Pomenirea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena. Predica Sfântului Augustin de Florina. Vedenia Sf. Paisie cel Mare cu împăratul Constantin

CONTRIBUŢIA OFERITĂ UMANITĂŢII DE CONSTANTIN CEL MARE – 21 mai –

Iubiţii mei, o zi luminoasă şi plină de bucurie a răsărit astăzi, sărbătoarea Sfinţilor Constantin şi a mamei lui, Elena. Constantin şi Elena sunt două nume cunoscute şi populare nu doar naţiunii eline, ci întregii lumi ortodoxe. O mulţime de bărbaţi şi de femei poartă numele lor. Şi nu doar oameni simpli, ci şi principi şi regi, şi împăraţi, şi generali. De asemenea, multe biserici de la oraşe şi sate, capele şi paraclise au ca hram numele lor şi astăzi sărbătoresc. Sărbătoreşte şi frumoasa biserică a lor în Aminteos din Mitropolia Florinei, care a fost construită într-o perioadă de timp scurtă.

***

Sfântul Constantin a fost numit de istorie „Mare”. Şi acest epitet, care rar se conferă, nu este gratuit; nu este un titlu de nobil ca unele titluri ale împăraţilor din Occident. Corespunde realităţii, precum vom vedea.
Mare a fost numit şi la fel de demn şi slăvitul fiu al Makedoniei noastre, Alexandru. Şi a fost într-adevăr mare, pentru că prin relativ mica oştire macedoneană a reuşit să ajungă până în adâncurile Asiei, până la râul Gange, şi să întemeieze propriul imperiu, un imperiu care a răspândit sămânţa elinismului la marginile lumii şi a pregătit terenul pentru semănarea Evangheliei lui Hristos.
Dar opera Marelui Constantin este superioară operei marelui Alexandru. Pentru că marele Constantin a insuflat crearea unei civilizaţii creştine. Şi nu doar a zămislit ideea, ci s-a şi luptat neabătut pentru materializarea ei. Aşa a luat naştere statul său creştin, cunoscut în istoria universală cu numele de „Imperiul bizantin”. Imperiul bizantin este un stat excepţional şi unic; unic în ceea ce priveşte scopul, unic în ceea ce priveşte durata.
În ceea ce priveşte scopul mai întâi. Care stat de astăzi mai are idealurile, pe care le-a avut Bizanţul? Există vreo 160 de state, ale căror steaguri flutură în curtea Organizaţiei Naţiunilor Unite. Care din aceste state are idealurile cu care a trăit şi s-a dezvoltat Bizanţul? Care este scopul acestor state astăzi? Dacă scopul omului nu este „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32), cu atât mai mult scopul unui stat nu trebuie să fie material. Aşadar, scopul statului bizantin nu a fost materia (prosperitatea materială, dezvoltarea materială, exploatarea materială a resurselor profitabile, a apelor şi a solului, impunerea prin forţă, cuceririle). Scopul Bizanţului a fost înalt, ceresc, superior şi celui imaginat în Statul (Πολιτεία) lui Platon, care a încercat să-l materializeze, dar a eşuat. Scopul Bizanţului a fost aplicarea, propovăduirea şi răspândirea Sfintei Evanghelii, creştinarea şi civilizarea popoarelor barbare.
Aşadar, Bizanţul a fost centrul, din care a iradiat credinţa creştină în Răsărit şi Apus. Unicul stat în ceea ce priveşte scopul pe care şi l-a impus. Însă unicul şi în ceea ce priveşte durata pe care a avut-o. Deschideţi istoria. Câţi ani au durat regimurile acestei lumi? Cât a durat democraţia lui Pericle în Atena? Cât a ţinut regimul oligarhic al lui Lycurgos în Sparta? Câte zile a avut regatul marelui Alexandru? Cât a durat împărăţia perşilor, a asirienilor, a babilonienilor şi a altor neamuri? Cel mult 4-5 secole. În timp ce Imperiul bizantin, fenomen unic, a ţinut 1100 de ani. Şi a fost centrul întregii lumi, farul, campionul, avangarda care s-a luptat pentru idealurile creştine.
Constantinopolul, în care marele Constantin şi-a mutat reşedinţa dinadins, a devenit noua capitală. În el cea mai înaltă construcţie era o coloană, deasupra căreia iradia o cruce mare. Marele Constantin, cu dumnezeiască insuflare, şi-a dat seama că este o nedreptate să fie prigoniţi creştinii, care nu sunt elemente răufăcătoare, vrednice de nimicire. S-a convins că creştinii, oriunde s-ar afla, fie ca soldaţi şi ofiţeri, fie ca funcţionari, fie ca simpli cetăţeni, sunt sarea şi lumina lumii. Şi în timp ce Roma decădea, noua Romă, Constantinopolul, înflorea cu elementul creştin.
Pe acest nou element înfloritor, pe acest teren solid, şi-a întemeiat statul său marele Constantin, stat cu o unică orientare: să trăiască el însuşi, dar să răspândească şi altora Evanghelia. Şi în asta constă marea lui contribuţie. Şi nu doar Constantinopolul, ci şi Tesalonicul, a doua cetate a imperiului, a fost un centru misionar. Din Tesalonic şi din Constantinopol au pornit vulturii Duhului, marii misionari şi apostoli ai neamurilor. Au pornit Chiril şi Metodie şi au propovăduit sârbilor, bulgarilor, românilor; au ajuns până nordul extrem semănând sămânţa Evangheliei şi educaţia elină şi botezând.
Tot pe terenul Bizanţului s-au întrunit Sinoadele Ecumenice şi Locale. Marele Constantin a făcut începutul. În 325 d.Hr. a invitat la Niceea Bitiniei 318 Părinţi purtători de Dumnezeu la primul Sinod Ecumenic, care a alcătuit cel mai important text după Sfânta Scriptură. Nu există, subliniez asta, o filozofie mai mare în lume decât adevărurile care sunt cuprinse în cuvintele scurte ale Simbolului de Credinţă, ale Crezului. Crezul este scris nu doar cu creionul şi cu cerneală; este scris cu sângele eroilor credinţei noastre. Pe terenul Bizanţului s-au întrunit şi toate celelalte sinoade ecumenice ulterioare.
În hotarele statului bizantin au luat fiinţă şi faimoasele mănăstiri. Mănăstirile nu au fost, cum calomniază ateii şi necredincioşii, focare ale trândăviei, indolenţei şi lenevirii, ci au fost universităţi ale epocii; graţie acelor mănăstiri, şi în principal Sfântului Munte, a fost salvată bogăţia filozofiei, istoriei şi poeziei eline.
Aşadar, Constantinopolul a ţinut 1100 de ani. Şi apoi? O, nenorocire! Pe 29 mai – comemorarea anuală la care trebuie să plângă întregul neam, iar clopotele să bată funebru în tot elenismul – , pe 29 mai 1453 mulţimi barbare, asiatici neciopliţi împinşi de mania distrugerii au intrat în Cetate prin foc şi fier. Şi atunci, pe meterezele ei, a căzut ultimul împărat care a purtat acelaşi nume cu primul, acel Constantin I (324-337), şi iarăşi, acest Constantin al XI – lea Paleologul (1449-1453). Şi prima faptă a ocupanţilor care a fost? Un barbar s-a urcat pe turla Sfintei Sofia, a smuls Cinstita Cruce şi în locul ei a înălţat semiluna, simbolul întunericului şi al barbariei. De atunci s-a stins capodopera Bizanţului, a murit Imperiul bizantin.

