Dar pentru că a venit acum vorba despre hulă, vreau să cer de la voi toţi o singură răsplată pentru această cuvântare: ca să-mi mustraţi pe cei care hulesc în cetate. Dacă auzi pe cineva hulind la răspântie sau în for, du-te la el şi dojeneşte-l; şi chiar dacă trebuie să-l loveşti, nu pregeta: isbeşte faţa lui cu palma, loveşte gura lui, şi sfinţeşte-ţi mâna ta prin această lovitură. Şi dacă te va învinovăţi cineva şi te va duce la judecată, nu te împotrivi; şi dacă judecătorul de pe tribunalul lui îţi va cere socoteală, spune-i fără sfială, că a hulit pe Regele îngerilor. Căci dacă trebuie pedepsiţi cei cari hulesc pe regele pământului, cu atât mai vârtos cei cari îl batjocoresc pe Acela (al cerului). Este o fărădelege obştească, este o nedreptate care-i priveşte pe toţi şi îi e îngăduit orişicui să fie pârâtor.
Să afle şi creştinii şi păgânii, că creştinii sunt mântuitorii cetăţii, epitropii, supraveghetorii şi învăţătorii ei, şi să afle acest lucru şi cei desfrânaţi şi stricaţi, că trebuie să se teamă de slujitorii lui Dumnezeu, pentru că, dacă altă dată mai încearcă să grăiască aşa ceva, să se uite mai întâi în toate părţile şi să se teamă şi de umbra lor, de frică să nu-i auză vreun creştin şi apoi să sară asupra lor şi să-i pedepsească cu străşnicie.
N-ai auzit ce a făcut loan? A văzut pe un tiran stricând legea căsătoriei, şi fără sfială i-a spus în mijlocul pieţei: „Nu ţie îngăduit să ţii soţia fratelui tău Filip” (Marcu 6, 18). Eu însă nu te-am dus la tiran, nici la judecător, nici despre căsătorie nelegiuită, nici fiind vorba de tovarăşi de robie batjocoriţi, ci despre hulă faţă de Domnul pentru care îţi cer să pedepseşti pe cel de un rang cu tine. Dacă ţi-aş fi zis: „Pedepseşte şi îndreaptă pe regii sau judecătorii ce calcă legea, n-ai spune oare că am înnebunit? Şi totuşi Ioan a făcut aceasta, ceea ce înseamnă că lucrul nu e de loc peste puterile noastre. Acum cel puţin îndreaptă pe tovarăşul tău de robie, sau pe cel deopotrivă cu tine; chiar dacă e nevoie să mori, nu pregeta să îl dojeneşti; aceasta va fi pentru tine o mucenicie, pentru că şi loan a fost mucenic. Nu i s-a poruncit să aducă jertfă, nici să se închine la idol, ci şi-a pus capul pentru legile călcate în picioare; deci şi tu luptă-te pentru dreptate până la moarte, şi Dumnezeu se va lupta pentru tine.
Să nu-mi spui vorba aceea răsuflată: „Ce are asta de-a face cu mine? Nu e nimic între mine şi el”. Numai cu diavolul n-avem a împărţi nimic, însă cu toţi ceilalţi oameni avem multe lucruri care ne leagă laolaltă. Căci ei se împărtăşesc din aceeaşi fire ca şi noi, locuiesc acelaşi pământ, se hrănesc cu aceleaşi mâncări, au acelaşi Stăpân, au primit aceleaşi legi, sunt îmbiaţi la aceleaşi bunuri ca şi noi. Vorba ta e o vorbă satanică, o cruzime diavolească. Deci să nu spunem aşa ci să arătăm fraţilor grija care se cuvine.
Eu însă un lucru vă făgăduiesc şi vă chezăşuiesc vouă cu tot dinadinsul: dacă voi toţi, ce sunteţi de faţă, aţi vrea să vă îngrijiţi de mântuirea cetăţenilor oraşului acestuia, în scurtă vreme se va îndrepta toată cetatea, deşi numai foarte mică parte din ea e acum aici, o parte foarte puţin numeroasă ca mulţime, însă cuprinsă de cea mai mare evlavie. Să împărţim deci mântuirea fraţilor noştri; căci e de ajuns un singur om înflăcărat de râvna (credinţei), ca să îndrepte tot poporul. Dar fiindcă acum nu e aici numai unul, nici doi sau trei, ci o mulţime aşa de mare, care ar putea să se îndeletnicească cu îngrijirea celor cuprinşi de nepăsare, nu din pricina slăbiciunii lor, cât din pricina trândăviei noastre pier şi scapătă cei mai mulţi dintr-ânşii.
