Cu mult înainte ca guvernul lui Adolf Hitler să înceapă să restricționeze drepturile evreilor germani, conducătorii comunității evreiești din întreaga lume au declarat în mod oficial un război împotriva „Noii Germania” într-un moment în care guvernul american și chiar conducătorii evrei din Germania au cerut prudență în tratarea noul regim al lui Hitler. Războiul condus de conducerea evreiască internațională asupra Germaniei nu numai că a declanșat represalii clare din partea guvernului german, dar a și pus bazele unei puțin cunoscute alianțe economice și politice între guvernul lui Hitler și liderii mișcării sioniste care spera că tensiunea dintre Germanii și evrei ar duce la emigrarea masivă în Palestina. Pe scurt, rezultatul a fost o alianță tactică între naziști și fondatorii statului modern din Israel – fapt pe care mulți astăzi îl preferă să fie uitat. Până în prezent, în general (deși incorect) s-a crezut că atunci când Adolf Hitler a fost numit cancelar german în ianuarie 1933, guvernul german a început politicile de suprimare a evreilor din Germania, inclusiv persecutarea evreilor, plasarea lor în lagărele de concentrare și lansarea campaniilor de teroare și violență împotriva populației evreiești interne.
Deși au existat erupții sporadice de violență împotriva evreilor din Germania după ce Hitler a venit la putere, acest lucru nu a fost sancționat sau încurajat oficial. Și adevărul este că sentimentele anti-evreiești din Germania (sau din altă parte a Europei) nu erau de fapt nimic nou. Așa cum toți istoricii evrei atestă cu multă fervoare, revoltele antisemite de diferite grade au fost întotdeauna prezente în istoria europeană. În orice caz, la începutul anului 1933, Hitler nu a fost liderul necontestat al Germaniei şi nici nu a avut comanda deplină a forțelor armate. Hitler era o figură majoră într-un guvern de coaliție, dar el era departe de a fi guvernul însuși. Acesta a fost rezultatul unui proces de consolidare care a evoluat mai târziu.
Chiar și Asociația Evreiască Centrală din Germania, cunoscută sub denumirea de „Verein”, a contestat sugestia (făcută de câțiva lideri evrei din afara Germaniei) că noul guvern provoca în mod deliberat revolte anti-evreiești. „Verein” a emis o declarație că „autoritățile guvernamentale responsabile [adică regimul Hitler] nu sunt conștiente de situația amenințătoare”, spunând: „nu credem că concetățenii noștri germani se vor lăsa convinşi în comiterea de excese împotriva evreilor”. În ciuda acestui fapt, liderii evrei din Statele Unite și Marea Britanie au determinat pe cont propriu că era necesar să lanseze un război împotriva guvernului lui Hitler.
La data de 12 martie 1933, Congresul evreiesc american a anunțat un protest masiv la Madison Square Gardens pentru 27 martie. În acel moment, comandantul șef al veteranilor războiului evreu a cerut boicotul american al bunurilor germane. Între timp, pe 23 martie 20.000 de evrei au protestat la Primăria din New York, în timp ce mitingurile au fost organizate în afara liniilor maritime Lloyd North și Hamburg-American și boicoturile au fost montate împotriva bunurilor germane în magazine și întreprinderi din New York City. Potrivit „Daily Express” din Londra din 24 martie 1933, evreii au lansat deja boicotul împotriva Germaniei și a guvernului ales. Ziarul titra: „Iudea declară războiul împotriva Germaniei – evreii întregii lumi Unite – boicotarea bunurilor germane – demonstrații de masă”. Articolul descrie un viitor „război sfânt” și continuă să îi îndemne pe evreii de pretutindeni să boicoteze bunurile germane și să se angajeze în demonstrații în masă împotriva intereselor economice germane.
Potrivit „Daily Express”: „Întregul Israel din întreaga lume se unește pentru a declara un război economic și financiar împotriva Germaniei. Apariția Swasticii ca simbol al noii Germanii a reînviat simbolul de război al lui Iuda în viața nouă. Patruzeci de milioane de evrei împrăștiați peste întreaga lume sunt strânși unii de alții ca un singur om, pentru a declara război împotriva persecutorilor germani şi ai credincioșilor lor. Angrosistul evreu își va părăsi casa, bancherul bursa, negustorul afacerii sale și cerșetorul său colibă umilă, pentru a se alătura razboiului sfânt împotriva poporului lui Hitler”.
