Alfie Evans nu este singur: Sute de pacienți infometați în Marea Britanie în fiecare an
Serviciul National de Sanatate al Marii Britanii (NHS) spune publicului că eutanasierea sau uciderea deliberata a pacienților este „ilegala” in Marea Britanie si că „pedeapsa maxima este inchisoarea pe viață”.
Cu toate acestea, tratarea de către NHS a cazului Alfie Evans a reamintit lumii că interzicerea eutanasierii a devenit mai mult o amintire.
Acesta a fost un fapt bine documentat de ani de zile că sute de pacienți mor în fiecare an de foame si sete in spitale NHS, un fenomen care este facilitat de reguli care permit medicilor si asistentelor medicale sa clasifice arbitrar o persoana ca „Murinbundă” și de a-i refuza hrănirea, hidratarea și alte forme de bază a susținerii vieții, fără un pericol de pedeapsă.
Practica pacienților care suferă de foame și dehidratare, care au fost declarați ca „muribunzi”, a făcut politica „îngrijirilor paliative” a NHS în nimic mai puțin decât un program de eutanasiere, în care diagnosticul unei stări „fatale” devine auto-îndeplinit. Rezultatul este un sistem de eliminare a pacienților pentru care se spune că moartea este „în interesul lor”, folosind raționamente și metode care amintesc de spitalele din Al Treilea Reich în anii 1940.
Neglijarea lui Alfie Evans de catre spitalul Alder Hey este un exemplu de abordare sistematica a tratamentului la sfarsitul vietii, care este larg raspandita in NHS si care a fost raportata la Alder Hey. Inițial, numită „calea de îngrijire Liverpool” și poreclit „drumul spre moarte”, funcționează acum sub rubrica „îngrijire paliativă” pentru moarte, când, în realitate, facilitează uciderea pacienților prin una dintre cele mai cruciale metode posibile: foametea și setea. „Calea Liverpool pentru Copilul Muribund” a fost emisă de NHS Trust al Royal Liverpool pentru Copii împreună cu participarea lui Alder Hey.
Deși nu este clar ce a provocat în cele din urmă moartea lui Alfie Evans, este clar că Alder Hey a luat o hotărâre nu numai să înceteze tratamentele pentru copil, dar să oprească neașteptat ventilatorul, un act iresponsabil din punct de vedere medical care poate provoca cu ușurință moartea pacientului. Tratamentele care ar fi putut permite lui Alfie să respire pe cont propriu au fost ascunse, cum ar fi o traheostomie. În plus, planul de „îngrijire” a îngrijirii paliative a inclus administrarea de medicamente cum ar fi Fentanyl, care ar tinde să suprime respirația copilului.
Când Alfie a reușit să respire singur, în ciuda opririi bruște a ventilatorului și a lipsei de traheostomie, spitalul Alder Hey a refuzat cererile de a-i furniza oxigen suplimentar până când avocatul lui Alfie a reușit să depășească securitatea pentru a aduce o mască de oxigen băiatului – spitalul în mod repetat a încercat să o elimine.
Între timp, Alder Hey l-a infometat pe Alfie, eliminând hrana pentru aproape 28 de ore, până când personalul spitalului s-a răzgândit și a acceptat să-l hrănească, deși nutriția pe care a primit-o a fost relativ minimă.
În cele din urmă, după ce Alfie a supraviețuit timp de patru zile lipsit de ventilație și fără traheostomie, o asistentă medicală a administrat patru injecții de medicamente necunoscute târziu noaptea și în două ore a murit. Acum el a fost îngropat fără o investigație legistă sau cu un raport toxicologic, după ce o cerere în acest sens a fost respinsă de tribunalele britanice.
Cea mai clară părere despre tratamentul rușinos al lui Alder Hey despre Alfie Evans a fost publicat în italiană și engleză de către ziarul italian La Nuova Bussola Quotidiana, într-un articol intitulat „Cum a murit Alfie: Toate faptele„. Dovezile nu au fost niciodată contestate de părinții lui Alfie Evans și nici de Serviciul Național de Sănătate.