Dar nu e ciudat, când vedem o bătaie în piaţă, să ne ducem acolo şi să împăcăm pe cei ce se bat: (dar ce vorbesc de bătaie? dacă am vedea că a căzut un măgar, toţi punem mâna şi deopotrivă ne grăbim să-l ridicăm în picioare), iar de fraţii, cari pier să nu avem nici o grijă? Măgarul e hulitorul, care neputând duce povara mâniei sale, s’a poticnit; du-te, ridică-l cu vorba, cu fapta, cu blândeţea, cu străşnicia; să fie leacul felurit. Şi dacă în astfel vom orândui ale noastre, şi ne vom îndeletnici cu îndreptarea semenilor noştri, în curând, când se vor fi învăţat şi ei să primească dojenile noastre, le vom fi plăcuţi şi ne vor simţi lipsa, şi ceea ce e mai presus de toate, ne vom înfrupta din bunurile puse la păstrare, de care deie Domnul să avem cu toţii parte, prin harul şi bunătatea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care şi cu care se cuvine Tatălui şi Duhului Sfânt slavă, putere şi mărire, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
extras din Predici la Statui – vol. I, de Sf. Ioan Gură de Aur
Viața Sfântului Ioan Gură de Aur
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Antiohia din părinți nobili: tatăl său, Secundus, era un ofițer de rang înalt în armata imperială. Tatăl său a murit la scurt timp după nașterea sa, astfel încât el a fost crescut de mama sa, Antuza, care era creștină. A fost botezat în 370 și hirotesit citeţ. Și-a început educația pe lângă educatorul păgân Libanius, apoi a studiat teologia cu Diodor din Tars (unul din conducătorii a ceea ce mai târziu s-a numit Școala din Antiohia), timp în care practica o aspră asceză. Nemulțumit de acestea, devine pustnic (cca. 375 d. Hr.) și rămâne retras până când sănătatea sa precară îl silește să se întoarcă în Antiohia.
Atunci a fost hirotonit diacon în 381 de către Sfântul Meletie al Antiohiei, iar mai apoi preot în 386 de către episcopul Flavian I al Antiohiei. Se pare că aceasta a fost perioada cea mai fericită din viața sa. De-a lungul a doisprezece ani, a devenit foarte cunoscut datorită elocvenței cu care vorbea în public. În acest sens, trebuie amintite explicațiile sale referitoare la diferite pasaje și învățături morale din Sfânta Scriptură. Cele mai valoroase lucrări ale sale sunt Omiliilela diferite cărți ale Bibliei. Sfântul Ioan insista foarte mult asupra milosteniei. De asemeni, el se îngrijea foarte mult de nevoile duhovnicești și materiale ale săracilor. A predicat mult împotriva abuzurilor de bogăție și de dreptul de proprietate. În multe privințe, faptul că avea atât de mulți ascultători nu era de mirare. Întrucât avea o înțelegere directă a Scripturilor (foarte deosebită de tendința alexandrină de interpretare alegorică), aceasta însemna că majoritatea temelor abordate în cuvântările lui erau prin excelență sociale, explicând cum ar trebui să trăiască creștinii.
Un incident petrecut în timpul slujirii sale în Antiohia ilustrează poate cel mai bine influența predicilor sale. Cam în vremea în care ajunge în Antiohia, episcopul trebuie să intervină pe lângă împăratul Teodosie I în favoarea cetățenilor care participaseră la o revoltă în timpul careia statuile împăratului și ale familiei sale fuseseră mutilate. De-a lungul Postului Mare, în anul 397, Sf. Ioan ține 21 de predici în care arată poporului greșelile pe care le făcuse. Se pare că acestea au avut o influență durabilă asupra multora: se știe că mulți păgâni s-au convertit la creștinism în urma acestora. Cu această ocazie, răzbunarea împăratului Teodosie nu a fost atât de aspră pe cât putea fi: acesta s-a mulțumit să schimbe statutul legal al cetății cu unul inferior.
