Carte: DICTATURA NUMERICA

Domnule redactor,
Să înțeleg că sunteți dispus la dialog și polemică civilizată, creștinească?
Am să presupun totuși că de data aceasta sunteți chiar dacă nu este așa. Deci argumentul domniilor voastre este că acel părinte Justin a vorbit din descoperire dumnezeiască și trebuie să-l ascultăm fiindcă a vorbit Duhul Sfânt prin preacuvioșia sa. Întrebările mele sunt următoarele:
– De unde știți că a vorbit de la Duhul Sfânt? Cum ați constatat acest lucru?
– Se potrivesc aceste descoperiri cu Sfânta Scriptură și cu teologia celorlalți sfinți ai bisericii?
– Îndemnurile acelea și modul de a proceda în cazul specific se potrivesc, sunt conforme cu porunca dragostei lăsate chiar de Domnul Iisus Hristos în Evanghelii?
Și pentru că în toate polemicile mele cu cei care se declarau creștini ortodocși am întâmpinat aceeași problemă am să spun acum că ceea ce nu înțeleg creștinii este faptul că Sfântul Duh nu se contrazice niciodată și că dacă un sfânt părinte a dogmatisit și teologhisit ceva de la Duhul Sfânt atunci și alt sfânt inspirat de același Duh Sfânt va spune și el același lucru. Dacă ce spun cele două persoane care sunt considerate sfinte diferă atunci, în mod obligatoriu, una dintre ele a vorbit din părere omenească și nu de la Duhul. Deci acum eu am să vin cu o definiție a răului de la alt sfânt decât cei citați de domniile voastre după care vă rog să-mi indicați cum se încadrează cele spuse de sfinții citați de dvs. în această definiție sau în cazul că definiția de la sfântul citat de mine este greșită vă las pe domniile voastre să indicați unde greșește acela citat de mine și spune bine cel citat de domniile voastre. Deci am să reproduc aici Definiția răului formulată de sfântul Maxim Mărturisitorul. Aceasta o găsiți în FIlocalia românească volumul III, care mai este denumită și cu titlul de Răspunsuri către egumenul Talasie. De asemenea am să o reproduc în întregime pentru cei care nu au Filocalia vol III la dispoziție.
„Definiţia răului: Răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie (Dacă ar fi avut fire, natură, atunci ar fi fost un alt dumnezeu şi ar fi existat doi dumnezei, unul rău şi altul bun; şi unde ar fi „încăput“ doi dumnezei sau cum ar fi putut să fie un dumnezeu rău? – pentru că un dumnezeu rău nu este dumnezeu. Vedeţi şi sf. Ioan Damaschin „Despre credinţa ortodoxă“). Căci nu are în nici un fel fiinţă, sau fire, sau ipostas (aşa cum nu există natură fără ipostas – neipostaziată în ceva – aşa nu există nici ipostas fără natură, fire), sau putere, sau lucrare în cele ce sunt. Nu e nici calitate, nici cantitate, nici relaţie, nici loc, nici timp, nici poziţie, nici acţiune (ποίησις), nici mişcare, nici aptitudine, nici patimă (παθος) contemplată în chip natural în vreo existenţă şi în nici una din acestea toate nu subzistă prin vreo înrudire naturală (neavând o natură nu poate fi nimic). Nu e nici început (principiu), nici mijloc, nici sfârşit.
Ci ca să-l cuprind într-o definiţie, voi spune că răul este abaterea (έλλειψις) lucrării puterilor sădite în fire (facultăţilor naturale: dorirea lui Dumnezeu, – simplificat: poftă – posibilitatea de a se bucura de Dumnezeu, raţiune, mânie, etc.) de la scopul lor şi altceva nimic. Sau iarăşi, răul este mişcarea nesocotită (άλόγιστος) a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăţi greşite. Iar scop (τέλος) numesc cauza celor ce sunt, după care se doresc în chip firesc toate, chiar dacă vicleanul (diavolul), acoperindu-şi de cele mai multe ori pizma sub chipul bunăvoinţei şi înduplecând cu viclenie pe om să-şi mişte dorinţa spre altceva din cele ce sunt şi nu spre cauză, a sădit în el necunoştinţa cauzei (cauza tuturor lucrurilor care este Dumnezeu). Deci primul om, neducându-şi mişcarea lucrării puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnăvit de necunoştinţa cauzei sale, socotind, prin sfatul şarpelui, că acela este Dumnezeu, pe care cuvântul poruncii dumnezeieşti îi poruncise să-l aibă ca pe un duşman de moarte. Făcându-se astfel călcător de poruncă şi necunoscând pe Dumnezeu, şi-a amestecat cu încăpăţânare în toată simţirea toată puterea cugetătoare şi aşa a îmbrăţişat cunoştinţa compusă şi pierzătoare, producătoare de patimă, a celor sensibile. Şi aşa „alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte şi s-a asemănat lor” (Ps 48, 12), lucrând, căutând şi voind aceleaşi ca şi ele în tot chipul; ba le-a şi întrecut în iraţionalitate, mutând raţiunea cea după fire în ceea ce e contrar firii.
