Iarăși despre frații cei mincinoși de la Roma: „Sacra-inimă a lui Isus”

Iata un material de pe AXA:

Iarăși despre frații cei mincinoși de la Roma: „Sacra-inimă a lui Isus”

Se vorbeşte tot mai mult de unirea Bisericilor Ortodoxe (adică drept-cinstitoare, păstrătoare a adevăratei credinţe) cu aşa-zisa Biserică Romano-„Catolică” („sobornicească”, „atotcuprinzătoare”). Şi nu puţini sunt ai noştri credincioşi care nu văd nimic rău în aceasta, căci – nu-i aşa? – e mai bună pacea şi dragostea decît vrajba şi dezbinarea. În paginile revistei noastre s-a tot scris că Biserica Romană nu este altceva decît noua „sinagogă a diavolului”, ea fiind nu doar cu totul eretică, ci satanică pe faţă. Pentru cei care mai au îndoieli, reproducem o probă de „evlavie” papistaşă, citînd din cartea Părintelui Vladimir Guette Papalitatea eretică (în curs de publicare).

„Sacra-Inimă a lui Isus”

Pentru înţelegerea celor ce vom avea de zis, e nevoie de cîteva cuvinte asupra originii „Sacrei-Inimi”. Cel dintîi teolog care a învăţat aceasta a fost un iezuit, la Colombiere, mort în 1682. El era duhovnicul unei monahii din congregaţia zisă „a Arătării [lui Iisus?]”, Maria Alacoque. Părintele la Colombiere a primit de la această penitentă a sa o mulţime de „revelaţii” scrise, care trecură din hîrtiile acesteia în mai multe publicaţii iezuite şi în Viaţa Mariei Alacoque, publicată de Languet, episcop de Soissons, iezuit şi el. Cînd Languet publică aceste scrieri, ele pricinuită un aşa de mare scandal încît – în unire cu fratele său, preot la Saint Sulpice din Paris – el se grăbi a le face să dispară. Cu toate acestea, cîteva exemplare se vînduseră şi după ele apăru o traducere italiană, pe care Papa Clement al XIV-lea o osîndi numaidecît, în 1772. (Maria Alacoque, monahie din Paray-le-Monial, în dioceza Autun-ului, murise din 1690.)

Din aceste date, se vede că cinstirea „Sacrei-Inimi” nu coboară la o prea mare vechime, de vreme ce la sfîrşitul veacului al optsprezecelea papalitatea încă nu-i era binevoitoare. Dar, de la această epocă înainte, iezuiţii se puseră atît de bine pe treabă încît cultul acesta, care avea predilecţia lor, făcu repezi progrese. Scopul lor vădit era de a statornici erezia nestoriană, pe care o propovăduiau în scris doi dintre părinţii lor, Hardoin şi Berruyer. În vreme ce episcopii, uniţi cu papa, osîndeau operele acestui din urmă scriitor, bunii părinţi iezuiţi făceau să se publice în taină o a doua ediţie. Dar, neputînd a nesocoti pe faţă autoritatea eclesiastică printr-o învăţătură teologică vădit eretică, ei recurseră la „devoţiune” [„pietate”, evlavie] pentru a strecura greşeala lor sub o înfăţişare pioasă şi, prin istorisirile lor supranaturale, îi dădură ca un fel de consfinţire dumnezeiască: astfel, Berruyer fu părăsit şi părintele la Colombiere cu a sa Maria Alacoque îi conduseră mai de-a dreptul la acelaşi scop.

Maria Alacoque mărturisea că ei i se arătase cinstirea „Sacrei-Inimi”. Într-o zi, pe cînd era la rugăciune înaintea Sfintelor Taine [?], „Isus” îi zise, arătîndu-I inima Sa, că cere de la ea ca ziua de vineri după Sărbătoarea Sfintelor Taine [?] să fie închinată cinstirii inimii Sale, ca răsplată a dovezilor de dragoste pe care El le dăduse oamenilor. „Vorbeşte – ar fi urmat El – cu servitorul Meu părintele la Colombiere, iezuitul. Spune-i din partea Mea să lucreze cît îi va fi cu putinţă ca să statornicească această cinstire, pentru a face plăcere inimii Mele.” Maria Alacoque îi mărturisi părintelui la Colombiere misiunea dumnezeiască pe care o primise şi adăugă: „Isus Christos speră mult de la Compania voastră!”

