Era gata să avorteze copilul. Dar o metanie roz și un sms neașteptat a ținut-o pe loc

LONDRA, 5 iulie 2018 (LifeSiteNews) – Într-o zi de iarnă din 2009, o tânără femeie româncă mergea pe o stradă din Londra în drum spre un centru de avortare.

Era însărcinată de opt săptămâni.

Saptamânile de inaintea deciziei ei de a merge acolo au fost traumatizante.

Pe 3 octombrie, ea a descoperit că este însărcinată. A sunat tatăl copilului, iar răspunsul prietenului său fiind imediat: „Trebuie să faci un avort”. Dar ea nu a vrut. Instinctiv știa că era greșit și dorea să continue cu sarcina.

El a silit-o mai departe: „Tu vrei să fii tată copilului?” Era confuză. Apoi el i-a spus ceva ce nu știa: „Nu mai pot face un alt copil”. Cu această informație nouă, femeia gravidă știa că este pe cont propriu, pe mai multe planuri. Apoi, când și-a dat seama că va continua cu sarcina, a început să râdă batjocoritor la telefon față de situația ei.

Câteva săptămâni mai târziu, același prieten a reapărut în viața femeii, de data aceasta cu vărul său. Împreună, ei au încercat să o silească pe femeie să facă avort.

Totuși, femeia a persistat în dorința ei de a naște copilul. Astfel ea nu s-a simțit niciodată atât de singură. Totul se schimbase în acea dimineață când a descoperit că era însărcinată. A făcut o depresie când a văzut rezultatele testului. Mai târziu, tot ce și-a putut amintit este cum totul a devenit brusc negru și într-adevăr părea să rămână așa și în săptămânile următoare.

La acea vreme lucra în Londra ca bonă. Până atunci, angajatorii ei erau mulțumiți de munca ei. Ei au primit-o în familia lor. Avea un loc de muncă, bani și cazare. Toate acestea s-au schimbat când le-a spus angajatorilor că era însărcinată. I-au cerut să plece imediat. Pe lângă faptul că era însărcinată, acum era și șomeră și fără adăpost într-o țară străină.

Si-a sunat părinții în România. Mama ei i-a spus să facă avort. Părinții ei nu prea aveau altceva de spus.

Acum devenea din ce în ce mai tulburată și necăjită. În mod frenetic, a căutat ajutor – orice ajutor – practic, emoțional, orice, dar a găsit numai indiferență. Era clar că este singură și că toată lumea din jurul ei îi arăta o singură soluție. A început, în mod reținut, să asculte sfatul acesta. În cele din urmă, a decis să facă avort.

Deci, în acea zi de iarnă, era o singură figură care își îndrepta drumul spre centrul de avort din centrul Londrei. În timp ce se apropia de loc, începu să plângă. Ea încerca să se liniștească cât putea de mult, în timp ce era înconjurată de impulsul impersonal al orașului, dar totuși lacrimile i se rostogoleau de pe obraji. Și totuși, în interiorul capului ei păreau două voci concurente, unul îi spunea să se oprească și să se întoarcă înapoi, altul îi spunea să se ducă să facă avort. Se lupta în continuare cu depresia care doar creștea.

În cele din urmă, numele străzii pe care o căuta a apărut. Când se apropie de ușa centrului de avort, o femeie se apropie de ea. Ea ținea un pliant cu imaginea unui copil într-un uter. Femeia româncă a recunoscut imaginea instantaneu pentru ca fusese la o ecografie cu câteva săptămâni înainte. Atunci, ea privea cu încântare imaginile copilului ei pe ecran, care se mișca în pântecele ei; în timp ce privea, mama însărcinată a simțit o bucurie neașteptată. Se întoarse spre femeia străină din spatele ei, care încă ținea fotografia.

„Mă poți ajuta?”

Femeia întorcându-se către ea a răspuns: „Da, vă pot ajuta.” Cele două au început să-și împărtășească informații, inclusiv numerele de telefon.

În acel moment, ușa centrului avortului se deschise brusc. Un angajat al centrului se uita la cele două femei care vorbeau. Recunoscând femeia care ținea pliantul, fața angajatului s-a schimbat în mânie.

Străina care se oferise să-i ajute era o femeie mai în vârstă. Ea continuă să privească direct la femeia româncă, înainte de a scoate ceva dintr-un buzunar și de a-l înmâna femeii. Era metanie din plastic roz. Femeia mai tânără a luat-o. Și, în același timp, se întoarse spre avortorul (doctorul morții, călăul de copii nenăscuți n.t.) din ușă și spuse: „Ei mă pot ajuta”. Și, cu aceasta, a plecat strângând în mână metania primită, însoțită de femeia pe care tocmai o întâlnise.

Acesta nu a fost sfârșitul poveștii, însă. Câteva zile mai târziu, românca se va întoarce în același loc.

Sfatul și promisiunile de ajutor păreau prea bune pentru a fi adevărate pentru femeia româncă însărcinată. Vocile din cap continuau să-i spună aceasta, acum și mai presant că „ceasul ticăia”, dacă nu va fi făcut un avort în curând va trebui să țină copilul. Deci, câteva zile mai târziu, s-a întors la centrul de avort.

Aceeași femeie care îi dăduse metania stătea din nou afară. De data aceasta, românca s-a dus direct în centru, trecând pe alături de ea.

În centrul de avort, ea își amintește acum doar două emoții: frica și încordarea. Și-a amintit, de asemenea, de un sentiment presant de neliniște încă din momentul când a intrat acolo. Parcă zidurile centrului se închideau asupra ei, sufocând-o, zdrobind viața din ea.

Un recepționer dezinteresat de la centru i-a dat un formular de completat și apoi a trimis-o într-o cameră de așteptare întunecoasă.

În timp ce românca stătea acolo, cu formularul în mână, telefonul i se aprinse în mod neașteptat. A fost un mesaj:

„Vă putem ajuta. Vă putem ajuta astăzi. Vă putem ajuta acum”.

Femeia româncă știa de unde a venit acest mesaj. În acel moment știa că femeia mai în vârstă era încă așteptând afară. Aștepta să o ajute pe ea și pe copilul ei nenăscut. Imediat, femeia însărcinată s-a ridicat să plece. Un angajat de la centru o privea totuși. După ce românca a dat să plece, avortorul a prins-o de mână. Cu o privire ciudată în ochii, angajatul centrului a început să-i spună toate motivele pentru care trebuie să facă un avort, repetând în mod insistent aceleași lucruri.

Acel moment a schimbat totul pentru româncă. Stătea acolo privind către fața unei alte femei, una care era nerăbdătoare să-și omoare copilul nenăscut; spre deosebire de ea, care se gândea la femeia care stătea în afară, dorind doar să aibă grijă atât de ea cât și de copilul pe care îl purta în pântecele ei.

Acum, românca simți un val de repulsie în timp ce privea la fața contorsionată de dinaintea ei. Simțind doar dezgust, a îndepărtat încet mâna care o ținea și apoi, a fugit cât de repede a putut de la centru și de tot întunericul fără speranță înțelenit acolo.

Nu s-a întors niciodată pentru că restul povești este unul fericit. Românca a găsit un loc de trăit; ea a fost ajutată financiar; i s-a acordat sprijin pentru a participa la diverse examene medicale; a fost ajutată emoțional și practic pe tot parcursul sarcinii până când, câteva luni mai târziu, într-un spital din Londra, o pruncă zâmbitoare a fost dată în brațele ei primitoare.

***