 ai secolului trecut, în perioada Coloniilor Franceze din Africa (CFA) și trăiește în CFA-ul de azi ce provine din nevinovatele cuvinte „Comunitatea Financiară Africană”. Ei bine, astăzi CFA cuprinde francul vest-african – monedă oficială în opt state africane – și francul central-african, adoptat în alte șase state din zonă. Francul african este monitorizat de către două bănci centrale, una situată în Senegal, cealaltă în Camerun. În ambele bănci centrale au funcții de conducere reprezentanți ai Franței, tocmai pentru că Banca Franței este cea care asigură o paritate fixă între francul african și euro, așa cum înainte de euro paritatea era stabilită în funcție de francul francez.
Mai mult, țările africane membre ale CFA țin o rezervă tocmai la Banca Franței, asta pentru a stabiliza rata de schimb. Și este vorba de aproximativ 10 miliarde de euro, bani foarte mulți pentru micile economii africane și care ar putea ajuta aceste țări să se dezvolte. Ușor de zis, greu de făcut: de această „afacere” se bucură din plin nu doar Franța, ci și așa zisa clasă politică din țările africane, care este deosebit de coruptă.
Iată deci cum scandalul dintre două puteri, Italia și Franța, dezvăluie un adevăr dureros pentru întreaga umanitate a secolului XXI: colonialismul încă există și este practicat tocmai de țările ce nu se sfiesc să dea lecții altora!
Asa este!