Preotul Ciprian Mega, autorul cărții „Pântecul desfrânatei”, regizor și la un viitor film despre COMPROMISURILE ce este nevoit să le facă un adolescent pentru a urma SEMINARUL TEOLOGIC

Preotul Ciprian Mega a finalizat cel de-al treilea lungmetraj al său. Filmul „21 de rubini“ spune povestea unui adolescent animat de dorinţa de a urma Seminarul Teologic, însă drumul urmat se dovedeşte unul plin de greutăţi, într-o lume măcinată de probleme grave de moralitate.

Cu o distribuţie de excepţie, filmul urmează să aibă premiera anul viitor. Preotul-regizor a reuşit să aducă la un loc, pe platoul de filmare amenajat într-un sătuc uitat de lume din Dobrogea, nume mari ale cinematografiei româneşti: Răzvan Vasilescu, Dorel Vişan, Magda Catone, Nuami Dinescu, Manuela Hărăbor, Ela Ionescu, Ana Maria Moldovan, Doru Ana, Sebastian Bălan, Costel Caşcaval şi Ovidiu Crişan.

„Weekend Adevărul“: Cum se numeşte cel mai nou film pe care l-aţi turnat în această vară în Dobrogea? Ce temă abordează şi când îl vom putea viziona pe marele ecran?

Ciprian Mega: „21 de rubini“ se numeşte filmul. Deşi povestea e mai complexă şi, dincolo de primul ei strat, priveşte până în profunzimile societăţii româneşti din acea vreme, filmul se dezvoltă pe dorinţa unui adolescent de a urma Seminarul Teologic. Numai că dorinţa băiatului deschide un drum greu, marcat de inevitabile compromisuri, pentru familia lui. Încă de la începutul poveştii, simţi dilema morală din sufletul mamei. Bolnavă de cancer şi suferindă de tulburare bipolară, mama ţine cont de sfaturile părintelui Alexie, un preot pensionar, marginalizat de şefii lui, dar foarte iubit de credincioşi. Filmul va fi lansat anul următor.

Prezenţa preotului marginalizat de confraţi pare a fi o constantă în filmele regizate de dumneavoastră. Îl regăsim şi în pelicula „Dimineaţa care nu se va sfârşi“. Fără a vă provoca să intraţi într-un conflict cu BOR, nu mă pot abţine să nu întreb: de ce revine această temă?

Valoarea e singulară pe lumea asta, în orice domeniu. Dacă vrei să dai valoare lucrului pe care-l faci, atunci te delimitezi de cei mulţi, care vorbesc la unison, şi mergi pe drumul tău. În cazul preotului, oricare ar fi el în lumea asta, dacă are minte, conştientizează că duce o misiune care-i mai presus de el. E, de fapt, preoţia Singurului Preot, Care e Domnul Hristos. Ori Hristos a fost Întâiul marginalizat. N-am căutat neapărat să aduc în prim-plan personaje din zona celor izolaţi de aparatul bisericesc, însă când văd lucrurile acestea urâte care se-ntâmplă şi-n spaţiul destinat sacrului, inevitabil caut puncte de reper, ca să pot identifica, în fapt, Biserica. Eu ştiu că ea nu e o utopie. Eu ştiu că există, că slujesc în ea şi că e o realitate dincolo de imediatul pe care-l vedem la ştiri. De-aceea am încercat, în special în acest film, să prezint întâi perdeaua aceasta pestriţă, pe care o vedem adesea în faţa ochilor. Şi-am prezentat-o aşa cum este ea: opacă, greoaie, murdară. Dar mi-am permis s-o dau şi la o parte, ca să prezint spectatorului o realitate ascunsă, tăcută, luminoasă. De fapt, acea realitate pe care o cunosc şi pentru care dau mărturie că există, ea fiind şi raţiunea pentru care mi-am dorit să fiu preot. Acea realitate, de dincolo de perdeaua fariseismului ieftin şi a decăderii morale, aceea e Biserica!

Cum aţi lucrat cu actorii, având în vedere că scenariul, implicit rolurile nu sunt deloc comode?