Compania iezuiţilor, după ce şi-a delegat astfel din partea lui „Isus Christos” misiunea de a statornici cinstirea „Sacrei-Inimi”, lucră întru aceasta prin toate mijloacele sale obişnuite. Mai întîi, „revelaţiile” se înmulţiră, dacă este să credem părintelui la Colombiere şi istoricului Languet. După dînşii, Maria Alacoque petrecea nopţi întregi „în convorbiri amoroase cu prea-iubitul său Isus”. O dată, El îi îngădui de a-şi rezema capul pe pieptul Său şi îi ceru inima sa. Ea consimţi; atunci Iisus îi luă inima, o puse într-a Sa [?!], pe urmă i-o înapoie. De atunci, ea simţi o durere necurmată în partea pe unde ieşise şi intrase inima sa. Iisus o sfătui de „a-şi lăsa sînge cînd durerea ar apuca-o prea tare”.

Maria Alacoque îşi dădu inima lui Isus printr-un act scris în bună formă, pe care îl semnă cu sîngele său în chipul acesta: „Sora Margareta Maria, ucenică a dumnezeieştii iubiri a adorabilului Isus.” În schimbul acestui act, Isus îi făcu un altul prin care o hotărî moştenitoare a inimii Sale în timp şi în veşnicie: „Să nu-ţi pară rău! – îi zise El. Îţi îngădui de a dispune de dînsa după placul tău. Tu vei fi jucăria [?!] bunei Mele plăceri.” La aceste cuvinte, Maria Alacoque luă un cuţitaş şi scrise (cu el) pe pieptul său numele lui Isus „în caractere mari şi adînci”.

Altă dată, îi apăru „Madonna” ţinîndu-L în braţele sale pe pruncul Isus. Ea îi îngădui să-L mîngîie şi să-L ţină în braţe. Maria Alacoque îi zise, între alte lucruri interesante, că ea voieşte a fi întemniţată în inima Lui pînă cînd îşi va plăti toate datoriile [!?].

Languet se întinde foarte pe larg asupra făgăduinţei de căsătorie intervenită între „Isus” şi Maria Alacoque, asupra logodirii şi cununiei. Respectul pentru cititorii noştri ne opreşte a cita vorbele de care s-a folosit iezuitul.

Surorile Mariei Alacoque n-aveau, după cît se pare, atîta rîvnă pe cît ar fi fost de dorit, dar cinstirea „Sacrei-Inimi” împlinea lipsa. Şi aşa, mulţumită acestei cinstiri, diavolul a fost silit să fugă din mănăstirea lor, nu fără a doborî la pămînt draperiile şi vergelele de la grilajul corului. Părăsind locurile, trebuia cel puţin să facă o zburdălnicie.

Gravul istoric Languet povesteşte aceste frumoase lucruri fără a rîde. El ne mai spune că, durerile din coastă ale eroinei sale fiind foarte vii, în prima vineri din fiecare lună ea îşi lăsa sînge, după cum o sfătuise „Isus”. Dar el nu s-a gîndit că lăsările de sînge, săvîrşite lunar de la „revelaţia” din 1674 şi pînă la moartea Mariei Alacoque în 1690, arată că ea şi-ar fi lăsat sînge de o sută nouăzeci şi două de ori în cinstea „Sacrei-Inimi”! Dacă nu s-a prăpădit sub un asemenea tratament, aceasta e fără îndoială tot prin minune!

Iezuiţii, dînd o origine cerească cinstirii „Sacrei-Inimii”, se foloseau de împrejurare pentru a întări prin aceasta celelalte dogme ale lor de predilecţie. Căci bunii părinţi [iezuiţi], pe cît sînt de aspri faţă de cei care nu iubesc Compania lor, pe atît sînt de îndurători pentru ceilalţi. Dacă faptele bune nu le servesc nicicum pentru mîntuire celor dintîi, păcatele nu le pot vătăma celor de-al doilea, de vreme ce ei iubesc pioasa Societate. Aşa, Maria Alacoque a văzut odată Purgatoriul şi a fost prea-fericită să întîlnească o mulţime de suflete care n-aveau pe dînsele decît acest înscris: „El nu L-a urît pe Domnul!” (citiţi: „El n-a urît Compania lui Iisus [Ordinul iezuiţilor].”) Dacă este de ajuns a nu-L urî pe Domnul pentru a te mîntui, trecînd prin Purgatoriu, este foarte vădit că nu vor fi osîndiţi decît aceia care vor fi urît „Sfînta Companie”.

