Sinaxarul Sfinţilor din Închisori: Părintele Atanasie Ștefănescu, un mărturisitor pe Golgota neamului românesc

În săptămâna a treia a Triodului, cea numită a Înfricoșătoarei Judecăți a Mântuitorului Iisus Hristos, a plecat la Domnul, într-o zi de vineri, 29.02.2008, părintele Atanasie Ștefănescu, monah la mănăstirea Petru Vodă, cunoscut de viețuitorii mănăstirii și de pelerini drept părintele doctor al mănăstirii. Părintele Atanasie, ajuns la vârsta de 86 de ani, după 20 de ani petrecuți în închisorile comuniste și-a încununat frumoasa nevoință cu una mai înaltă, îmbrăcânt haina monahală în anul 2005. După trei ani de viețuire duhovnicească în obștea de la Petru Vodă, înscrisă în cadența eternă marcată de jetfă și Înviere, părintele a fost chemat la Domnul pentru a trăi bucuria învierii veșnice în ceruri cu sfinții.

Părintele era un bătrân mărunțel și senin, cu o privire blândă, având un aer nobil și cărturăresc, mereu zâmbitor și deschis spre a schimba, chiar și în treacăt, câteva cuvinte cu oricine, emanând o pace izvorâtă din deplina împăcare a sa cu Dumnezeu, cu sine și cu oamenii. Privindu-l în toată frumusețea chipului transfigurat în Hristos nu-ți venea să crezi că un astfel de om, o bună parte din viață, a fost etichetat drept bandit al poporului, hăituit și aruncat după gratii, umilit, bătut, înfometat și ținut în lanțuri grele de către criminalii veacului roșu care pângăreau și dărâmau Sfintele Altare ale lui Hristos.

Părintele privea cu drag lumea care venea la mănăstire și era o bucurie să-l întâlnești prin curtea mănăstirii. Sprijinindu-se în baston, pășind smerit și liniștit printre pelerinii care mișunau încoace și încolo fără să-i tulbure zâmbetul blând pe chip, Părintele se dăruise total lui Dumnezeu și slujirii aproapelui. Chilia sfinției sale avea dublă funcționalitate: aceea de cabinet medical și de spițerie. Ușa chiliei părintelui era mereu deschisă tuturor celor care aveau nevoie. Părintele îi ajuta pe toți, îi consulta, le dădea medicamente, îi încuraja și se ruga pentru fiecare.

Te întâmpina mereu cu zâmbetul cald și prietenos care îți ușura mult povara durerilor trupești sau sufletești, apoi te invita să șezi și începea un dialog natural și sfătos ca și cum te-ar fi cunoscut de mult timp. Părintele se bucura de prezența fiecărui vizitator în parte, asculta cu atenție ce are de spus fiecare apoi făcea niște observații, de multe ori surprinzătoare, care te ajutau foarte mult să te cunoști pe tine, să-ți cunoști boala, conștientizând că orice suferință trupească este o urmare a suferinței sufletești, o urmare a păcatului și că boala e o ocazie de a te întoarce la Dumnezeu, că e o dovadă a milei lui Dumnezeu față de om. Părintele se jertfea pentru aproapele său. Nu spunea niciodată că nu are timp pentru a ajuta pe cineva. Deși bătrân și bolnav, părintele emana optimism și putere sufletească. Părintele avea o vorbă: ”Cine se vaită nu se vindecă”. Era foarte activ. Mereu se întreba ce mai e de făcut, mereu era gata să ajute cu ceva, citea, scria articole, era prezent la toate slujbele.