„Daily Express” a declarat că Germania „se confruntă acum cu un boicot internațional al comerțului, finanțelor și industriei sale… În Londra, New York, Paris și Varșovia, oamenii de afaceri evrei sunt uniți pentru a merge la o cruciadă economică”. Articolul spunea că „se fac pregătiri la nivel mondial pentru a organiza demonstrații de protest” și a relatat că „vechea și reunită națiune a Israelului se formulează cu arme noi și moderne pentru a lupta împotriva vechii sale lupte împotriva persecutorilor”. Acest lucru ar putea fi descris ca fiind „prima lovitură trasă în cel de-Al Doilea Război Mondial”.
În același sens, ziarul evreiesc „Natscha Retsch” a scris: „Războiul împotriva Germaniei va fi condus de toate comunitățile evreiești, de conferințe, de congrese… de fiecare evreu individual. Astfel, războiul împotriva Germaniei va intensifica și promova ideologic interesele noastre, care impun distrugerea totală a Germaniei. Pericolul pentru noi evreii se află în întregul popor german, în Germania atât ca întreg, cât și ca individ. Trebuie să fie făcut inofensiv pentru totdeauna … În acest război, noi, evreii, trebuie să participăm și asta cu toată puterea și puterea pe care o avem la dispoziție”.
Totuși, rețineți că Asociația Sionistă a Germaniei a emis o telegramă pe 26 martie, respingând multe dintre acuzațiile făcute împotriva național-socialiștilor ca fiind „propagandă tendenţioasă” și de „senzație”. De fapt, fracțiunea sionistă avea toate motivele pentru a asigura permanența ideologiei național-socialiste în Germania. Klaus Polkehn, care scrie în „Jurnalul Studiilor Palestiniene” („Secretul Contactelor: Sionismul și Germania nazistă, 1933-1941″, JPS v. 3/4, primăvara/vara 1976), susține că atitudinea moderată a sioniștilor se datora interesul lor întemeiat de a vedea victoria financiară a național-socialismului de a forța imigrația în Palestina. Acest factor puțin cunoscut ar veni în cele din urmă să joace un rol esențial în relația dintre Germania nazistă și evrei. Între timp, ministrul german de externe, Konstantin von Neurath, s-a plâns de „campania de violență”, afirmând: „În ceea ce privește evreii, nu pot decât să spun că propagandiștii lor din străinătate nu aduc co-religionarilori din Germania nici un serviciu, oferind publicului german, prin vestea lor distorsionată și neadevărată despre persecuție și tortură a evreilor, impresia că nu se opresc, nici măcar la minciună și calomnie, pentru a lupta împotriva actualului guvern german”.
Guvernul lui Hitler încerca în mod clar să tempereze tensiunea tot mai mare – atât în Germania, cât și în afara ei. În Statele Unite, chiar și secretarul de stat american Cordell Hull la legat pe rabinul Stephen Wise de la Congresul evreiesc american și a cerut prudență: „Deși a existat pentru o perioadă scurtă de timp o greșeală fizică considerabilă a evreilor, această fază poate fi considerată practic anulată … Stabilizarea pare să fi fost atinsă în domeniul maltratării personale … Mă simt plin de speranță că situația care a provocat o astfel de îngrijorare pe scară largă în întreaga țară va reveni în curând la normal”.
Revista „New York Daily News” a salutat manifestarea masivă anti-germană de protest desfășurată la Madison Square Garden pe 27 martie 1933. În ciuda eforturilor guvernului german de a atenua tensiunile și de a preveni escaladarea numelui și amenințărilor de către conducerea evreimii internaționale, mitingul a avut loc conform planificării. Mitinguri similare și marșuri de protest au fost de asemenea ținute în alte orașe în același interval de timp. Intensitatea campaniei evreiești împotriva Germaniei a escaladat de aşa natură încât guvernul lui Hitler a declarat că, dacă campania nu se va opri, va exista un boicot de o zi în Germania al magazinelor deținute de evrei. În ciuda acestui fapt, campania de ură a continuat, forțând Germania să ia măsuri defensive care au creat o situație în care evreii din Germania au devenit din ce în ce mai marginalizați.