„Imaculata Concepţiune” trebuia neapărat să fie recomandată de „Sacra Inimă”. Maria Alacoque o făcea pe aceasta să intre „în spirit” prin mijlocul unor mici bilete ce trebuiau înghiţite ca nişte pilule. Ea îi scria deci fratelui său, care era preot: „Am făgăduit [lui Isus?] că vei lua biletele ce-ţi trimit cîte unul în fiecare zi, pe nemîncate, şi că vei săvîrşi sau vei face să se săvîrşească nouă liturghii, în nouă sîmbete, în cinstea Imaculatei Concepţiuni şi tot atîtea liturghii de ale Patimii, în nouă vineri, în cinstea Sacrei Inimi. Cred că nimeni nu va pieri din cei ce i se vor consacra cu deosebire.” Se ştie că iezuiţii sînt foarte darnici cu mîntuirea pentru toţi aceia care primesc să urmeze orbeşte poruncile lor. Sîngele răscumpărător [al Domnului] nu mai are nici o însemnătate pentru mîntuirea omului, de vreme ce aceasta e asigurată de o invocaţie către „Sacra Inimă” şi către „Imaculata Concepţiune”. Vom reveni asupra acestui subiect cu prilejul discutării ereziilor Bisericii Romane potrivnice dogmei catolice (soborniceşti) privitoare la Răscumpărare.

Am putea pomeni o mulţime de „miracole” foarte neobişnuite povestite de cordicoli (adoratorii „Inimii), pentru a hotărî obîrşia cultului lor de predilecţie, dar ar fi de prisos a căuta să dovedim că în spatele cinstirii „Sacrei Inimi”, dată ca o „revelaţie” dumnezeiască, se află ascunsă erezia nestoriană; căci nimeni nu o osîndeşte în Biserica Romană, mai ales astăzi cînd, prin bunăvoinţa lui Pius al IX-lea, Maria Alacoque este trecută în numărul sfintelor.

Pentru a vedea că inima trupească a lui „Isus” este în realitate obiect al cinstirii [adică idol], e de ajuns a arunca o căutătură de ochi pe întîia carte ce îţi iese înainte legată de această cinstire. În toate litaniile şi rugăciunile către „Sacra Inimă”, [cinstitorul ei] îi vorbeşte ca unei fiinţe osebite. De pildă, putem citi [în acele cărţi] aşa: „Inimă a lui Isus, bogată către cei ce te invocă! Inimă a lui Isus, iertarea păcatelor noastre – etc., etc. – mijloceşte pentru noi!” Cinstitorul ei o invocă în Cer, în Euharistie, pretutindeni unde este „Isus Christos”; ea are rugăciunile ei osebite; cinstitorul ei face dintr-însa un obiect osebit pe care îl dă Tatălui, Fiului, Sfîntului Duh; el vorbeşte despre „palpitaţiile” şi „dilatarea” ei; mărturiseşte că ea s-a alcătuit din sîngele lui David, că este ţesută din fibre de o gingăşie deosebită, că mişcarea ei este lină etc.

Un iezuit, părintele Galifet, a încercat să îndreptăţească cinstirea dată „Sacrei Inimi” prin aceea pe care Biserica Romană o dă trupului lui Iisus Hristos în „Sărbătoarea Sfintei Taine”, numită de popor „Fete-Dieu” („Sărbătoarea lui Dumnezeu” sau dumnezeiască prin excelenţă). Este neîndoios că această sărbătoare este numită în cărţile liturgice romane Festum Corporis („Sărbătoarea Trupului”). Asupra acesteia, părintele Galifet judecă astfel: „Singurul şi propriul obiect al Sărbătorii lui Dumnezeu este corpul lui Isus Christos. De unde trebuie să tragem încheierea că această sărbătoare nu s-a instituit anume pentru a cinsti persoana lui Isus Christos, ci pentru a cinsti carnea Sa, corpul Său. Pentru că nici sufletul, nici dumnezeirea, nici persoana nu sînt obiectul formal al acestei sărbători. Obiectul direct şi imediat este corpul prea-sfînt al lui Isus Christos în Taină.”

Părintele Galifet judecă bine. Într-adevăr, dacă Biserica Romană a întemeiat sărbătoarea „corpului” lui Iisus Hristos, fără privire la Persoana dumnezeiască, ea a putut întemeia şi o sărbătoare a „Sacrei Inimi”. Numai că, din raţionamentul părintelui Galifet, urmează două probe în loc de una în sprijinul nestorianismului Bisericii Romane.