Toţi actorii mi-au spus că au fost încântaţi de rolurile propuse şi că scenariul, în sine, e o scriitură puternică. De fiecare dată când i-am propus un rol unui actor, am ştiut că-l va accepta. Fiecare personaj duce cu sine o dramă, fiecare are o justificare pentru sine însuşi. Nu vă ascund că am căutat, mai ales pentru anumite roluri, actori de o anumită factură sufletească, oameni cu care să împărtăşesc aceleaşi valori şi care să iubească Biserica. Fiindcă acesta este principalul vector: dragostea de Biserica lui Hristos. Or, când iubeşti pe cineva, îl vrei sănătos, luminos, cuminte. Dacă Biserica aceasta, pe care o iubim, are nevoie de o primenire, o facem noi. Refuz să cred că, în România, Biserica va merge pe calea celei din Apus sau a celei din Bulgaria. Are nevoie Biserica de o exorcizare? S-o facem noi, cei care o iubim! La „21 de rubini“ am lucrat din nou cu Ela Ionescu, care e o actriţă de mare forţă. Din nou cu Valer Dellakeza şi Ovidiu Crişan, prietenii mei şi actori de profunzime. Sebastian Bălan e la primul rol în film. Nici teatru n-a prea făcut, dar am ales ca, în distribuţia aceasta atât de sonoră, un rol principal să-i încredinţez acestui actor la început de drum. Dorel Vişan e un primar, din cei atotputernici în epocă. Ştie şi rezolvă tot. Şi are grijă să-l ponegrească pe preotul denigrat de episcopie. Magda Catone e o mătuşă, cadru didactic, care ştie cum să te descurci în viaţă. Am lucrat cu Doru Ana, cu Răzvan Vasilescu, cu Costel Caşcaval, cu Sorin Tofan, Manuela Hărăbor, Nuami Dinescu, Ana Maria Moldovan şi încă mulţi alţii.

Către ce face trimitere titlul filmului?

La un ceas vechi, elveţian, care ascunde pietre preţioase. Ca să dau o replică din film: „pietre pe care le-a furat Adam din Rai“.

Este acest film o formă de a arăta mercantilismul care se ascunde de prea multe ori în spatele hainelor preoţeşti care au putere de decizie. Poate fi considerat o formă de protest?
Arta a fost întotdeauna o formă de protest. Dar nu pe acest protest am insistat, ci pe o poveste reală, care să înduioşeze spectatorul şi să-l determine să reflecteze o perioadă.

Aţi găsit în film şi în scriitură o modalitate de a duce mai departe mesajul despre care vorbeaţi anterior?

E o formă de libertate. A venit, iniţial, ca o formulă de a suporta un exil, pe care mi l-am asumat în totalitate. Fiecare moment din scenariu, fiecare stare pe care mi-o propun s-o transmit, toate secvenţele din film, până la urmă, presupun o încărcătură de adevăr. La un moment dat, cineva a trăit lucrurile alea şi eu le-am auzit. O parte din aceste amintiri sunt chiar trăite de mine. Şi-am fost sensibilizat într-atât, încât le-am ţinut minte şi le-am dus cu mine. Filmul îmi oferă posibilitatea ca toate stările şi sentimentele astea, pe care le scriu la un moment dat, să le transmit celuilalt prin imagine, prin replici, dar mai ales prin gesturi, prin privire, prin tot de presupune trăirea actorului în acel moment.

Aşadar filmele dumneavoastră nu sunt în totalitate ficţiune, ci au o mare doza de realitate?

Povestea din „Dimineaţa care nu se va sfârşi“ este reală în întregime. Personajul principal, interpretat de Ela Ionescu, e construit din poveştile mai multor fete, care-au trăit în acest fel, în Cipru.

De când slujiţi în Cipru şi de ce tocmai în această ţară?