Zeci de mii au murit de foame și deshidratare până la moarte din 2000
Tratamentul șocant a lui Alfie Evans ar putea părea cititorului o excepție ciudată și deranjantă față de repudierea eutanasiei de către Serviciul Național de Sănătate, dar nu este. Adevărul teribil este că rapoartele repetate și foarte credibile, bazate pe certificatele de deces ale guvernului pentru pacienții NHS, au arătat că, literalmente, zeci de mii de pacienți au murit de foame și sete în spitalele din Marea Britanie din 2000. Mai rău, politicile proprii ale NHS practica de reducere a nutritiei si hidratarii pentru pacientii declarați „pe moarte”.
În ianuarie 2017, ziarul Sun din Marea Britanie a raportat cele mai recente date pe deplin accesibile publicului privind foametea și deshidratarea în spitalele publice din țară, pe baza unui studiu al certificatelor de deces al tuturor celor care au murit în spitalele NHS și casele de îngrijire în 2015. În mod șocat, potrivit înregistrărilor proprii ale NHS, deshidratarea a contribuit la decesul a 505 de pacienți în acel an, iar în 351 de cazuri, foametea a fost un factor decisiv. Într-un total de 113 cazuri, deshidratarea sau înfometarea a fost principala cauză a decesului. Statisticile parțiale publicate în 2018 privind 2016 decese indică faptul că un număr similar de persoane au murit din cauza acelorași cauze și în acel an.
Guvernul britanic, British Broadcasting Corporation (BBC), a răspuns la cifrele din 2015 cu un articol care a căutat să minimalizeze gravitatea situației, citând medicii care au susținut că unele cazuri au fost cauzate de cancerul de stomac, o afirmație discutabilă dat fiind că victimellor cancerului de stomac le pot să fie administrate intravenos sau printr-un tub de alimentare. Chiar și prim-ministrul britanic, Theresa May, a negat că NHS se află într-o „criză umanitară”, o frază folosită de Crucea Roșie Britanică pentru a descrie eșecurile masive din îngrijire cauzate de nivelul grav al NHS de personal și de buget insuficient.
Cum a putut primul ministru al Marii Britanii să renunțe la faptul că un sistem de sănătate care permite sute de oameni să fie deshidratati sau înfometati în fiecare an este într-o „criză umanitară”? Poate că este pentru că publicul britanic a devenit desensibilizat la această problemă. La fel de incredibilă, moartea prin foamete și deshidratare cu sutele în fiecare an a fost raportată în mod regulat, deoarece cel puțin anul 2000, când 862 de pacienți au fost uciși în principal sau parțial prin înfometare sau deshidratare în spitalele și centrele de îngrijire ale NHS. Până în 2010, cifra oribilă a urcat și mai mult, la 1316 pacienți anual.
Deși multe dintre decese se datorează omisiunilor sistematice de îngrijire din partea unui NHS insuficient, criticii au observat, de asemenea, că liniile directoare ale sistemului de sănătate, în vigoare de zeci de ani, au încurajat personalul medical să pună oamenii în categoria „muribundului”, care permite îngrijitorilor să rețină hidratarea și alimentația, dacă îl consideră „în interesul” pacientului și să le acorde doze mari de medicamente pentru durere care pot contribui la decesele lor.
Marea Britanie „drumul spre moarte”: infamul Liverpool Care Pathway
O versiune anterioara a politicii de ingrijire paliativa a Marii Britanii, cunoscuta sub denumirea de „calea de ingrijire Liverpool pentru pacientul care a decedat” (LCP), a aparut la Spitalul Alder Hey. Aceasta a permis în mod expres medicilor să stabilească faptul că un pacient „a murit” în funcție de criterii vagi și superficiale și apoi să rețină alimentația și hidratarea de la ei dacă s-ar considera „în interesul pacientului”. De asemenea, le-a permis medicilor să acorde asistentelor medicale cantități mari de medicamente pentru dureri suplimentare și pentru a le permite să modifice doza în moduri pe care criticii au spus că au provocat sau au grăbit moartea.
Chiar și mai rău, spitalele au primit stimulente financiare pentru a plasa oamenii pe LCP, ceea ce a făcut diagnosticul de „terminal” o condamnare la moarte auto-executantă. Un doctor, profesorul Patrick Pullicino, a declarat presei britanice că a salvat personal viețile pacienților plasați pe LCP, insistând asupra eliminării lor de pe lista de muribunzi.
Rezultatul, potrivit medicilor și familiilor pacienților ale căror povești au fost raportate în mass-media britanică, a fost că pacienții care cerșeau apa erau refuzați de către personalul medical și chiar ajungeau să sugă disperați apa din bureți, în timp ce intr-un final mureau de sete. LCP a devenit cunoscut ca „drumul spre moarte”.