Deci cu cât se îngrijea omul mai mult de cunoştinţa celor văzute numai prin simţire, cu atât îşi strângea în jurul său mai tare neştiinţa de Dumnezeu. Şi cu cât îşi strângea mai mult legăturile neştiinţei, cu atât se lipea mai mult de experienţa gustării prin simţire a bunurilor materiale cunoscute. Dar cu cât se umplea mai mult de această experienţă, cu atât se aprindea mai mult patima (relei) iubirii trupeşti de sine, care se năştea din ea. Şi cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupeşti de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este şi frica şi ţinta iubirii trupeşti de sine. Şi fiindcă orice răutate piere împreună cu modalităţile care o produc, omul aflând prin însăşi experienţa, că orice plăcere are ca urmaşă în mod sigur durerea, îşi avea toată pornirea spre plăcere şi toată fuga dinspre durere (adică: omul aleargă tot timpul să-şi facă toate plăcerile care-l îmbolnăvesc şi-l omoară mai înainte de vreme şi în acelaşi timp caută cu toată puterea să inventeze metode şi leacuri care să-i prelungească viaţa pentru a putea lucra aceste plăceri mergând până la a omorî oameni ca să le poată lua organele cu care să-şi prelungească viaţa de plăceri). Pentru cea dintâi lupta cu toată puterea, pe cea de-a doua o combătea cu toată sârguinţa, închipuindu-şi un lucru cu neputinţă şi anume că printr-o astfel de dibăcie va putea să le despartă pe acestea una de alta şi iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere. Sub puterea patimii el nu ştia, precum se vede, că plăcerea nu poate fi niciodată fără de durere. Căci în plăcere e amestecat chinul durerii, chiar dacă pare ascuns celor ce o gustă, prin faptul că domină patima plăcerii.
Pentru că ceea ce domină iese totdeauna deasupra, acoperind simţirea a tot ceea ce stă alăturea.
Aşa s-a strecurat marea şi nenumărata mulţime a patimilor stricăcioase în viaţa oamenilor.
Aşa a devenit viaţa noastră plină de suspine, cinstind pricinile care o pierd şi născocind şi cultivând prilejurile coruperii sale, datorită neştiinţei. Aşa s-a tăiat firea cea unică în nenumărate părticele şi noi cei ce suntem de aceeaşi fire ne mâncăm unii pe alţii ca reptilele şi fiarele (fiecare caută numai pentru sine aceste plăceri fără să-i pese ce se întâmplă cu celălalt – numai astfel au putut lua naştere guvernările tiranice care astăzi au cuprins întreaga lume – toate au acelaşi mod de a lucra: „divide et impera“, adică dezbină şi stăpâneşte).
Căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupeşti de noi înşine şi străduindu-ne să fugim de durere din aceeaşi pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune.
Astfel când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înşine (φιλαυτία), naştem lăcomia pântecelui, mândria, slava deşartă, îngâmfarea, iubirea de argint (iubirea de bani), zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganţa, nechibzuinţa, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, dispreţul, injuria, necurăţia, uşurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleşeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă şi toate câte mai sunt de felul acesta. Iar când ascuţim mai mult prin durere modul iubirii trupeşti de noi înşine, naştem mânia, pizma, ura, duşmănia, ţinerea în minte a răului (aducerea aminte de relele pe care ni le-au provocat alţii), calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenţei, lâncezeala, neglijenţa, descurajarea, deprimarea, puţinătatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală (disperarea, deznădejdea), ciuda, gelozia şi toate câte ţin de o dispoziţie care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. În sfârşit când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea (căci aşa numesc unii întâlnirea părţilor contrare ale răutăţii), naştem făţărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria; linguşirea, dorinţa de a plăcea oamenilor şi toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec. Căci a le număra acum şi a le spune toate, cu înfăţişările, modurile, cauzele şi vremurile lor, nu e cu putinţă. Cercetarea fiecăreia din ele o vom face, dacă Dumnezeu ne va hărăzi putere, în viitor.
Altă definiţie a răului: Deci răul stă, cum am spus mai înainte, în necunoaşterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omenească, dar deschizând larg simţirea, l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoştinţa de Dumnezeu şi l-a umplut de cunoştinţa pătimaşă a lucrurilor ce cad sub simţuri, împărtăşindu-se deci omul fără măsură de aceasta numai prin simţire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare şi aflând prin experienţă că împărtăşirea de cele sensibile susţine firea lui trupească şi văzută, a părăsit frumuseţea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui spirituală şi a socotit zidirea văzută, drept Dumnezeu, îndumnezeind-o (idolatrizând-o) datorită faptului că e de trebuinţă pentru susţinerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea (se poate spune că s-a „animalizat“ mai mult). Şi aşa prin grija exclusivă de trup, a slujit cu toată sârguinţa zidirii în locul Ziditorului.