E un exil pe care mi l-am şi asumat. Când eram student, am scris un roman, o poveste istorico-ficţională care surprindea pasaje din istoria BOR în interbelic şi în comunism. Nu am realizat atunci dimensiunile poveştii care va urma. Un episcop, astăzi răposat, care inspirase un personaj din carte, s-a asigurat ca primul tiraj să nu ajungă-n librării. Momentul acela m-a aşezat în umbra aceasta de nonconformist. De aceea nu am încăput în ţară. În Cipru, slujesc din 2010. Am întâlnit un mitropolit cumsecade, care m-a încurajat. Mi-a oferit o bursă pentru un doctorat în Anglia şi m-a angajat, în acelaşi timp, preot la o parohie de limbă greacă. Ulterior, cu acordul dumnealui, am format o comunitate românească în insulă şi am construit singura biserică românească din această ţară, cu un mic aşezământ social pe lângă ea.

„Preoţii români rezistă eroic şi fac misiunea Bisericii lui Hristos, de multe ori asupriţi de ierarhii lor“

Cunoaşteţi scandalurile cu care s-a confruntat BOR în ultima perioada, îndeosebi cel de la Huşi. Credeţi că BOR mai are credibilitate în lupta în care s-a angajat, alături de Coaliţia pentru Familie, atâta timp cât un înalt ierarh a fost subiectul unui asemenea scandal?

Paradoxal, acum Biserica are cea mai mare credibilitate şi cel mai puternic cuvânt de spus! Un episcop a fost dovedit cu lucruri urâte. Ştim cu toţii detaliile, nu-mi face plăcere să detaliez. Înainte de a se afla aceste lucruri, episcopia respectivă a fost măcinată de scandaluri: preoţilor li se opriseră salariile, cei care-şi ceruseră drepturile salariale au fost caterisiţi abuziv. Parohiile se ocupau doar cu şpăgi. Respectivul episcop îi discrimina pe preoţii căsătoriţi şi pe călugării de vocaţie. Acest om vedea duşmani şi conspiraţii la tot pasul. Şi încrederea le-o oferea doar celor ca el. Sigur că el e un caz sfâşietor. Nu trebuie să-l judecăm, ci să ne fie milă. E şi el fiul Bisericii şi trebuie încredinţat grijii unui duhovnic iscusit. Dar tema pentru societatea românească din faţa referendumului pentru familie e aici: când oamenii măcinaţi de acest păcat strigător la cer dau tonul în societate, acea societate se va confrunta cu un dezastru asemănător celui din Episcopia Huşilor. Preoţii din acel judeţ se plâng de multă vreme. Îmi spunea un preot că, la o sfinţire, le îmbrâncea pe bătrânicile evlavioase care se apropiau să-i sărute mâna. La fel, jignea preotesele şi profesoarele de religie. Am citit undeva că o pedagogă de la seminar a sesizat forurile superioare, adică inspectoratul şi mitropolia. Au catalogat-o nebună şi au concediat-o, iar plângerile le-au redirecţionat către episcopia Huşilor, adică în atenţia episcopului pedofil. Şi mă întreb: ce-a fost în sufletul mitropolitului respectiv, când a înăbuşit glasul suferind care-i scria. Cum a mai slujit dumnealui Sfânta Liturghie, ştiind că subalternul său perverteşte sufletele şi trupurile unor copii, pe care părinţii îi trimiseseră să înveţe carte şi dragoste de Dumnezeu? Iar Ministerul educaţiei nu a demarat niciun fel de anchetă, adică au muşamalizat cazul. De gura presei, Patriarhia l-a convins să se retragă. Sinodul nu a amintit însă de caterisirile abuzive, de preoţii pe care respectivul i-a scos cu mascaţii din casele parohiale şi care au rămas pe drumuri. N-au empatizat deloc cu familiile, cu copilaşii preoţilor respectivi. Nu, singura grijă a Sfântului Sinod este traiul regesc al episcopului pederast, care a primit o vilă de protocol în care să locuiască. Repet, această solidaritate cu fostul episcop de Huşi e o temă pentru societatea românescă de azi: lucrurile urâte care se-ntâmplă astăzi în Biserică se datorează faptului că unii homosexuali au ajuns în funcţii cheie şi dau tonul. De aceea cred că dacă se schimbă paradigma istorică a familiei, întreaga societate va arăta ca episcopia Huşilor.

„Mi s-a spus să nu fac acest film“

BOR a fost adesea acuzată de corupţie, atât de mass-media, cât şi de unii preoţi care s-au confruntat cu aceste probleme. Există corupţie în Biserica Ortodoxă?