O asistentă pediatrică hospice, Bernadette Lloyd, a fost îngrozită să mărturisească despre copiii care au suferit de foame și deshidratați până la moarte, în timp ce sufereau de cancer sau alte boli în instituțiile NHS.
„Părinții sunt forțați, într-un timp foarte traumatizant, să înțeleagă că este mai bine pentru copilul lor, despre care medicii le spun că au doar câteva zile de trăit. Este foarte dificil să prezicem moartea”, a declarat ea pentru Daily Mail din Marea Britanie în 2012.” Am văzut un număr considerabil de copii care se recuperează după ce au fost scoși de pe lista muribunzilor.
„De asemenea, am văzut că copiii mor într-o sete groaznică, deoarece fluidele sunt retrase de la ei până când mor”, a spus Lloyd. „Am fost martor la un băiat de 14 ani cu cancer care a murit cu limbă blocată pe cerul gurii când medicii au refuzat să-i dea lichide cu tub. Moartea lui a fost agonizantă pentru el și pentru asistenții noștri să se uite. Aceasta este o eutanasiere acoperită.”
O femeie în vârstă, Kathleen Vine de 90 de ani, a fost internată într-un spital NHS cu un umăr dislocat și apoi a dezvoltat pneumonie. Atunci personalul spitalului a decis să o plaseze pe LCP. Au pus un semn deasupra patului ei, care spunea „nil prin gură” și refuzau să o hrănească sau să-i dea apă în ciuda cererilor disperate.
Tot ce-mi amintesc este că nu m-au hrănit. Sus deasupra patului meu au pus „Nil per os” (Latină – o recomandare medicală, pentru pacienții care nu pot lua substanțe orale din diferite motive) ” și am cerșit să mănânc”, a declarat ea la BBC în 2013. Doctorii și asistentele medicale i-au ignorat cererile.
Când nepoții lui Vine au cerut o explicație, personalul medical a insistat că moare, dar nu a putut explica această afirmație. De asemenea, ei au spus că nu li s-a permis să o hrănească. După ce familia ei a continuat să insiste asupra unei explicații, au început să o hrănească Vina și să-i dea apă. A supraviețuit.
Am fost lăsată să mor. Dacă nu ar fi fost familia mea, acum eram moartă. Aș fi fost doar o altă cifră statistică „, a spus Vine. Ea a adăugat că îi pare rău pentru alți pacienți vârstnici din secția ei, care nu aveau nici o familie care să-i apere împotriva LCP.
Noi reguli continuă să faciliteze eutanasia prin înfometare
În timpul perioadei de îngrijire tip Liverpool, decesele anuale atribuite înfometării și deshidratării au crescut cu 50% până la vârful lor incredibil din 2010, ducând la o criză masivă împotriva politicii, care a fost retrasă în 2014. A fost stabilit un nou set de reguli în decembrie 2015, care a decretat că pacienții nu ar mai fi plasați pe un plan de deces standardizat și că li s-ar oferi planuri de îngrijire individualizate. Cu toate acestea, criticii au considerat aceasta doar o simpla „rebranding” a LCP, avertizand ca pacientii vor continua sa fie vulnerabili la maltratare.
Noile orientări din decembrie 2015 adoptate de NHS, „Îngrijirea adulților pe moarte în ultimele zile ale vieții”, permit personalului medical să utilizeze o „abordare individualizată” atunci când „ia în considerare hidratarea asistată clinic pentru o persoană pe moarte”, care ar trebui să ia în considerare lucruri precum „nivelul lor de conștiință”, „nivelul lor de sete” și „dacă este posibilă și recuperarea temporară”.
Implicația pare clară: pacientul inconștient sau pacientul care nu-și poate arăta setea sau pacientul retras ca incapabil să se recupereze temporar poate fi refuzat la hidratare de către personalul medical.
În plus, liniile directoare dictează că pacienților trebuie să li se spună că „nu este sigur dacă nu se oferă hidratarea asistată clinic va grăbi moartea”.
În protocoalele mai detaliate stabilite pentru punerea în aplicare a liniilor directoare, apare o repetare a revendicării de la Liverpool Care Pathway, conform căreia reținerea hidratării ar putea fi în „interesul” pacientului: „Dacă unui copil sau tânăr i se administrează fluide enterale sau intravenoase, revizuiți această decizie în mod regulat pentru a vă asigura că aceasta continuă să fie în interesul lor.”
