Episcopul mărturisitor Nicolae Popovici: „Astăzi conducătorii nu sunt alături de Dumnezeu si nici nu cred în El”

Personalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul XX, Nicolae Popovici este relativ putin cunoscut fată de cum ar merita să fie. S-a născut în 1903 în comuna Biertan, din fostul judet Târnava Mare, si-a făcut studiile secundare la liceul „Andrei Saguna” din Brasov si pe cele universitare la Facultatea de Teologie din Cernăuti, unde a sustinut si un strălucit doctorat pe tema epiclezei euharistice.

Un timp a fost profesor la Sibiu, pentru ca în aprilie 1926 să fie ales episcop al Oradiei Mari. În noua calitate de episcop, a dovedit că nu este numai un erudit ci si si un om de actiune, stiind să îmbine cuvântul cu fapta. Era în acelasi timp stăpânul turmei dar si slujitorul ei umil, impunând tuturor prin puterea exemplului personal. Din îndemnul său, 12.000 de concubini din eparhia Oradiei s-au cununat civil si religios, primind astfel binecuvântarea bisericii.

Era în acelasi timp un orator desăvârsit, tinând adesea predici din amvonul catedralei episcopale. Stia exact ce să spună pentru a mângâia si întări inimile credinciosilor si, în acelasi timp, cum să spună, pentru ca toti să înteleagă învătătura lui Hristos. De aceea, catedrala era mereu plină, orădenii fiind deosebit de mândri de vlădica lor.

În vara lui 1940, România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord si nord-vestul Ardealului. O parte importantă a eparhiei Oradiei era astfel ruptă de tară, din fericire vremelnic. Cunoscând prestanta si intransigenta episcopului Popovici, care s-ar fi opus categoric unei politici antiromânesti, autoritătile horthyste l-au expulzat din teritoriul ocupat. S-a stabilit la Beius, continuând să slujească, să ctitorească si să spere.

Recucerirea Basarabiei, Bucovienei de Nord si crearea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 l-au făcut pe Nicolae Popovici să părăsească un timp turma sa, pentru a pleca aproape sase luni în aceste teritorii, lovite de ateismul comunist, pentru a contribui cu puterile sale la renasterea vietii crestine. Dacă Basarabia si Bucovina fuseseră numai un an sub ocupatie sovietică, Nicolae Popovici a constatat în Transnistria efectele devastatoare pe care le făcuse comunismul pe toate planurile, după 20 de ani de actiune continuă. De aceea el nu a obosit să denunte această plagă a umanitătii, deopotrivă prin cuvâtări si prin scris.

Sfârsitul anului 1944 aduce României eliberarea Ardealului de Nord, dar si machează începutul comunizării ei. Nicolae Popovici se întoarce în sfârsit la Oradea, dar vederea răspândirii unei ideologii inumane si atee chiar în propria tară nu-l poate lăsa indiferent.

Atunci, dintre toti el a ales calea unei opozitii deschise, fiind convins de faptul că statul comunist nu se va multumi cu simpla supunere a bisericii, ci va încerca distrugerea ei.  În actiunile sale el a respectat permanent canoanele si traditia bisericii. După cum se stie, Biserica ortodoxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocupându-se de dezvolatrea vietii religioase. Dar desi respectă statul, uneori prea mult, Biserica ortodoxă are autonomia ei în luarea deciziilor în afacerile ecleziastice si libertatea  de a-si răspândi învătătura. Când aceste lucruri sunt încălcate de stat, biserica are dreptul să reactioneze. Episcopul Popovici a militat pe toate căile pentru a arăta si opri abuzurile statului comunist fată de biserică. Prin memorii înaintate Ministerului Cultelor a afirmat dreptul suveran al episcopului de a numi pe protopopi, a cerut ca preotii să nu mai fie arestati fără stirea ierarhului, iar acesta să poată interveni în apărarea celor retinuti. A cerut să nu se mai organizeze diferite manifestări duminica, menite să tulbure linistea liturghiei. S-a opus unificării Bisericii greco-catolice cu Biserica ortodoxă, considerând că lucrurile făcute prin fortă nu au durabilitate. De asemenea, a căutat să limiteze influenta sindicatului de la episcopie, calul troian al comunistilor în viata bisericii.

În ceea ce priveste predicile sale, el a refuzat constant să se supună indicatiilor date de Ministerul Cultelor, afirmând că nu poate spune neadevăruri în biserică. Astfel a refuzat să vorbească despre binefacerile colectivizării, despre lupta pentru pace si alte aspecte pe care comunistii le-ar fi dorit promovate de preoti. În schimb el vorbea de măretia credintei crestine, de sperantă în mai bine, de valorile nationale.

Pentru Securitatea care nota constiincioasă toate aceste predici, ele nu erau altceva decât instigări contrarevolutionare. În ochii autoritătilor, episcopul de Oradea devine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pensioneze pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile patriarhului Iustinian de a-l salva, prin mutarea lui la Galati, s-au izbit de afirmatia categorică a lui Dej si Groza, care au spus că, dacă Popovici nu este pensionat, atunci va fi arestat.

Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici si le-a petrecut la mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani. În 1992, trupul său este adus si odihneste în catedrale din Oradea.

După cum am spus, Securitatea consemna toate predicile episcopului orădean, astfel că în dosarele sale se află dovezi consistente ale curajului cu care acesta rostea adevărul. În cele ce urmează, oferim cititorului câteva fragmente ilustrative din acestea.

Fragment din predica de Anul Nou, 1 ianuarie 1950

“O jumătate de veac care a trecut peste noi a fost veacul păcatului si al ateismului. Mintea omenească a inventat multe lucruri, arme ucigătoare, tancuri, avioane si atomul ca urgia războaielor să nimicească sute de mii de vieti omenesti si tot ce s-a clădit. Stiinta, cultura în această epocă a fost si este în slujba omului pământesc si nu în slujba celui de sus, pentru care motiv a suferit si suferă lumea. Nu avem lipsă de stiintă, de cultură, dar avem lipsă de Hristos, de mântuire, de libertatea trupească si sufletească. Nu plângem după acesti 50 de ani, dar nădăjduim că cei 50 de ani ce vor urma, si îndeosebi anul 1950, va aduce după după Sf. Scriptură (e vorba de anul sabatic n.n) slobozenie, iertare si mângâiere oamenilor care si-au pierdut mosiile, casele, libertatea si care au pierdut sufletele. Noi am dat si vom da ceea ce este al cezarului, dar nu vom lăsa să fie luate de la noi ceea ce este al lui Dumnezeu, vom da bratele de muncă, sudoarea noastră, averea si ultimul cojoc dacă e nevoie, dar credinta si inimile noastre le vom păstra pentru Dumnezeu.

Părinti! Să aveti grijă de copii vostri, creste-tii în spiritul evangheliei, pentru că aveti răspundere în fata lui Dumnezeu, nu-i lăsati în cinematografe si pe terenurile sportive, unde tineretul este dus cu forta si unde primeste o educatie antireligioasă. Aduce-tii în biserică, că aci primesc educatia care-i place lui Hristos. Păstrati sufletele lor de ideile străine de neamul nostru si vă ve-ti mântui si voi si neamul nostru.În pragul Anului Nou, biserica trimite binecuvântarea pentru tot poporul si în deosebi tineretului nostru, trimite corpului didactic care sunt răspunzători pentru educarea tineretului nostru. Curaj învătători, să nu uitati că veti răspunde si voi pentru tineretul nostru care a păsit pe calea rătăcirii.

Trimitem binecuvântarea ostasilor nostri care nu sunt lăsati în biserică ca altă dată, ca să primească binecuvântarea la începutul anului. Să nu uitati si să vă rugati si să aveti curaj să urmati pildele marilor înaintasi ai nostri, a lui Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Horia, Closca si Crisan, Avram Iancu si alti mari luptători ai neamului nostru. Ei să fie pentru voi izvor de vitejie în toată viata voastră.

Trimitem binecuvântarea bisericii stăpânirii tării si îi rugăm ca să ne ocrotească în spiritui iubirii frătesti prin fapte si nu prin vorbe ca stăpânirea să fie iubită de fiii tării asa cum iubeste tatăl pe fiul si reciproc, cu atât mai mult cu cât numai o stăpânire iubită de popor poate să guverneze etern.

Trimitem binecuvântarea bisericii neamului nostru de pretutindeni, neamului care a suferit si suferă pentru că multi au părăsit pe Hristos. Îi rugăm pe ei în pragul acestui an sfânt ca să nu urmeze căile rătăcirii, ci să se reîntoarcă la Hristos.

Trimitem binecuvântarea celor întemnitati, celor în suferintă, celor care au pierdut sperantele în viitor, trimitem îmbărbătare alături de binecuvântare si le spunem lor:  „sus inimile; că este mântuire, dar numai atunci când există binecuvântare si veti cere.”

Totul am spus ce am putut să spun, iar dorintele noastre fierbinti, nevăzute, numai simtite, pot să fie citite în lacrimile noastre, care este graiul viu si care vorbesc mai bine ca oricine. Stergeti-vă lacrimile si să aveti nădejde, fiindcă anul acesta sfânt va aduce mântuire si pentru noi si pentru toti aceia care cred în Hristos Domnul Dumnezeul nostru.”

„După terminarea predicei, functionarii comprimati de la diferite institutii au comentat astfel predica lui Popovici: ”

Arhiva Consilului National pentru Studierea Arhivelor Securitătii (A.C.N.S.A.S.), fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 71

Notă, 9 februarie 1950

„La Institutul Teologic s-au serbat patronii teologiei, Sf. Trei Ierarhi: Vasile, Grigore si Ioan Gură de Aur.

Solemnitatea urma să fie onorată cu prezenta patriarhului Iustinian si a tov. ministru Stanciu Stoian. La ora 10 am. însă, atât Patriarhul, cât si tov. Ministru Stanciu Stoian au fost chemati telefonic de tov. Gh. Gheorghiu Dej, asa că nu au mai participat le serbare; au ajuns însă la timp la institut pentru a participa la “mica agapă” ce a urmat după serbare.