Adevărul despre războiul evreiesc asupra Germaniei a fost suprimat de cele mai multe relatări ale perioadei. În ciuda tuturor acestor lucruri, liderii comunității evreiești au refuzat să se răzbune. La 27 martie au avut loc mitinguri de protest simultane la Madison Square Garden, Chicago, Boston, Philadelphia, Baltimore, Cleveland și alte 70 de localități. Raliul din New York a fost difuzat pe plan mondial. Concluzia rezultată a fost aceea că, înainte ca Hitler să decidă să boicoteze bunurile evreiești, „Noua Germanie” a fost declarată inamic a intereselor evreiești și, prin urmare, a trebuit să fie anihilată din punct de vedere economic.
Ca ripostă, guvernul german a anunțat boicotarea afacerilor evreiești în Germania pe 1 aprilie. Ministrul german de propagandă Dr. Joseph Goebbels a anunțat că, dacă după boicotul de o zi nu vor mai existat atacuri asupra Germania, boicotul va fi oprit. Hitler însuși a răspuns boicotului evreiesc și amenințărilor într-un discurs pe 28 martie – la patru zile după declarația inițială a războiului evreiesc – spunând: „Acum că dușmanii națiunii au fost eliminați de volk în sine, ceea ce am așteptat de mult nu se va întâmpla. Criminalii comuniști marxişti și instigatorii lor evrei-intelectuali, care, după ce au reușit să-și creeze stocurile de capital peste graniță, au desfășurat acum o campanie de agitație fără scrupule și trădători împotriva întregului Volk german de acolo. …Sunt lansate minciuni și calomnie de perversitate care generează în mod pozitiv părul despre Germania. Povestirile de groază ale cadavrelor evreiești dezmembrate, cu ochii scoşi și cu mâinile rupte circulă în scopul defăimării pentru a doua oară a Volk-ului german din lume, la fel cum reușiseră să facă o dată înainte în 1914″.
Astfel, faptul că, într-un mod convenabil lăsat din aproape toată istoria pe această temă, este faptul că ordinul de boicot al lui Hitler din 28 martie 1933 a fost un răspuns direct la declararea războiului împotriva Germaniei de către conducerea evreiască la nivel mondial doar cu patru zile în urmă. Astăzi,
ordinea de boicot a lui Hitler este descrisă ca un act de agresiune dezvăluită, totuși circumstanțele pline ale ordinului său sunt rareori descrise chiar în cele mai ponderate și mai detaliate istorii ale „Holocaustului”. Nici măcar Saul Friedlander în viziunea sa generală despre politicii germane, „Germania nazistă și evreii” nu menționează faptul că declarația evreiască a războiului și boicotului a precedat discursul lui Hitler din 28 martie 1933. Discreția Cititorii sunt îndreptăţiţi să se întrebe de ce Friedlander a apreciat acest element istoric atât de irelevant. Simplul fapt este că evreii au fost organizați ca o entitate politică – nu comunitatea evreiască germană – a cărei declaraţie de război împotriva Germaniei a inițiat prima împușcătură în războiul cu Germania. Răspunsul Germaniei a fost o măsură defensivă – nu ofensivă. Dacă acest lucru ar fi mai bine cunoscut astăzi, ar arunca o nouă lumină asupra evenimentelor care au urmat şi care au condus în cele din urmă la conflagrația mondială.
Pentru a înțelege reacția lui Hitler la declarația evreiască a războiului, este vital să înțelegem starea critică a economiei germane la vremea respectivă. În 1933, economia Germaniei se afla într-un loc de răscruce. Aproximativ 3 milioane de germani au beneficiat de asistență publică, cu un total de 6 milioane de șomeri. Hiper-inflația a distrus vitalitatea economică a națiunii germane. De altfel, propaganda anti-germană care se revarsă din presa globală a întărit hotărîrea inamicilor Germaniei, în special a polonezilor și a celor mai înalte comandamente militare. Liderii evrei nu au fost blamați. Boicotul a fost un act de război nu numai în metaforă: a fost un mijloc, bine conceput, de a distruge Germania ca o entitate politică, socială și economică. Scopul pe termen lung al boicotului evreiesc împotriva Germaniei a fost falimentul ei în ceea ce privește plățile de reparare impuse Germaniei după Primul Război Mondial și menținerea unei Germanii demilitarizate și vulnerabile.
