Judecăţile lui Dumnezeu. Pr. Ioviţa Vasile – Predică la Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi (a lăsatului sec de carne)

Domnul Dumnezeu ne-a dat nouă, oamenilor, o extraordinară capacitate de a căuta binele, a-l înfăptui, a stărui în el şi a înmulţi acest bine. Din păcate, prea mult şi de prea multe ori ne irosim puterile şi timpul cu lucruri nefolositoare, vătămătoare pentru sufletele noastre, sau stând în nelucrare. Această realitate nedorită a exprimat-o Sfântul Prooroc  al lui Dumnezeu, prin interogaţia sa:

„Pentru ce cheltuiţi argintul vostru nu pentru hrană şi osteneala voastră nu pentru saţ?” (Isaiia 55, ).

La rândul său, Sfântul Iacov, scriind de păcatele prin omisiune, prin nelucrare, aşa afirmă:

„Drept aceea, cine ştie să facă ce e bine şi nu face, păcat are” (4, 17).

Evanghelia sfântă pe care o citim şi o explicăm în această Duminică, numită a Înfricoşătoarei Judecăţi, ne aduce în cugete tocmai Judecata cea mare, ultima pe care o va face Dumnezeu oamenilor. Înainte de a vorbi despre judecata cea din urmă, se cuvine să stăruim asupra celorlalte judecăţi ale lui Dumnezeu.
Pe mulţi păcătoşi îi judecă Dumnezeu chiar din viaţa aceasta pământească. Aşa i-a judecat pe oamenii din vremea lui Noe, când a adus pe pământ potop de apă şi a pierdut pe toţi cei care lucrau fărădelegea, cruţând numai pe Noe şi cei din casa lui, pentru că au fost găsiţi drepţi; aşa a judecat Dumnezeu pe cei căzuţi în desfrânare dobitocească din cetăţile Sodoma şi Gomora, pe care i-a pierdut cu foc şi cu pucioasă; aşa au fost judecaţi cei răzvrătiţi împotriva lui Moise şi a lui Dumnezeu, Core, Datan, On şi Abiron, pe care i-a pogorât de vii în iad. Toţi aceştia şi-au primit cuvenita pedeapsă încă din această viaţă, de aceea, cu îndreptăţire scria Psalmistul David:

„Da, este Dumnezeu Care îi judecă pe ei în viaţă” (Psalmul 57, 11).

A doua judecată este cea pe care o numim noi particulară, de care are parte orice suflet, după ieşirea lui din trup, după moartea trupească adică. Despre ea a scris Sfântul Apostol Pavel aşa: „Şi precum este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea să fie judecata” (Evrei 9, 27). Observaţi exprimarea limpede a Apostolului, care pomeneşte de moarte şi apoi imediat de judecată, fără ca între aceste două evenimente să se interpună altele. Sfânta Biserică Ortodoxă ne învaţă că, odată ieşit din trup, sufletul merge, după patruzeci de zile, în faţa lui Dumnezeu şi e judecat după felul cum a vieţuit pe pământ. Dacă a avut o viaţă dreaptă, a mers la biserică, s-a spovedit şi s-a împărtăşit, a postit, a ajutat pe aproapele, a făcut milostenie, sufletul acela este rânduit într-un loc şi o stare de fericire, şi astfel va aştepta învierea din morţi, când se va uni cu trupul pe care l-a părăsit. Dacă, dimpotrivă, un suflet a trăit în păcate necurmate, locul şi starea lui vor fi unele de nefericire şi de înfricoşătoare aşteptare a judecăţii din urmă. Acum înţelegem de ce la patruzeci de zile după moartea omului se face Slujba parastasului: pentru a-l ajuta să dea un răspuns bun la acea judecată. Trebuie să ştim că rugăciunile şi Sfintele slujbe bisericeşti, binele pe care-l fac cei din casa celui adormit prin săturarea săracilor, prin pomeni, prin împărţirea hainelor celui decedat şi alte fapte bune, sunt primite de Bunul Dumnezeu, Care iartă păcatele. De aceea, Biserica lui Hristos se roagă în toate împrejurările, pentru iertarea păcatelor celor adormiţi. Există însă oameni adormiţi pentru care Biserica nu se roagă, deoarece starea acelora nu se mai poate schimba. Este vorba de atei, eretici, schismatici, sinucigaşi sau cei care au comis păcate împotriva Duhului Sfânt, despre care a spus Mântuitorul că nu se vor ierta „nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie” (Matei 12, 31-32). Să nu uităm că lepădarea de Sfânta Credinţă Ortodoxă, numită şi apostazie, este păcat împotriva Duhului Sfânt. Aici se cuvine să amintim ceea ce Părintele Cleopa ne-a lăsat scris şi imprimat pe bandă magnetică. A venit la Sfinţia Sa o femeie necăjită şi l-a rugat să-l pomenească pe soţul ei adormit. Întrebând despre viaţa acelui om, Părintele a aflat că era beţiv, înjura, păcătuia cu femei străine, nu s-a spovedit şi nu s-a împărtăşit, purta povara grea a multor păcate. Odată, în vreme ce mergea spre casă, fiind beat, a căzut, s-a lovit cu capul de o piatră şi a murit. Cu inimă grea, i-a spus aşa: „Femeie, dacă-mi dai munţi de aur de-aici până-n Bucureşti, şi tot nu mă rog pentru soţul tău pentru că a murit ca un sinucigaş, ca un păgân”. Ce vorbe înfricoşătoare!