La Roma, nimeni nu s-a înşelat în privinţa caracterului eretic al cinstirii „Sacrei Inimi”. Aşadar, cîţi iezuiţi au cerut înfiinţarea unei sărbători a acesteia, cererea le-a fost respinsă de Congregaţia Riturilor. După această înfrîngere, păţită în 1697, ei aşteptară treizeci de ani pentru a adresa o nouă cerere; dar s-au folosit din plin de acest răstimp pentru a răspîndi noua cinstire în rîndul poporului neştiutor şi habotnic. Au fost întrebuinţate toate acele mijloace prin care iezuiţii pregătesc [de obicei] dogmele ce voiesc să le vadă primite: icoanele, medaliile, cărticelele, „miracolele”, „proorociile”, predicile, mărturisirile la confesional, congregaţiile. Locul fiind astfel pregătit, au fost adresate două cereri pentru înfiinţarea sărbătorii, una după alta: în 1727 şi în 1729. Congregaţia Riturilor îl avea atunci ca promotor al credinţei pe Prosper Lambertini, ce avea să fie pe urmă papa Benedict al XIV-lea. El era instruit şi mai puţin iezuit. Acesta făcu să se respingă cererile. El este cel care a păstrat amănuntele acestei afaceri în opera sa intitulată Despre Canonizarea Sfinţilor. Dacă cere cineva – zice el – o sărbătoare pentru „Sacra Inimă” a lui Iisus, pentru ce n-ar cere una şi pentru „Sacra Coastă”, pentru „Sacrii Ochi” şi chiar pentru „Inima Sfintei Fecioare”? Sărbătoarea aceasta din urmă este astăzi ţinută în Biserica Romană. Benedict al XIV-lea nu se îndoia că, ceea ce lui i se părea de rîs, s-ar putea înfiinţa de Dumnezeu.

Eşecul nu i-a descurajat pe iezuiţi. „Miracolele” se înmulţiră; s-a făcut mai ales mare gălăgie pentru ciuma de la Marsilia. În 1722, acest oraş avea ca episcop un fost iezuit numit Belzunce, care (ca atîţia alţii) nu părăsise Societatea decît pentru a o sluji mai bine în episcopat. Societatea îi inspirase ideea de a dedica oraşul său episcopal „Sacrei Inimi”, pentru a opri molima. El făcu această „consacraţie” cu o pregătire cît se poate de zgomotoasă. Care i-a fost urmarea? Roma nu se mişcă deloc. Iezuitul Galifet şi Languet, contemporani ai faptului, ziseră cu timiditate că molima „a început să scadă din ziua consacraţiei”. Dar trebuia ceva mai pozitiv; pentru aceasta, Drouas – episcop de Toul, elev al lui Languet – dădu încredinţare, în 1763, că „molima încetase din însăşi ziua consacraţiei”. În 1823, Monseniorul de Quelen, arhiepiscop al Parisului, mărturisea că molima a încetat numaidecît. Astăzi, în Biserica Romană, toată lumea primeşte acest „miracol” neaşteptat. Acest fapt, foarte bine folosit, a slujit mult propagării noii „devoţiuni” şi a pregătit înfiinţarea sărbătorii [„Sacrei Inimi”].

Doi papi, amici ai iezuiţilor, Clement al XI-lea şi Clement al XIII-lea, făcură cele dintîi pogorăminte. Acesta din urmă făcu să i se adreseze scrisori de la cîţiva episcopi Polonezi; zise că a primit una şi de la Filip al V-lea, regele Spaniei; care, fiind înştiinţat despre aceasta, mărturisi că zisa epistolă era apocrifă. Părtaşi în întunecosul complot erau iezuiţii, papa şi ministrul său Torregiani. Cu toate acestea, Clement al XIII-lea nu îndrăzni să înfiinţeze o sărbătoare în cinstea inimii materiale a lui Iisus Hristos; el autoriză numai, în 1765, o sărbătoare în cinstea inimii simbolice, adică a iubirii Mîntuitorului pentru oameni. Cu toate acestea, decretul său a fost înţeles în sensul cultului dat inimii materiale de Fumel, episcop al Lodevei. Roma interveni prin glasul canonistului Blasi, care publică în 1771 o dizertaţie în scopul de a hotărî că nu este îngăduit cultul inimii materiale. De atunci, papa Pius al VI-lea făcu o declaraţie analoagă.