Căci nu poate sluji cineva zidirii, dacă nu cultivă trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu, dacă nu-şi curăţă sufletul prin virtuţi. Deci prin grija de trup omul săvârşind slujirea cea stricăcioasă, şi umplându-se împotriva sa de iubirea trupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea şi durerea. Căci mâncând mereu din pomul neascultării, încerca în simţire părerea (cunoştinţei) binelui şi răului, amestecate în el. Şi poate că de fapt dacă ar zice cineva că pomul cunoştinţei binelui şi al răului este zidirea cea văzută, nu s-ar abate de la adevăr. Căci împărtăşirea de ea produce în chip natural plăcerea şi durerea. Sau iarăşi poate că zidirea celor văzute s-a numit pom al cunoştinţei binelui şi a răului, fiindcă are şi raţiuni duhovniceşti care nutresc mintea, dar şi o putere naturală care pe de o parte desfată simţirea, pe de alta perverteşte mintea. Deci contemplată duhovniceşte ea oferă cunoştinţa binelui, iar luată trupeşte, oferă cunoştinţa răului. Căci celor ce se împărtăşesc de ea trupeşte li se face dascăl în ale patimilor, făcându-i să uite de cele dumnezeieşti.
De aceea i-a interzis-o poate Dumnezeu omului, amânând pentru o vreme împărtăşirea de ea, ca mai întâi, precum era drept, cunoscându-şi omul cauza sa prin comuniunea cu ea în har şi prefăcând, prin această comuniune, nemurirea dată lui după har în nepătimire şi neschimbabilitate, ca unul ce-a devenit deja dumnezeu prin îndumnezeire (prin har, nu prin natură, fire), să privească fără să se vatăme şi cu totul slobod cu Dumnezeu făpturile lui Dumnezeu şi să primească cunoştinţa lor ca dumnezeu, dar nu ca om, având după har în chip înţelept aceeaşi cunoştinţă a lucrurilor ca Dumnezeu, datorită prefacerii minţii şi simţirii prin îndumnezeire. Deci îndumnezeirea nu exclude cunoaşterea făpturilor. Dar atunci omul le cunoaşte fără patimă ca Dumnezeu şi în Dumnezeu, nu cu patimă, adică cu uitarea lui Dumnezeu. Toate îşi au vremea lor, ca să se cunoască şi să se săvârşească cum se cuvine, trebuind să aştepte creşterea omului la înălţimea lor. Pomul cunoştinţei binelui şi al răului (sau lumea) ca sădit tot de Dumnezeu, nu era ceva rău în sine. Dar omul nu era crescut la starea în care îl putea privi în mod just şi neprimejdios. Deci interzicerea atingerii de el era o amânare, nu o oprire veşnică. Aşa trebuie înţeles aici pomul acela, după o tâlcuire pe care o pot primi toţi.
Căci înţelesul mai tainic şi mai înalt e rezervat pentru cei cu o cugetare mistică, noi trebuind să-l cinstim prin tăcere. Eu am amintit aici de pomul neascultării doar în trecere, vrând să arăt că necunoaşterea lui Dumnezeu a îndumnezeit zidirea, al cărei cult vine din iubirea de trup a neamului omenesc (φιλαυτία – iubirea cea rea de trup, pentru că noi nu urâm trupul, ci îl hrănim şi-l încălzim atât cât îi este necesar pentru a ne sluji el nouă, nu ca să-i slujim noi lui). Căci în jurul acesteia se învârte, ca un fel de cunoştinţă amestecată, toată experienţa plăcerii şi a durerii din pricina cărora s-a introdus în viaţa oamenilor tot nămolul relelor ce dăinuieşte în chip felurit şi pestriţ şi-n atâtea forme câte nu le poate spune cuvântul. Pentru că fiecare din cei ce participă la firea omenească are în sine, într-o anumită cantitate şi calitate, vie şi lucrătoare, iubirea faţă de partea lui văzută, adică faţă de trup, care îl sileşte ca pe un rob, prin pofta de plăcere şi frica de durere, să născocească multe forme ale patimilor, după cum se nimeresc timpurile şi lucrurile şi după cum îl îndeamnă modul lui de a fi, întrucât experienţa îl învaţă că e cu neputinţă să ajungă să aibă necontenit plăcerea ca tovarăşă de viaţă şi să rămână cu totul neatins de durere, că nu va putea să ajungă la capătul acestui scop.