***

A murit? Nu, nu! Oamenii mor, ideile nu mor. Ideea Imperiului bizantin trăieşte în inimile elinilor. Trăieşte ca un rai, ca o legendă, ca o istorie. Trăieşte! Eu cred neclintit şi în ciuda păcătoşeniei mele proorocesc, întemeindu-mă pe cuvintele Sfântului Cosma Etolianul că – nu neamul nostru, nu generaţia noastră, pentru că a păcătuit mult şi etnic, şi politic, şi religios – o nouă generaţie, care vine, va vedea împlinindu-se cuvintele „Din nou, cu ani şi vremi, iarăşi ale noastre vor fi”. Aceştia, cred asta şi o strig, se vor învrednici să prăznuiască şi să liturghisească în biserica Sfintei Sofia.
Acest vis va deveni realitate cu o condiţie. Dacă statul nostru, ca urmaş al Bizanţului, insuflat de idealurile marelui Constantin, dacă vom avea ca emblemă a noastră „În acest semn vei învinge” („En touto nika”). Celelalte state pe steagurile lor au alte simboluri. Elada are Cinstita Cruce. Prin „En touto nika” vom merge înainte. Şi cu toate piedicile sunt sigur că neamul acesta, mic în întindere, dar mare în idealuri, va trăi în Hristos Iisus, pe Care, copii ai elinilor, lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii. Amin.