Aceasta dovedeşte limpede că Roma nu-şi făcea nicicum iluzii asupra naturii cultului cel nou şi asupra ereziei pe care acest cult o acoperea. Spre a scăpa de această învinuire, „adoratorii” inimii crezură a fi bine să spună că ei „adoră” inima ca fiind unită ipostatic cu dumnezeirea [lui Hristos], neluînd seama că vorbeau ca şi Nestorie, care îl cinstea pe „cel văzut [Iisus Hristos omul] din pricina Celui nevăzut [Dumnezeu-Cuvîntul]”. Într-adevăr, inima materială era totdeauna în ochii cinstitorilor ei obiectul nemijlocit al cultului celui nou. […] În sfîrşit, coborîndu-ne la obîrşia acestei cinstiri, este vădit că inima materială este obiectul exclusiv al cultului lor. Părintele Galifet o mărturiseşte în chipul următor: „Este vorba despre inima lui Isus Christos în însemnarea sa proprie şi firească, şi nicidecum metaforică. Isus Christos vorbeşte (în «revelaţiile» Mariei Alacoque) despre inima Sa real înţeleasă, pe aceasta o descoperă şi o arată, despre această inimă pe care o descoperă şi o arată vorbeşte El, această inimă voieşte El să o cinstim şi să-i facem sărbătoare. Nu se poate lua într-un alt înţeles cuvîntul «inimă» repetat de mai multe ori în această revelaţie. […] De altminteri, este învederat în viaţa cinstitei maici Margareta (Maria Alacoque) că, în toate locurile în care vorbeşte despre această devoţiune, ea a luat totdeauna inima lui Isus în înţelesul firesc. Iată aşadar obiectul simţit al devoţiunii pe care Isus Christos voieşte să o înfiinţeze.”

Dogma părintelui Galifet, care era dogma tuturor adoratorilor „Sacrei Inimi”, birui asupra tăcerii Romei. La sfîrşitul veacului al XVIII-lea, cea mai mare parte dintre episcopi dădură ordine pentru a înfiinţa în diocezele lor cultul „Sacrei Inimi” şi arătară inima materială ca obiect al cultului; alcătuiră „servicii” [slujbe] care fură inserate în Breviare (Molitfelnice) şi Liturghiere în diocezelor lor; lăsară să se răspîndească cărticele, rugăciuni, „exerciţii de pietate”, în care inima materială era arătată cît mai limpede cu putinţă ca obiect de „adorare”.

După Revoluţia Franceză, cinstirea „Sacrei Inimi” ajunse punctul de unire al tuturor acelora care se mărturiseau a fi pentru „tron şi altar”; se întemeiară vaste asociaţii semi-politice, semi-religioase; cultul „Sacrei Inimi” căpătă astfel o nouă însemnătate şi, cu cît se întindea, se întărea tot mai făţiş în sensul nestorian. Papii intrară pe aceeaşi cale. Indulgenţele fură acordate din belşug noului cult, cu îndreptăţirea că acesta urma să biruie necredinţa (ca şi cînd cei care s-ar lepăda a fi următori lui Iisus Hristos ar ajunge următori ai Mariei Alacoque).

În zilele noastre, Maria Alacoque a fost aşezată în catalogul sfinţilor de Pius al IX-lea. Această „beatificare” este încuviinţarea nemijlocită a „revelaţiilor” şi a „dogmei” sale. Dar, fiindcă este cu neputinţă a ridica cea mai mică îndoială pentru ceea ce Maria Alacoque înţelegea prin „inima” lui Iisus Hristos, Roma a părăsit deosebirile teologice ale lui Clement al XIII-lea şi ale lui Pius al VI-lea, pentru a mărturisi inima materială a lui Iisus Hristos ca vrednică de cinstire fără nici o privire la Persoana dumnezeiască, potrivit cu „dogma” Mariei Alacoque, explicată de La Colombiere, Galifet, cei doi Languet (de Sens şi de la Saint Sulpice din Paris), Fumel şi sute de alţi „doctori” cordicoli.