Iubea mult tinerii și familiile creștine ale căror probleme le cunoștea și le înțelegea fiind în măsură să îi sfătuiască. Era implicat într-o comunicare vie cu ei prin rugăciune și cuvânt, îndemnându-i spre adevăratele valori spirituale și culturale. Le dăruia cărți cu dedicații foarte profunde și delicate, potrivite pentru fiecare suflet, care puneau în lumină gândurile și inima iubitoare a părintelui. Părintele era un om foarte cult și delicat. Știa foarte multe. Era o istorie vie, trăită. O discuție cu părintele te înnobila, te punea pe gânduri, îți oferea o perspectivă înaltă pentru că era o cultură trăită, o cultură pusă în slujba lui Dumnezeu, a aproapelui și a neamului românesc, părintele deținea acea ”Cultură a Duhului” după cum afirmă părintele Rafail Noica.

Acum, la ceasul grelei despărțiri și a plecării în marea călătorie spre veșnicie îmi reînvie proaspăt în suflet, din negura timpului, împrejurarea în care l-am cunoscut pe părintele Atanasie, pe atunci, adică în urmă cu 44 de ani, pe fratele și camaradul nostru Alexandru Ștefănescu. L-am cunoscut în perioada cât am stat închis la Onești. De-a lungul dureroasei mele peregrinări prin închisorile comuniste am întâlnit oameni deosebiți care au făcut lucruri deosebite. Dintre aceștia se desprinde chipul dârz și neînfricat al camaradului nostru de ispravă, Alexandru Ștefănescu, mereu gata de jertfa supremă întru apărarea convingerilor sale și cauzei neamului său. Au fost momente de tragic și urgie până la momente înalte, dumnezeiești. Subscriu devoțiunea mea pentru acești oameni și pentru faptele lor. […]

Momentul cel mai deosebit și cel mai frumos care mi-a mângâiat sufletul și mi-a dat nădejdi l-am trăit în Săptămâna Patimilor lui Hristos în anul 1954, moment ce m-a legat sufletește pentru totdeauna de fratele Alexandru. Alexandru Ștefănescu, ajutat și de alți camarazi, a introdus în lagăr Sfânta Împărășanie, vin și anafură, iar vrednicul preot Niki Lascăr din Asău ne administra sublima Taină a Spovedaniei și a Împărtășaniei în ascuns, într-o hrubă adâncă, fără cer, fără soare, fără pic de lumină, pe un șantier la casa sitelor. Camarazii erau aduși la spovedanie de Alexandru la distanță de timp pentru a nu se cunoaște și erau coborâți în catacomba unde erau așteptați de părintele Niki Lascăr. Acolo, în acel întuneric tainic și înfricoșător, îngerii milostivi culegeau spovedania celor ce se ascundeau de ochii prigonitorului în adâncul pământului și urcau la ceruri rugăciunea lor fierbinte, așezând-o la picioarele tronului divin pentru iertare. […]

Din acel an nu l-am mai întâlnit pe fratele Alexandru pentru că am fost izolat în penitenciarul Onești, apoi dus la Securitatea din Bacău unde am reînceput ancheta timp de aproape doi ani. […]

Deși de atunci au trecut mulți ani cu grele încercări, prietenia noastră a rămas veșnic înscrisă pe cerul sufletelor noastre și retrăită mereu în clipele sfinte de dinainte fiecărei spovedanii. În lupta noastră pentru Adevăr, Credință și Neam, fratele Alexandru mi-a rămas în suflet pentru totdeauna ca cel care ne-a însoțit pe calea pocăinței și a Golgotei neamului. […]

Dumnezeu a rânduit să scăpăm cu viață din calvarul închisorilor și să ne reîntâlnim după 44 de ani. Fratele Alexandru devenise monahul Atanasie la mănăstirea Petru-Vodă. Bucuria revederii a fost mare. Ne-am îmbrățișat ca doi frați, am depănat amintiri retrăind momente sfinte. Părintele rămăsese același camarad de ispravă, gata de jertfă. […]

El a slujit până la ultima clipă a vieții sale crezul său și-a mărturisit adevărul dumnezeiesc.