Căci firea întreagă a trupurilor fiind coruptă şi pe cale de împrăştiere prin oricâte moduri ar încerca să o susţină pe aceasta, întăreşte şi mai mult stricăciunea din ea. De aceea omul temându-se, fără să vrea, necontenit, de soarta a ceea ce iubeşte, cultivă fără voie şi pe nesimţite, prin ceea ce iubeşte ceea ce nu iubeşte, atârnând de cele ce nu pot dăinui, în felul acesta îşi preschimbă dispoziţia sufletului deodată cu cele ce se împrăştie, ca pe una ce se rostogoleşte împreună cu cele ce curg, şi nu înţelege că se pierde din pricina totalei orbiri a sufletului faţă de adevăr. Iar izbăvirea de toate aceste rele şi calea scurtă spre mântuire este dragostea adevărată spre Dumnezeu (de Dumnezeu), cea din cunoştinţă, şi izgonirea din suflet a dragostei faţă de trup şi de lumea aceasta. Prin aceasta lepădând pofta de plăcere şi frica de durere, ne eliberăm de reaua iubire trupească de noi înşine (φιλαυτία), înălţaţi fiind la cunoştinţa Ziditorului. În felul acesta primind în locul iubirii celei rele de noi înşine, pe cea bună şi spirituală, despărţită cu totul de grija de trup, nu vom înceta să slujim lui Dumnezeu prin această iubire bună de noi înşine, căutând pururea să ne susţinem sufletul prin Dumnezeu. Căci aceasta este adevărata slujire şi prin ea îngrijim cum trebuie şi în chip plăcut lui Dumnezeu, de sufletul nostru prin virtuţi. Deci cel ce nu doreşte plăcerea trupească şi nu se teme deloc de durere, a ajuns nepătimitor. Căci deodată cu acestea şi cu iubirea trupească de sine, care le-a născut, a omorât toate patimile ce cresc prin ea şi prin ele, împreună cu neştiinţa, sursa cea mai de la început a tuturor relelor. Şi aşa s-a făcut întreg slujitor al binelui ce persistă permanent şi e mereu la fel, rămânând împreună cu el cu totul nemişcat. Aşa oglindeşte cu faţa descoperită slava lui Dumnezeu, ca unul care priveşte în lumina ce străluceşte în sine slava dumnezeiască şi neapropiată.
Deci odată ce ne-a fost arătată de Cuvântul calea cea dreaptă şi uşoară a celor ce se mântuiesc, să tăgăduim cu toată puterea plăcerea şi durerea vieţii de aici şi să învăţăm cu mult îndemn şi pe cei supuşi nouă să facă aceasta. Căci făcând aceasta, ne-am izbăvit şi am izbăvit şi pe alţii cu desăvârşire de toată născocirea patimilor şi de toată răutatea dracilor. Să îmbrăţişăm numai iubirea şi nimeni nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, nici necaz, nici strâmtorare, nici foame, nici primejdie, nici sabie, nici toate câte le-a înşirat Apostolul în acel loc. Căci prin cunoştinţa cu lucrul rămânând în noi dragostea nemişcată, vom primi de la El o bucurie şi o susţinere veşnică şi negrăită a sufletului. Şi împărtăşindu-ne de aceasta, vom avea faţă de lume neştiinţa cea mântuitoare, nemaiprivind, ca mai înainte, fără gând neprihănit, cu faţa descoperită a simţirii, suprafaţa celor sensibile ca pe o sclavă, ci oglindind mai degrabă cu faţa descoperită a cugetării (minţii), după înlăturarea oricărui văl sensibil, slava lui Dumnezeu cea arătată în virtuţi şi în cunoştinţa duhovnicească, prin care primim unirea cea după har. Căci precum ignorând pe Dumnezeu, am îndumnezeit zidirea, pe care am cunoscut-o prin simţire, gustând din ea, pentru faptul că prin ea ni se susţinea trupul, aşa primind cunoştinţa trăită a lui Dumnezeu, cea accesibilă înţelegerii, vom ignora experienţa întregii simţiri, pentru faptul că El ne susţine sufletul ca să existe şi ca să fie fericit“.
Am fost obligat să dau acestă definiție și din cauză că, tot așa, în toate polemicile pe care le-am avut discuțiile s-au lungit prea mult din cauză că nu s-au definit conceptele de la începutul discuției.
Acum este rândul domniilor voastre.
Închei aici așteptând răspunsul. Vă rog nu vă grăbiți și reflectați bine ca să nu lungim discuția mai mult decât este necesar.
P.S. De unde știu că la un moment dat nu îmi mai veți publica răspunsul și veți spune că: uitați frați creștini, nu mai are ce spune înșelatul ăsta la argumentele noastre și deci noi avem dreptate! Cine garantează pentru onestitatea și transparența dialogului? Că doar blog-ul acesta doar domniile voastre îl puteți verifica. Eu nu am nicio putere.