Boicotul, de fapt, era dezastruos pentru Germania. Cercetătorii evrei, cum ar fi Edwin Black, au precizat că, efect al boicotului, exporturile germane au fost reduse cu 10% și că multe dintre ele cerau să se confrunte cu active germane în țări străine[1]. Atacurile împotriva Germaniei nu au încetat. Conducerea evreiască din întreaga lume a devenit din ce în ce mai beligerantă și procesul s-a transformat într-o frenezie. La Amsterdam a avut loc o conferință internațională privind boicotul evreilor pentru a coordona campania de boicot în desfășurare. A avut loc sub auspiciile Federației Economice Mondiale Evreiești, pe care Samuel Untermyer a fost ales președinte al celebrului avocat din New York City și al brokerului politic puternic, Samuel Untermyer. La revenirea în Statele Unite în urma conferinței, Untermyer a ținut un discurs la „Radio W.A.B.C.” (New York), o copie a transcrierii acestuia a fost tipărită în „The New York Times” pe 7 august 1933.
Oratoria inflamatorie a lui Untermyer a cerut un „război sacru” împotriva Germaniei, făcând afirmația că Germania era implicată într-un plan de „exterminare a evreilor”. El a spus (fragment): „… Germania [a fost] transformată dintr-o națiune de cultură într-un adevărat iad de animale crude și sălbatice. Datorăm nu numai fraților noștri persecutați, ci întregii lumi care lovește în apărare o lovitură care va elibera omenirea de o repetare a acestei reproșuri incredibile […] Acum sau niciodată, toate națiunile pământului trebuie să facă o cauză comună împotriva […] sacrificării, înfometării și anihilarea, tortura, cruzime și persecuția, care sunt provocate zi de zi acestor bărbați, femei și copii […] Când se va spune povestea […] lumea se va confrunta cu o imagine atât de înspăimântătoare în cruzimea ei barbară încât răul războiului și presupusele atrocități belgiene se înfundă în nesemnificativ în comparație cu această campanie diabolică, deliberată, sângeros planificată și deja parțial executat pentru exterminarea unui om mândru, blând, loial, care respectă legea […] Evreii sunt aristocrații lumii. De-a lungul timpului ei au fost persecutați și și-au văzut persecutorii venind și plecați. Doar ei au supraviețuit. Și așa se va repeta istoria însăși, dar aceasta nu oferă nici un motiv pentru care ar trebui să permitem această revenire a unei națiuni o dată mare spre Evul Mediu sau să nu reușim să salvăm aceste 600.000 de suflete umane de torturile iadului […] Ceea ce propunem și am depus deja de mult, este de a urmări un boicot economic pur defensiv, care va submina regimul lui Hitler și va aduce poporul german în simțurile lor, prin distrugerea comerțului lor de export, de care depinde însăși existența lor […] Noi propunem și organizăm opinia mondială pentru a ne exprima în singurul mod în care Germania poate fi făcută să înțeleagă […]”.
Ulterior, Untermyer a oferit ascultătorilor săi o istorie cu totul frauduloasă a circumstanțelor boicotului german și a modului în care acesta a fost escaladat. De asemenea, a proclamat că germanii s-au aplecat asupra unui plan de „exterminare a evreilor”: „Regimul Hitler a provocat și a condamnat în mod firesc boicotul lor de a extermina evreii prin plasarea pe hârtie a magazinelor evreiești, avertizând germanii să se ocupe de ei, prin închiderea magazinelor evreiești și prin agresarea lor pe străzi cu sutele sub supravegherea trupelor naziste pentru singura crimă de a fi Evreii, prin evacuarea lor din profesiile învățate, în care mulți dintre ei au obținut rezultate eminente, prin excluderea copiilor lor de la școli, a bărbaților lor din sindicate, prin stoparea tuturor mijloacelor de trai, prin închiderea lor în tabere de concentrare malefice și prin înfometare și tortură inimaginabilă, inumană dincolo de concepție, până când sinuciderea a devenit singura lor cale de scăpare și tocmai pentru că ei sunt sau strămoșii lor îndepărtați erau evrei și toți fiin obiectul declarat al exterminării”. Untermyer și-a încheiat tirada în mare măsură fantastică și isterică, declarând: „Cu sprijinul « prietenilor creștini … vom conduce ultimul cui în sicriul fanatismului și fanatismului …»”[2].
Notă: Articol publicat în „The Barnes Review”, Jan./Feb. 2001, pp. 41-45.de Dr. Raphael Johnson, Ph.D., redactor adjunct al he Barnes Review, 645 Pennsylvania Ave SE, Suite 100, Washington D.C. 20003, S.U.A.[3]