(Petru Baciu – Răstigniri ascunse, Vol. II, Editura Fundația culturală Buna Vestire, București, 2009, pp. 209-213)

Părintele Justin – Cuvânt în amintirea Părintelui Atanasie Ştefănescu

Mari şi minunate sunt lucrurile Domnului, cu noi şi cu toate neamurile creştine! Dacă iei şi deschizi o istorie a creştinismului îţi dai seama de minunile săvârşite de marii sfinţi ai Ortodoxiei noastre, care şi-au dat viaţa pentru Biserica lui Hristos. începând de la primele persecuţii creştine, întâi prin martirizarea celor 14.000 de prunci ucişi de Irod, apoi de la Nero, împăratul roman, marele prigonitor de creştini şi până în zilele noastre, creştinismul a trecut prin foc şi sabie de cruzimea „haldeilor”. Continuând apoi cu Revoluţia Franceză de la 1789, când apare modernismul şi până la revoluţia bolşevică din 1917, „Apostolii” Mântuitorului au fost şi sunt prigoniţi de aceeaşi idee satanică, de a depărta pe om de Dumnezeu, dar sub mai multe forme: marxismul, stalinismul, hitlerismul şi cu toţi urmaşii lor, ca de exemplu la noi: Anna Pauker, Teohari Georgescu, Petru Groza sau alţii.

Istoria neamului nostru este într-un moment de cumpănă acum, la un semn de întrebare şi de mirare: cum România rămâne singurul stat care nu se bucură de niciun drept, decât de pribegia fiilor ei, împrăştiaţi prin toată lumea; am ajuns să nu avem decât dreptul cerşetoriei, împotriva demnităţii şi superiorităţii daco-geto-romane de lângă Pontus Euxinus de altădată. Viţa de român suferă o gravă pervertire astăzi şi puţini au rămas din cei care gândesc cu adevărat româneşte, simt şi trăiesc româneşte.

Părintele nostru, monahul Atanasie, este fiu de viţă nobilă al lui Ştefan cel Mare, al plăieşilor din Cetatea Neamţului, al Sfântului Voievod Mihai Viteazul, al Sfinţilor Brâncoveni. Alături de mucenicii partizani din Munţii Făgăraş, împreună cu Părintele Arsenie Papacioc, Părintele Adrian Făgeţeanu, Monahul Marcu Dumitrescu, Sfântul Valeriu Gafencu şi cu toată generaţia din 1927 până în 1964, au luptat împotriva acestui sistem politic satanic şi au biruit fiara roşie de la Răsărit. împreună formează un buchet de rugători în Biserica Triumfătoare, alături de care s- au jertfit şi Ionel Moţa şi Vasile Marin, care au plecat în Spania „unde se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos”, alături de grupul de voluntari de la Majadahonda.

Chiar dacă era mai mic de statură, ca şi Ştefan cel Mare, Părintele Atanasie se impunea cu prezenţa sa demnă, dar şi poetică, cu puritatea de mucenic şi vieţuirea cuvioasă pe care a petrecut-o în Mănăstirea Petru Vodă, unde îşi dă obştescul sfârşit şi se odihneşte somn de veci, lângă Părintele Gheorghe Calciu, colegul său de amărăciuni şi suferinţă.

Putem spune că Părintele Atanasie rămâne o icoană vie a generaţiei moderne pentru care şi-a jertfit întreaga viaţă, încălzind zidurile puşcăriilor de pe întreg cuprinsul ţării: Chişinău, Vaslui, Aiud, Gherla şi Poarta Albă (lagărul de exterminare al burgheziei româneşti).

Părintele Atanasie a fost şi rămâne un ochi trezvitor al Ortodoxiei şi neamului românesc pentru care s-a jertfit cu neostenită râvnă şi pentru care mijloceşte acum înaintea Tronului Ceresc.

Mâinile, dacă se roagă…,/ Vine lanţul şi le leagă.
Limba, dacă vrea să spuie, …/ Uite-o ţintuită’n cuie!
Şi răscoala, dacă muge …,/ Uite chei, uite belciuge!
(Cântec de jale, Radu Gyr)

10 februarie 2012, la prăznuirea
Sfântului Sfinţit Mucenic Haralambie