Chiar luna trecută am întâlnit, la o slujbă, un preot grec, care mi-a spus că, recent, a absolvit facultatea de teologie în România. „Înseamnă că vorbiţi româneşte“, i-am zis. „Eu nu, dar ştiu un limbaj internaţional“ mi-a spus el, pe greceşte. Mi-a povestit, apoi, cum el şi alţi câţiva cunoscuţi, în trei generaţii, au obţinut licenţa în România, fără să cunoască limba română şi fără să fi venit la examene. Totul cu bani. Profesorii care n-au vrut să facă aceste compromisuri – foarte puţini – au cedat presiunii ierarhului local. Nu vreau să spun numele facultăţii, ca să nu izbucnească un nou scandal. În România, marea şansă a Bisericii stă în preoţi. Preoţii români sunt minunaţi. Poporul nu intuieşte ce presiuni se fac asupra preoţilor astăzi. Dar preoţii rezistă eroic şi fac misiunea Bisericii lui Hristos, de multe ori asupriţi de ierarhii lor.

Aţi trecut, printr-o asemenea experienţă, legată de fapte de corupţie, cu un episcop din vestul ţării, experienţă care a şi inspirat câteva secvenţe din film. Ce reacţii credeţi că va avea Patriarhul Daniel?

Părintele Patriarh a luat cunoştinţă de secvenţele respective. Eu însuşi i-am scris, mărturisindu-i convingerea că Biserica trebuie să se delimiteze de astfel de oameni pentru a nu se depărta de menirea ei. Părintele Patriarh, care pare să-l ocrotească pe respectivul episcop, mi-a transmis, prin Mitropolitul Nifon, să nu fac acest film. Înaltpreasfinţitul Nifon, cu eleganţa discursivă pe care i-am apreciat-o mereu, a încercat să mă convingă că toate aceste cazuri nu vor avea impact în istoria mare a Bisericii şi că, de dragul păcii în Biserică, ar trebui să le trecem cu vederea. Eu nu cred în acest raţionament, iar ultimele scandaluri din Biserică îmi întăresc convingerea. Astăzi cred că şi Înaltul Nifon, pe care îl cunosc ca om de o anumită anvergură, e îndurerat că imaginea Bisericii a fost murdărită astfel. Ştiu că Domnul Hristos aşteaptă altceva de la noi.

Ce părere aveţi despre Patriarhul Daniel?
Nu m-am dumirit ce legătură are cu ce se-ntâmplă pe teren, de aceea încă nu mă pronunţ. Vreau să cred şi îi doresc din tot sufletul să lupte pentru Biserica Domnului Hristos! Dacă va reuşi să redea demnitatea Bisericii în aceste vremuri tulburi, abia atunci va fi un patriarh mare, aşa cum se vede că-şi doreşte.

CV

Autorul unui film de Cannes

Numele: Ciprian Mega

Data şi locul naşterii: 1985, în judeţul Vrancea

Starea civilă: căsătorit, are trei copii

Studiile şi cariera:

În 2009 finalizează studiile Facultăţii de Teologie din Sibiu.

Din 2010 slujeşte în Cipru, unde a reuşit să construiască Biserica Română şi Aşezământul Românesc, cu ajutor din partea comunităţii româneşti din această ţară.

În 2013 termină studiile doctorale în Filosofie Creştină, în Anglia.

Debutează ca scriitor în anul 2006, cu romanul „Pântecul desfrânatei“, publicat la editura Aldine şi reeditat de Edit. Sf. Gheorghe-Vechi, 2008.

Debutează în cinematografie în 2015 ca regizor şi scenograf cu scurtmetrajul „Nunta lui Iov“, selecţionat la Festivalul de film de la Cannes.

În 2016, urmează primul lungmetraj, la care semnează atât regia, cât şi scenariul, „Dimineaţa care nu se va sfârşi“, film premiat la mai multe festivaluri din Italia şi Rusia.

În 2017 finalizează „Premiu Nobel“, a cărui premieră urmează să fie anunţată.

În 2017 termină filmările la lungmetrajul „21 de rubine“, care va fi oferit publicului în anul 2018.

Locuieşte în: Cipru