Cu toate acestea, este și mai alarmant faptul că orientările actuale pentru adulți nu menționează deloc nutriția pentru pacienții care mor. Nu sunt prevăzute linii directoare pentru a se asigura că pacienții morți, precum Alfie Evans, vor fi hrăniți în orice fel. Retinerea alimentatiei de la pacienti, cum ar fi Alfie, de aproape 28 de ore, a fost complet in cadrul noilor linii directoare.
Alte măsuri de susținere a vieții nu mai sunt menționate în noile orientări, ceea ce pare să lase la discreția medicilor să renunțe la retragerea suportului de bază de viață, cum ar fi un ventilator, precum și alte tratamente.
Medicii pot diagnostica persoana ca fiind „pe moarte” pe baza unor criterii vagi, cum ar fi „creșterea oboselii și a pierderii poftei de mâncare” sau „schimbări în comunicare, deteriorarea mobilității sau starea de performanță sau retragerea socială”, toate acestea putând fi asociate cu simptome normale ale bolii și chiar cu depresie clinică.
NHS „Sfârșitul vieții de îngrijire pentru sugari, copii și tineri cu condiții limită de viață”, publicate în 2016, vorbesc, de asemenea, despre posibilitatea ca hidratarea pacientului „pe moarte” nu poate fi „în interesul lor.” Aceiași posibilitate este menționată pentru nutriție.
Profesorul Patrick Pullicino, profesor de neurologie clinică la Universitatea din Kent, care a fost unul dintre primii care a semnalat public despre efectele devastatoare ale căii de îngrijire a lui Liverpool, a scris un articol în 2015 pentru ziarul britanic Daily Telegraph care avertizează că aceleași letale practici apar în continuare sub nume noi și că noile orientări propuse au constituit un „dezastru de dezinformare, denaturare și ambiguitate” care ar continua să ducă la decesele pacienților NHS.
„Deshidratarea a fost un mecanism central al deceselor pe LCP. În ciuda eliminării LCP, încă mai frecvent asistă pacienți vârstnici grav deshidratați în secțiile de spital”, a scris Pullicino. Cu exceptia cazului in care devine standard si monitorizate de catre Comisia de calitate de ingrijire, spitalele sunt obligate sa ofere nutritie si hidratare adecvate pentru nevoile fiziologice ale pacientilor in orice moment si indiferent de prognoza, de ingrijire la sfarsitul vietii va ramane letale, el a adăugat.
Pullicino a contestat, de asemenea, afirmația noilor linii directoare că „nu este sigur dacă nu oferirea hidratării asistată clinic va grăbi moartea”.
Afirmația este „complet neadevărată”, a declarat el pentru Catholic Herald. „Lipsa hidratării este sigur un mod de a ucide pe cineva.”
Asociația Medicală Catolică, care include peste 500 de medici britanici, a fost de acord cu hotărârea lui Pullicino, așa cum a făcut Alianța Britanica pentru Etica Medicală, o coaliție de grupuri medicale care susțin medicina hipocratică, potrivit Catholic Herald.
„Pur și simplu nu acceptăm părerea că cei care mor nu experimentează setea. Nici nu acceptam ca igiena gurii inlatura setea „, a scris presedintele Aliantei pentru etica medicala intr-o scrisoare adresata Institutului National pentru Sanatate si Ingrijire Excelenta, care a scris recomandarile pentru NHS.
„Proiectul de orientări nu spune nimic despre nutriție. De ce asta? Am aflat de decesele cauzate atât de deshidratare, cât și de pacienții care au suferit de foame de săptămâni”, a adăugat el.
În cazul în care cazul Alfie Evans este vreun indiciu, înfometarea deliberată a pacienților și reținerea unor forme foarte de bază de îngrijire par a continua să fie o practică standard în spitalele NHS. Faptul că spitalul Alder Hey a reușit să retragă alimentația pentru Alfie Evans timp de aproape 28 de ore, chiar și în timp ce cazul copilului a fost urmărit intens în presă, este o indicație teribilă despre cât de înrădăcinată este foametea bolnavilor și morții practici ale NHS.