A treia judecata şi ultima va avea loc după Venirea a doua a Domnului nostru Iisus Hristos, când vor învia morţii. După cum ne spune Fiul lui Dumnezeu în Evanghelia Sfântă a acestei Duminici, atunci se vor judeca toţi oamenii care au trăit pe pământ, de aceea vorbim despre Judecata universală, înfricoşătoare cum nici ne putem închipui. Să fim cu luare aminte că binele pe care suntem datori să-l facem, dar nu-l facem, va fi cel care ne va acuza: „Flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi nu M-aţi primit; gol şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat” (Matei 25, 42-43). Această enumerare cuprinde pe toţi oamenii nevoiaşi cărora suntem datori să le întindem mâna. În sărăcia de astăzi din România, sunt atâţia oameni care au nevoie de ajutorul nostru. Acum este vremea să fim milostivi faţă de aproapele; acum Îl putem primi pe Hristos în chipul omului sărac; acum putem dărui ca să dobândim.

Foarte mulţi dintre noi afirmă, cu suficienţă, că odată încheiată viaţa omului pe pământ, acesta va fi judecat numai după cele făptuite în timpul vieţii. Inexact! Părinţii Sfintei noastre Biserici spun că vom da seama în faţa lui Dumnezeu şi pentru urmările nefaste ale faptelor noastre nesăbuite. Aşa bunăoară, este cu dreptate ca Darwin, cel care L-a tăgăduit pe Dumnezeu prin teoria neghioabă a evoluţionismului, să dea răspuns pentru toate sufletele pe care le-a dus în rătăcire cu învăţătura lui aberantă. Cei care au aruncat acea bombă diabolică asupra Hiroshimei în Sfânta zi a Schimbării la faţă a Mântuitorului, 6 august 1945, vor da seama nu numai pentru cei ucişi atunci, ci pentru toate suferinţele celor rămaşi în viaţă, de-a lungul mai multor decenii. Cei care în vremea comunismului au propovăduit ateismul de stat, să ştie că au a răspunde de sufletele mutilate şi duse-n rătăcire până în ziua de astăzi, cu toate că ei sunt plecaţi de multă vreme din viaţa aceasta pământească. Dacă un părinte nu-şi creşte copiii în frică de Dumnezeu, iar aceştia, după moartea lui, comit o seamă de fărădelegi, părintele va fi răspunzător la judecată de toate aceste fapte rele ale urmaşilor săi, purtând mare parte din vina lor.

Preabunul Dumnezeu să ne ajute să petrecem „cealaltă vreme a vieţii noastre în pace şi întru pocăinţă”, ca să putem da „răspuns bun la înfricoşătoarea judecată a lui Hristos”.
Amin.

Pr. IoviţaVasile