Astfel, această dogmă nu mai pune astăzi pe nimeni în îndoială. Am putea cita mai multe opere autorizate care o probează pînă la evidenţă. Alegem mai bine să dăm cuvîntul unui episcop care, acum cîteva zile, se exprima astfel într-un ordin publicat pentru a-şi închina dioceza „Sacrei Inimi”:

„Peste cîteva zile, Biserica, după ce a înconjurat cu omagiile credinţei şi iubirii sale corpul Mîntuitorului totdeauna viu pentru noi în Sfînta Euharistie, va adresa adoraţiuni speciale către Sacra Inimă a lui Isus, către această inimă pururea palpitîndă pentru noi de tandreţe şi de iubire…

Pentru a răspunde dublei noastre naturi, această devoţiune, ca toate celelalte, are un dublu obiect: unul material şi sensibil, altul spiritual. Mai întîi, este însăşi inima materială a lui Isus, din cauza unirii sale cu dumnezeirea. Omenirea întreagă a dumnezeiescului nostru Mîntuitor este, într-adevăr, obiectul adoraţiunii noastre…

Aşadar cum nu ar putea fi inima lui Isus obiectul unui cult special? Nu numai că ea este unită cu dumnezeirea [Lui], dar nu este ea oare tot ceea ce se află mai excelent în creaţiune? Nu este ea partea cea mai nobilă a sfintei omeniri a Cuvîntului întrupat? Nu este sorgintea vieţii Sale fizice? Şi oare nu dintr-această inimă au ieşit toate picăturile de sînge vărsate pe cruce, care ni s-a dat de a-l aduna în potirul euharistic? În sfîrşit, această inimă, împunsă pe cruce de lancea soldatului, nu ne prezintă ea oare una din rănile cele mai mişcătoare ale dulcelui nostru Mîntuitor?…

Dacă inima materială a lui Isus Christos este deja demnă de toate omagiile noastre, ce va fi dacă, conformîndu-ne limbajului universal, vom considera această inimă ca scaunul, ca emblema şi ca simbolul iubirii infinite a Cuvîntului celui etern, a iubirii lui Dumnezeu făcut om pentru noi?”

Episcopul care a rostit asemenea cuvinte se întinde în zadar asupra unirii omenirii [lui IIsus] cu Dumnezeu-Cuvîntul şi asupra inimii simbolice. Prin acestea, el n-a mărturisit mai puţin că omenirea lui Iisus Hristos este vrednică de cinstire în ea însăşi, că trupul este vrednic de cinstire, că inima este vrednică de cinstire, că ele nu sînt cinstite cu o singură şi aceeaşi cinstire care să se închine Persoanei dumnezeieşti.

Este adevărat că episcopul de Mans nu învaţă o dogmă care să fie a lui personală: dogma sa este aceea a Bisericii sale, după cum are grijă să şi mărturisească. Numai că această dogmă este eretică şi a fost osîndită de cele două soboarele a toată lumea de la Efes şi de la Constantinopol. Cel dintîi din aceste soboare întăreşte a opta anatemă a sfîntului Chiril care îl osîndeşte pe acela care nu L-ar cinsti pe „Emmanuel” sau Persoana dumnezeiască Iisus Hristos cu o singură cinstire. Al doilea sobor a toată lumea de la Constantinopol zice astfel: „Dacă cineva mărturiseşte că Iisus Hristos trebuie să fie cinstit în fiecare din firile Sale – aşa încît să aducă două cinstiri, una a lui Dumnezeu, iar cealaltă a omului Iisus Hristos, în loc de a-L cinsti cu o singură şi unică cinstire pe Cuvîntul întrupat împreună cu firea omenească pe care El Şi-a făcut-o a Sa, aşa precum Biserica, printr-o tradiţie necurmată, a crezut şi a păzit totdeauna – acela să fie anatema!”

Cordicolii caută să scape de această osîndire, zicînd că cinstirea lor se adresează inimii din pricina unirii ipostatice a omenirii [Mîntuitorului] cu dumnezeirea [Sa]. Nestorie alerga la acelaşi vicleşug, după cum îi imputa Teodot al Ancyrei la sinodul de la Efes, dar această viclenie nu i-a împiedicat pe Părinţi să-i osîndească greşelile, căci el nu se folosea de aceasta decît pentru a ascunde despărţirea pe care o făcea în persoana unică a Cuvîntului întrupat.

Biserica Romană desparte în două nu numai persoana unică a Cuvîntului pentru a da fiecăreia din cele două firi o cinstire deosebită, ci desparte şi însăşi firea [Lui] omenească pentru a cinsti osebit inima materială a lui Iisus Hristos; ea merge aşadar mai departe decît însuşi Nestorie şi erezia ei este încă şi mai monstruoasă.