Judecătorul britanic din cazurile Alfie, face comparație cu practicile de eutanasiere naziste
În timpul procedurilor judiciare care au condus la oprirea sprijinului pentru viața lui Alfie Evans, un medic și profesor de medic german au atras atenția judecătorului britanic Anthony Paul Hayden, când a subliniat pericolul imitării practicilor eutanasiere naziste în cazul Evans. Cu toate acestea, preocupările medicului par să fi fost bine intenționate.
Profesorul Nikolaus Haas, directorul medical al Departamentului de Cardiologie Pediatrică și îngrijire intensivă a Universității Ludwig-Maximilians din München (Spitalul Universitar Ludwig-Maximilians din München), a declarat judecătorului Hayden că boala lui Alfie a fost aproape sigur terminală, dar a remarcat: „Retragerea tratamentului va duce imediat la moartea lui și cu siguranță nu poate fi în interesul lui. Este clar că, în interesul său superior, ar trebui să existe posibilitatea ca Alfie să-și poată trăi demnitatea cu demnitate, împreună cu familia, dacă aceasta este dorința părinților săi acasă, ceea ce cred că este cel mai bun pentru el, în afara unui spital sau într-un hospice sau altă formă de instituție de îngrijire. ”
Haas a adăugat apoi: „Din cauza istoriei noastre în Germania, am aflat că există câteva lucruri pe care pur și simplu nu le faceți cu copii cu handicap sever. O societate trebuie să fie pregătită să aibă grijă de acești copii cu handicap sever și să nu decidă că sprijinul pentru viață trebuie retras împotriva voinței părinților, dacă există incertitudine asupra sentimentelor copilului, ca în cazul de față „.
Justice Hayden a numit comentariile lui Haas „inflamatoare și nepotrivite” și a susținut că „opiniile exprimate nu au nicio relație și nu se angajează cu faptele acestui caz”.
Remarcile lui Haas par să fi lovit un nerv. Declarațiile doctorului au avut o relație cu Alfie Evans. Alfie a fost condamnat să moară prin eliminarea bruscă a ventilației la care corpul său a devenit obișnuit, precum și reținerea hranei și suprimarea chimică a respirației sale, toate acestea fiind perfect reglementate de NHS pentru pacienți diagnosticat ca „pe moarte”. Mai mult decât atât, justifica măsura pe motiv că era în „interesul” lui Alfie.
Spitalele germane de la începutul anilor ’40 până în mijlocul anilor ’40 aveau o politică similară pentru cei cu handicapuri grave și boli degenerative, iar principala țintă erau copiii.
Politica de eutanasiere nazistă a fost inițiată în 1939 cu programul „T4”, care acum era infamat, care a executat copiii cu handicap în camerele de gazare. Cu toate acestea, în urma protestelor părinților, programul a fost înlocuit cu o politică generală de ucidere a copiilor prin înfometarea și supradiajul acestora, sau prin acordarea de injecții letale în spital și în îngrijirea în care locuiau. Noua abordare a permis medicilor să ascundă mult mai ușor eutanasia pacienților. Copiii ar putea fi portretizați drept „bolnavi” și „morți”, iar faptul că au fost uciși a fost mai greu de dovedit.
În total, se estimează că politicile de eutanasiere naziste au ucis 200.000 de pacienți din 1939 până în 1945, majoritatea fiind copii, iar majoritatea, aproximativ 130.000, au fost uciși de subnutriție și de injectare letală.
Justice Hayden, in apararea deciziei sale de a aloca Alfie Evans la NHS ingrijiri paliative drumul spre moarte, a citat o orientare publicata de Colegiul Regal de Pediatrie si de sanatate a copilului, numit de luare a deciziilor de a limita tratamentul in viata-limita si viata – Condiții amenințătoare la copii: Un cadru de practică. ”
Ghidul permite în mod expres ca „tratamentele de susținere a vieții” (LST) să fie reținute de la copii dacă „calitatea lor de viață” este considerată insuficientă pentru a justifica existența lor în continuare. Printre aceste „tratamente de susținere a vieții” sunt enumerate „Clinic Assisted Nutrition and Hidration”.
Guvernul britanic și practicienii din domeniul sănătății au devenit atât de obișnuiți cu această formă crudă și barbară de tratament care se pare că au devenit incapabili să recunoască eutanasia nazistă când este chiar înaintea ochilor lor. Se pare că, la nivelul eticii medicale, „Bătălia pentru Marea Britanie” este în prezent câștigată de al treilea Reich.