În numele patriarhului a vorbit la serbare episcopul N. Popovici al Oradiei. Pe marginea vietii celor trei mari ierarhi ortodocsi, Vasile, Grigore si Ioan, episcopul Popovici a vorbit despre “îndrăzneala” crestină.

Subiectul a fost tratat cu “îndrăsneală” reusind să electrizeze într-adevăr pe preotii si studentii din sala festivă. Vorbind despre lupta celor trei mari ierarhi cu lumea păgână a vremii lor, despre curajul acesteia de a înfrunta toate primejdiile unor regimuri politice ostile bisericii lui hristos, episcopul popovici a reusit cu usurintă să convingă un auditoriu reactionar, că în situatia de azi, preotimea trebuie să aibă o atitudine identică cu cea a acestor stegari ai crestinismului..

A  impresionat deosebit amintirea dialogului înversunat dintre Vasile si pretorul păgân Modestus. Miscat de vehementa si curajul cu care Sf. Vasile îsi apăra credinta crestină, guvernatorul Modestus a exclamat: “Nici un episcop nu mi-a vorbit în felul acesta.”  La care Sf. Vasile a răspuns: “pentru că desigur, încă nu ati întâlnind un adevărat episcop al lui Hristos.”

Episcopul  Popovici si-a închinat cuvântarea cu rugăciunea: “ Să rugăm pe cei trei mari ierarhi, să binevoiască din cer pe toti sprijinitorii si apărătorii bisericii lui Hristos si să împrăstie pe dusmanii ei.”

Cei prezenti în sală au explodat în aplauze furtunoase. Referitor la cele de mai sus, preotul Olimp Căciulă, bibliotecar la Institutul teologic a spus:

“A vorbit ca un mare ierarh. S-a ridicat cu îndrăzneală si curaj la nivelul lui Vasile cel Mare. A spus însă lucruri care trebuiesc spuse.”

Iar Al. Tudor din comuna Podu Rece din Dâmbovita a afirmat:

“A vorbit ca un Hristos. Preotilor la venea să se ducă să-l îmbrătiseze. Cu astfel de vlădici, comunistii nu vor reusi să distrugă Biserica.”

Pr. Iustin Moisescu a afirmat:

“Popovici a vorbit de o mie de ori mai “tare” decât” Ciopron (Partenie, fostul episcop al armatei, n.n.) la deschiderea cursurilor. Cred “chelului îi lipsea tichia de mărgăritar.”

Sursa: M. Stănescu

Valoare: serioasă

A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol. 1,f. 52

Fragment din predica tinută cu ocazia Sfintelor sărbători ale Pastelui, aprilie 1950

„Iisus Hristos a fost înconjurat de dusmani recrutati din jurul său si de către autoritătile militare, care l-au urmărit până la moarte, iar după moarte a fost păzit de soldati înarmati, care în fata adevărului au căzut cu fata la pământ, pentru că adevărului nimeni nu-i poate sta împotrivă. Ucenicii lui Hristos pentru dreptate si pentru credintă au fost schingiuiti, batjocoriti, au fost supusi persecutiilor si restrictiilor fixate de legile din acele timpuri, ba unii chiar omorâti.

După cum în trecut Biserica  a iesit învingătoare, după cum Iisus a îngropat pe toti dusmanii săi, tot asa biserica va îngropa pe toti acei care vor lupta împotriva ei…

Luptati pentru apărarea credintei lui Hristos. Luptati pentru apărarea bisericii lui. Nu vă temeti, nu fiti vânzători si trădători ai lui Iisus, iubiti-l pe Iisus. Cine îl iubeste pe Iisus suferă pentru el si nu se teme de nimic.”

A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.2, f. 21

Fragment din predica tinută la mănăstirea Isbuc, cu ocazia unei procesiuni, în fata a o mie de oameni, mai 1950

„Astăzi conducătorii nu sunt alături de Dumnezeu si nici nu cred în El, acestor oameni nu le vor reusi planurile lor, căci fără Dumnezeu nu se poate face nimic…

Oamenii uită de Dumnezeu si din nimica se ridică în posturi de răspundere si caută să ajungă în posturi cât mai mari, fără să gândească că acele grade le poate pierde, dar pe Dumnezeu nu poate să-l piardă niciodată, deoarece credinciosii trebuie să lupte cu dusmanul care este contra lui Dumnezeu.Să mergem pe drumul pe care a mers Hristos, pe drumul presărat de sânge. Dovada sunt ucenicii care au fost arsi de vii pe rug si omorâti în chinurile cele mai grele. De aceea, fiecare crestin, fiecare credincios, trebuie să lupte pentru credintă.”

„La sfârsitul predicei, consemnează informatorul, Popovici a îndemnat pe cei prezenti să lupte pe linia religiei contra dusmanului care nu vrea să stie de Dumnezeu si de suferintele Mântuitorului.” (A.C.N.S.A.S., fond informativ, dosar 2669, vol.1, f. 130)

George Enache – Revista Rost, nr. 5 din iulie 2003