† Episcopul Augustin
Sfânta Biserică a Sfinţilor Constantin şi Elena din Aminteos, 21-5-1976, într-o zi de vineri
traducere: Monahul Leontie

Sfântul împărat Constantin cel Mare vorbeşte într-o vedenie cu Sfântul Paisie cel Mare despre slava ce o au monahii cei adevăraţi în ceruri:

Despre Cuviosul Paisie cel Mare:

M-am dus odinioară la Cuviosul Paisie cel Mare şi mai înainte de a bate la uşa chiliei lui l-am auzit vorbind înăuntru cu oarecine şi sfiindu-mă a bate, stăteam afară. Însă am făcut puţin zgomot, pe care auzindu-l, cinstitul părinte a ieşit afară şi văzându-mă pe mine, tot bucurându-se m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat şi eu asemenea pe el. Apoi intrând cu dânsul în chilie şi nevăzând pe nimenea altul înăuntru, nu mă dumiream şi socoteam cine să fi fost oare acela care vorbea cu cuviosul puţin mai înainte. Deci căutam într-o parte şi alta să văd pe cineva şi el m-a întrebat: de ce cauţi aici şi acolo şi nu te dumireşti, ca şi cum ai vedea un lucru prea slăvit? Iar eu i-am răspuns: cu adevărat prea slăvit văd şi nedumerindu-mă nu ştiu ce să zic, căci puţin mai înainte am auzit glasul altui om, care împreună vorbea cu tine şi acum nu văd pe altcineva şi nu ştiu ce este aceasta. Deci rog a ta cuvioşie să-mi arate această prea slăvită taină. Iară dumnezeiescul părinte mi-a zis: O, Ioane, taină prea slăvită vrea să-ţi descopere astăzi Dumnezeu.

Acesta prietene, prea alesule, pe care l-ai auzit vorbind cu mine era marele Constantin, întâiul împărat al creştinilor. Şi s-a pogorât din ceruri, trimis fiind de Dumnezeu, şi mi-a zis: “Fericiţi sunteţi voi, cari v-aţi învrednicit a avea petrecerea monahicească, căci după adevăr a voastră este dumnezeiasca fericire a Mântuitorului”. Iar eu am zis: “Şi cine eşti tu, Domnul meu, care zici acestea şi mult ne fericeşti pe noi, monahii?” Mi-a răspuns acela: “Eu sunt Marele Constantin şi m-am pogorât din ceruri ca să-ţi arăt slava care o dobândesc monahii în ceruri şi prietenia şi îndrăznirea ce o au către Hristos. Şi te fericesc pe tine, o, Paisie, pentru că-i îndemni pe dânşii la această sfinţită petrecere a pustniciei, dar mă prihănesc şi mă ocărăsc pe mine că n-am nimerit (adică nu m-am învrednicit) de o rânduială prea mare ca aceasta a monahilor şi nu pot suferi paguba ce am luat.” Atunci l-am întrebat iarăşi: “Pentru ce, o, minunatule, te ocărăşti pe tine, oare n-ai dobândit tu slava cea pururea fiitoare şi dumnezeiasca strălucire?” Şi mi-a răspuns: “Am dobândit-o, dar nu am aceeaşi îndrăznire ca a monahilor, nici cinstea întocmai ca ei, căci am văzut sufletele oarecăror monahi cari despărţindu-se de trup, zburau ca nişte vulturi şi cu multă îndrăzneală se suiau la ceruri. Iar ceata cea potrivnică a dracilor nu îndrăznea să se apropie cu totul desăvârşit de aceste suflete. Apoi am văzut că li se deschideau lor uşile cerului şi intrau înăuntru şi stăteau de faţă cu multă îndrăzneală la scaunul lui Dumnezeu.

Deci, pentru acestă vrednicie minunându-mă eu de voi, monahilor, vă fericesc şi mă ocărăsc pe mine, că nu m-am învrednicit a lua o îndrăznire ca aceasta! O, de aş fi lăsat vremelnica împărăţie şi haina cea împărătească şi coroana şi să mă fi făcut sărac şi să fi purtat sac, împlinind toate câte se cer de către rânduiala monahicească?”
(din Ierihon catre Sion – Sf.Ioan Iacob Hozevitul)