În anul 397, Sf. Ioan a fost chemat (oarecum împotriva voinței sale) să devină episcop de Constantinopol. El a fost mâhnit de faptul că protocolul curții imperiale îi conferea privilegii mai mari decât ale celor mai mari dregători laici. Pe când era episcop, a refuzat net să găzduiască orice fel de petreceri luxoase. Aceasta i-a adus popularitatea în rândul poporului, dar nu și pe cea a bogaților și clerului. Curând după venirea sa în oraș, el spunea: „poporul îl laudă pe înaintaș ca sâ îl poată critica pe urmaș”. Reforma clerului pe care acesta o întreprinde i-a adus nemulțumiri în rândul acestuia. El le-a cerut predicatorilor itineranți să se întoarcă, fără nici o plată, la bisericile unde fuseseră rânduiți să slujească.
Perioada petrecută acolo a fost mult mai tulbure decât cea din Antiohia. Teofil, Papă al Alexandriei dorea să aducă și Constantinopolul sub influența sa și s-a opus numirii lui Ioan în scaunul constantinopolitan. Fiind un opozant al învățăturilor lui Origen, el l-a acuzat pe Sf. Ioan că ar fi susținut prea mult învățăturile lui Origen. Teofil mustrase patru monahi egipteni (cunoscuți drept „Frații cei înalți”) pentru că susțineau învățăturile lui Origen. Aceștia fug din Alexandria și sunt primiți de Ioan. Acesta își mai face un dușman în persoana Aeliei Eudoxia (soția împăratului Răsăritului, Arcadie) care considera (probabil nu fără motiv) că vehementa critică a Sf. Ioan la adresa extravaganței veșmintelor feminine se referea la ea.
Sf. Ioan era neînfricat în arătarea greșelilor celor mari. Teofil, Eudoxia și ceilalți dușmani ai săi s-au aliat împotriva lui. Aceștia au convocat un sinod în anul 403 pentru a-l condamna pe Sf. Ioan, sub acuzația de origenism. Ca urmare a acestui sinod, este depus și exilat. Împăratul Arcadie îl recheamă însă aproape imediat, din cauza nemulțumirii poporului. Mai avusese loc și un „cutremur” în iatacul imperial (se crede că a fost vorba fie un cutremur de pământ, fie de faptul că împărăteasa pierduse o sarcină sau dăduse naștere unui prunc mort), ceea ce fusese interpretat ca un semn al mâniei lui Dumnezeu. Pacea a fost de scurtă durată. O statuie de argint a împărătesei Eudoxia a fost ridicată în apropierea catedralei Aghia Sophia. Ioan critică atunci ceremoniile de consacrare a acesteia. Vorbește împotriva împărătesei pe un ton dur: „Iarăși Irodiada se îndrăcește, iarăși de tulbură, iarăși joacă și saltă, iarăși caută capul lui Ioan” (aluzie la ceea ce se întâmplase cu Sfântul Ioan Botezătorul). Este din nou exilat, de data aceasta în Caucaz, în Georgia.
Papa Romei, Inochentie I a protestat împotriva surghiunirii Sf. Ioan, dar fără folos. Ioan a scris o serie de scrisori care încă aveau o mare influență în Constantinopol, astfel încât a fost exilat și mai departe, la Pityus (pe malul răsăritean al Mării Negre). Nu a ajuns însă la destinație, deoarece a trecut la Domnul în timpul călătoriei. Ultimele sale cuvinte au fost: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate!”
Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur
In timpul Sfantului Ioan Gura de Aur nu exista un formular fix, asa cum exista in prezent, pentru savarsirea Sfintei Liturghii. Sfantul Ioan a adunat intr-un formular actele cultice si rugaciunile si a dat nastere la Liturghia care ii poarta numele si care este cel mai des folosita.
Amintim ca Sfantul Ioan este pomenit de trei ori pe an: 13 noiembrie, 27 si 30 ianuarie.
